Luni, prima zi de concediu din acel an, a trecut și a venit marți. M-a trezit un mieunat care suna ca o rugăminte. L-am întrebat pe soțul meu dacă aude și el. Mi-a răspuns că da și că l-a auzit toată noaptea. Am deschis ușa apartamentului și am descoperit un pisoi ce a venit imediat spre mine. L-am împins ușor peste prag, i-am închis ușa și m-am dus să-i aduc ceva să mănânce. A refuzat. Tot ce voia era să intre în casă. Atunci l-am luat în brațe și-am coborât cu el afară. Am urcat repede treptele înapoi, ca să nu-i mai văd privirea rugătoare. Am mers la bucătărie, dar l-am auzit și de acolo plângând. Plângea așa de jalnic, încât mi s-a rupt sufletul și-am început să plâng și eu. După negocieri cu soțul meu, mâțul a fost adus în casă. M-am uitat atent la suflețelul din brațele mele. Era negru, cu o pată albă pe botic, guler alb, ghetuțe albe și doi ochi verzi cum nu mai văzusem până atunci. Era o frumusețe, cu mustățile și sprâncenele arse (cine știe unde trăise până atunci). Torcea și mieuna. Nu a mâncat nimic, a dormit două zile și două nopți, înfășurat într-o haină. Nu știam ce să fac cu el, hotărâsem să-l ținem doar până ce își revine. Dar, după cele două zile, a început să mănânce, să facă ture de la unul la altul și să ne lingă pe mâini. În sufletul meu știam că e al meu și că n-o să ne mai despărțim. Așa a fost. I-am spus Mitzu, iar mama - Mărțișor, doar îl găsisem în martie. Încet-încet, a devenit membru al familiei cu drepturi depline, băiatul meu cu blăniță și codiță. Parcă apartamentul închiriat fusese mort până atunci, iar acum învia. Îi legam un șnur de mărțișor de codiță și alerga în jurul lui sau soțul meu îi plimba un șiret, făcându-i curse lungi. În zilele de concediu ce au urmat, l-am pus pe umăr, zicându-i: "Hai să ne iubim, Mitzu!", și de atunci, de câte ori veneam acasă, sărea pe umărul meu și ne iubeam.
Dar Mitzu a crescut și minunea de motan ce se făcuse își cerea drepturile, dorea să iasă afară, să alerge prin iarbă, să curteze mâțele. Spre hazul vecinilor, l-am scos câteva zile, legat cu un cordon de gât. Mama, care între timp devenise bunica lui, l-a învățat afară. A trecut un an, au mai trecut câteva luni și am reușit să ne cumpărăm un apartament, departe de strada principală, de mașini, dar la cinci minute de vechiul bloc. Frumosul și răsfățatul meu avea de acum casa lui. Dar noua locuință nu i-a plăcut la început, a plâns, m-a mușcat, pe urmă a regretat și m-a lins pe mâini. A stat câteva zile în casă, uitându-se pe geamul de la bucătărie, apoi l-am învățat afară. După săptămâni de mers la vechiul bloc s-a obișnuit, a cucerit noul teritoriu și a făcut să crească numărul pensiilor pe care trebuia să le plătesc pentru odraslele lui... Anul trecut am aflat că în familie o să mai sosească un membru, de data asta un copilaș. L-am luat în brațe și i-am spus: "Mitzu, o să mai ai un frate, trebuie să avem grijă de el și să-l iubim". M-a privit atent și a început să toarcă, doar înțelegea! A fost o sarcină cu foarte multe probleme, cu luni întregi de stat în pat, dar cu multă iubire, fuioare întregi toarse, două lăbuțe și un botic puse pe burta unde era minunea ce urma să se nască. Nu s-a mai îndrăgostit în primăvara aceea, știa că trebuie să stea lângă mama lui. În noiembrie, anul trecut, s-a născut Radu-Gabriel. Au urmat săptămâni grele pentru Mitzu, în care nu l-am lăsat în dormitor, de frică să nu se culce pe copil. S-a resemnat, dormind pe fotoliul din sufragerie, apoi, presimțind poate ce urma să se întâmple, s-a mutat la ușa dormitorului. După o vreme, s-a obișnuit și acolo, sau așa mi s-a părut mie, s-a îndrăgostit din nou, pleca pe afară, venea fericit, vorbeam, ne îmbrățișam. A fost frumos!
Martie 2003. Un copil îmi sună la ușă și-mi spune că s-ar putea ca Mitzu să fie bolnav, fiindcă stă ciucit și nu mai fuge când trece pe lângă el cineva. (Noii vecini nu erau iubitori de animale, când le ieșea Mitzu-n cale, dădeau cu piciorul în el. Am coborât și l-am luat în brațe. Era ca un fulg el, de care toată lumea se mira cât e de mare și gras. Am ajuns în casă și l-am pus jos în bucătărie. A început să plângă gemut, ațintindu-mă cu o privire sfâșietoare. A fost dus la veterinar. Diagnosticul ne-a înmărmurit: Mitzu, cel mai blând și mai tandru motan, care nu se supăra când cineva îl lovea, privindu-l doar mirat și nedumerit, fusese bătut. Crunt! Pierdea căldură, avea 36 cu 7. Sticle cu apă caldă și prosoape încălzite au stat permanent lângă el, până ne-am gândit c-ar fi mai bine să-l ținem în brațe. L-am ținut toți, pe rând. Mieuna sfâșietor. Ultimul l-a ținut soțul meu. Eu i-am luat căpșorul în palme. M-a privit cu pupilele dilatate, a mieunat încă o dată și a murit. L-am îngropat la vechiul bloc, unde animalele sunt iubite și respectate.
Cineva mi-a spus că Dumnezeu ne trimite pe toți pe pământ cu o anumită misiune. Noi, oamenii, ne-o îndeplinim sau nu. Animalele și-o îndeplinesc în mod sigur. Mitzu a fost lângă mine când am trecut prin clipe grele, când am fost fericită. M-a învățat să fiu mai bună, mai generoasă, să iubesc necondiționat și să iert. Acum, când el nu mai este, lumea mea e mult mai săracă. Mi-a adus lumină și bucurie în suflet. A fost băiatul meu cu blăniță și codiță.
C.S.