Cea de-a 28 a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru s-a deschis cu ştaif, printr-un eveniment fotografic de excepţie. Regizorilor, actorilor, oamenilor de teatru români prezenţi la deschiderea evenimentului, celebra fotografă franceză Brigitte Lacombe, bine cunoscută în lumea teatrului şi a filmului le-a oferit bucuria unei expoziţii cu 40 de fotografii, realizate în peste 40 de ani de carieră. "Am simţit prezenţa dumneaei ca pe-o lecţie de modestie şi de adoraţie a meseriei. Ne-a adus un strop de New York la Bucureşti", a declarat Marina Constantinescu, directorul FNT. Portrete intense, precum cel al Vanessei Redgrave, întâlniri istorice, François Truffaut - Steven Spielberg, chipuri arhicunoscute, Pacino, de Niro, di Caprio, instantanee din timpul filmărilor, al spectacolelor de teatru sau din pauze... Brigitte Lacombe a pornit de foarte tânără şi a însoţit, timp 30-40 de ani, carierele unor monştri sacri, precum Martin Scorsese, Meryl Streep. Mai degrabă o personalitate introvertită, retrasă, dar bucuroasă de succesul expoziţiei sale de la Bucureşti şi de interacţiunea cu publicul, fotografa ne-a acordat următorul interviu.
Fotograf la revista "Elle"
Una dintre fotografii
- Tatăl meu şi-ar fi dorit să devină fotograf profesionist, însă erau anii de după cel de-al doilea război mondial şi părinţii săi nu i-au permis, au considerat că nu este o meserie sigură. Aşa că a studiat arhitectura, dar nu a profesat, a devenit secretar general al unei asociaţii muncitoreşti. A călătorit mult, a făcut peste tot fotografii, multe dintre ele acasă, cu cei din familie. Acum, când lucrez la un volum de memorii vizuale, vreau să public în el şi o serie din fotografiile tatălui meu, sunt foarte frumoase.
- Unde aţi crescut?
- Mi-am petrecut primii ani în sudul Franţei, la Avignon, apoi, de la vârsta de 7 ani, m-am mutat cu familia la Paris. Mama a renunţat la meseria sa pentru a sta acasă şi a-şi creşte copiii, aşa că am copilărit simţind alături toată dragostea şi atenţia ei. Mă consider norocoasă că am crescut în acel oraş îmbibat de cultură. Am fost o adolescentă şi o tânără cât se poate de normală, de obişnuită, până ce am început să mă dedic muncii mele, să lucrez şi să călătoresc în toată lumea.
- Cum s-a întâmplat asta, cum v-aţi făcut debutul?
- La 17 ani şi jumătate, am decis să renunţ la şcoală, şi tot atunci, tatăl meu mi-a făcut cadou primul meu aparat de fotografiat, un Nikon F. Ceea ce la început a fost o scuză pentru a renunţa la studii, s-a transformat într-o vocaţie. M-a ajutat foarte mult răspunsul părinţilor. Tata, chiar dacă era îngrijorat de viitorul meu, m-a înţeles şi cred că în sinea sa s-a şi bucurat că urmez această cale. Am simţit în acel moment delicat încrederea părinţilor că voi fi bine. Tata avea un prieten, director al laboratorului foto al revistei "Elle", pe vremea aceea un foarte bun săptămânal pentru femei. Am intrat acolo ca ucenic, apoi am urcat foarte repede etapele.
- A existat un moment decisiv, în care aţi ştiut că aceasta este calea de urmat?
- Nu a fost un moment crucial, lucrurile s-au întâmplat gradual. Mai întâi făceam fotografii obişnuite, ca orice fată care învaţă să fotografieze, portrete ale prietenilor, mici reportaje pe stradă. Apoi am lucrat ca asistent şi, imediat, ca fotograf, făceam coperţile revistei "Elle" şi pictoriale de modă. Am cerut să fiu trimisă la festivalul de film de la Cannes şi acolo s-a produs un moment cu adevărat important pentru cariera mea, deoarece am cunoscut oameni cheie în industria cinematografică. Ei m-au invitat pe platourile de filmare şi aşa am ajuns la Roma, în studioul Cinecitta, unde Fellini turna "Casanova". Una dintre fotografiile din expoziţia de la Bucureşti, cea cu Donald Sutherland discutând cu Fellini, este făcută atunci. Imediat după aceea, am plecat în America, unde am fotografiat filmările la "Toţi oamenii preşedintelui", cu Robert Redford şi Dustin Hoffman. Eram, deodată, alături de cei mai importanţi artişti din lumea filmului.
- V-aţi simţit copleşită de prezenţa acestor personalităţi?
- Pe de-o parte, realizam că mă aflu în compania unor oameni extraordinari, că e un lucru cu totul special să fiu, la 20 de ani, alături de Fellini, la Cinecitta. Dar copleşită nu m-am simţit, pentru că tinereţea te face să nu realizezi cu adevărat ceea ce ţi se întâmplă, te face să pluteşti.
"Astăzi, oricine apasă pe buton spune că e fotograf"
Afişul expoziţiei
- Aţi fotografiat actori de marcă, precum Meryl Streep, atât în teatru, cât şi în film. Cât de diferită este abordarea lor şi a dumneavoastră în cele două domenii?
- Sunt emoţii şi stiluri de lucru diferite. De pildă, sunt actori foarte fotogenici şi carismatici, care câştigă pe jumătate bătălia numai prin prezenţă, prin apariţia lor pe ecran. Acest lucru nu se poate întâmpla în teatru, unde trebuie să fii mult mai profund, mai consistent în ceea ce faci pe scenă, pentru a convinge. Teatrul şi filmul sunt două lumi similare, dar foarte diferite între ele.
- Cum aţi defini un portret bun? Oamenii pe care-i fotografiaţi, actori celebri, preşedinţi, sunt obişnuiţi să se ascundă în spatele unor măşti, cum treceţi de ele?
- Dintotdeauna am fost interesată de portrete, de la primele mele fotografii. Şi acum, când continui să călătoresc mult - în următoarele 6 săptămâni voi merge la New York, în Mexic, Rusia şi Japonia - sunt atentă la oameni, vreau să le fac portrete. De când m-am mutat la New York, am propriul studio, invit acolo oameni pentru portrete. Un portret de studio reuşit constă în alăturarea câtorva elemente. În primul rând, trebuie să te asiguri că partea tehnică funcţionează perfect, totul este 100% pregătit, aşa încât te poţi concentra la relaţia cu cel portretizat. Trebuie să stabileşti o relaţie intimă, unu la unu, să-l faci să se simtă sigur, confortabil. De cele mai multe ori, celebrităţile sunt însoţite de un alai, fiecare vrea să se bage în seamă, să dea un sfat. Trebuie să fii atent pe cine laşi alături de tine în studio. Trebuie să faci abstracţie de tot ce poate interfera între tine şi subiect, pentru a căuta să treci de faţadă, de mască. Desigur, orice ai face, sunt şi situaţii în care lucrurile merg foarte greu, sau deloc, fără să fie nici vina fotografului şi nici a actorului. Portretul este conexiunea între două persoane, contează felul în care ele se potrivesc.
- Trăim într-o perioadă cu o inflaţie de imagini, fotografia a devenit accesibilă tuturor. Este un lucru bun pentru fotografie? Credeţi că în următorii ani va mai fi cineva interesat de fotografia de calitate?
- Când am început eu, fotografia era un meşteşug, îţi lua ceva timp să o înveţi, să-i afli tainele, aveai de muncă. Acum, oricine apasă pe un buton spune că e fotograf, e atât de simplu. Constat o ieftinire, o scădere a valorii imaginilor şi, sinceră să fiu, nu ştiu ce se va întâmpla peste 20-30 de ani, dacă va mai fi cineva interesat în calitatea unei fotografii.
"Am iubit dintotdeauna opera lui Brâncuşi"
În dialog cu publicul
- Ce v-a impresionat în mod special, în această călătorie în România?
- Anul aceasta mi s-a împlinit un vechi vis, pe care-l consideram excentric. Acela de a vedea cu ochii mei Coloana Infinitului. I-am cunoscut şi i-am iubit dintotdeauna opera lui Brâncuşi, i-am vizitat de multe ori atelierul din Paris, iar acum, aflându-mă la Bucureşti pentru expoziţie, mi-am dorit foarte mult să ajung şi la Târgu Jiu. Am făcut într-o zi patru ore dus, patru întors cu maşina, dar a meritat. Făcând abstracţie de câteva lucruri din jur, am simţit că văd Coloana exact aşa cum a văzut-o Brâncuşi atunci când a ridicat-o. Părea că sunt în acelaşi timp cu el, şi asta m-a emoţionat foarte tare.
- Ce răspuns are munca dumneavoastră, ce vă motivează să continuaţi?
- Cred că ceea ce m-a motivat de la început în fotografie a fost curiozitatea, interesul pentru oameni şi locuri. Şi, desigur, şi recunoaşterea. Nu mă simt atât de confortabil să fiu în centrul atenţiei, să dau interviuri, să vorbesc în faţa a zeci de oameni, dar acest interes al publicului mă bucură. Am cunoscut la Bucureşti fotografi tineri, care mi-au spus că munca mea îi inspiră, au vrut să afle diverse lucruri de la mine. Sigur, marea bucurie constă în actul fotografiei. Atunci când o faci. Dar şi recunoaşterea, atunci când apare, e binevenită, contează, te ajută să-ţi aduni puterile şi să mergi mai departe.
Expoziţia poate fi vizitată până pe 29 octombrie, la sediul ARCUB de pe strada Lipscani, nr. 84-90.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
