NARCISA SUCIU - "Am rădăcini puternice aici. Nu pot fi smulse doar pentru că am ales să trăiesc în altă ţară!"

Originară din Maramureş, îndrăgostită de un finlandez specializat în cercetarea mi­tologiei nordice, Narcisa Suciu a plecat după el tot spre Nord, dar n-a îngheţat în frigul de acolo, şi a rămas aceeaşi fată bună şi generoasă, cu glas fierbinte şi cu un soare mare arzând în inima ei. Am revăzut-o, la început de sep­tembrie, la Festivalul Internaţional "Cerbul de Aur" de la Braşov, iar zilele acestea, Nar­cisa va fi din nou în România, la Ora­dea, unde a fost invitată să vorbească la conferinţa cu tema "România mea". Prilej de a dialoga despre ultimele ei realizări şi despre viitoarele proiecte...

Steaua mea a fost dragostea

- Din Maramureş în Finlanda ai mers pre­cum magii, urmând o stea, steaua Nor­dului. E ceva ce te atrage spre punctul aces­ta cardinal, draga noastră Narcisa Su­ciu?

- De fapt, m-a călăuzit dragostea. Aceas­ta a fost steaua mea! L-am urmat pe soţul meu în ţara sa, Finlanda, şi am ales să lo­cuiesc acolo. Nu am urmărit anume asta, dar nici nu aş spune că a fost doar o coincidenţă, căci eu cred că totul este dinainte stabilit pentru fiecare dintre noi. Nu ştiu cum, dar mie, sudul parcă nu mi se potriveşte ca spirit. Mie îmi plac oamenii semeţi, drepţi, poate aspri, dar oneşti, ca maramureşenii mei. Cu siguranţă, stră­moşii mei au venit de undeva din nord şi s-au aşezat în Mara­mureş, pentru că prima dată când am pus pi­ciorul în Finlanda, încă de pe aeroportul din Hel­sinki, am simţit că nu se mai uită lumea lung la mine, pentru că pe aici cam toţi sunt aşa, cu părul blond-roşcat, pielea albă şi ochii albaştri.

Nu sunt o dezrădăcinată!

- Spune-ne, Narcisa, "ce te ţine-n rădăcină, şi din vârf, şi din tulpină", vorba cântecului, acolo, departe de ţară?

- Chiar dacă am ales să trăiesc în altă parte, eu nu sunt o dezrădăcinată, nu mă simt deloc aşa. Nu sunt ruptă de scena muzicală, vin des în ţară, tot la două-trei luni în ultima vreme, nu e Crăciun să nu fiu aici, iar acasă, în Finlanda, mi-am făcut un univers al meu, românesc, din amintiri, din cântece, din cămăşi vechi ţărăneşti şi ştergare de pus la icoane, aduse de acasă, din cărţile dragi în limba română pe care le citesc şi din conversaţiile pe care le port constant, prin toate mijloacele mo­derne de comunicaţie, cu cei de acasă. Şi, mai ales, din mult, mult dor de locurile dragi care, sper într-ascuns şi din toţi rărunchii, să le regăsesc de fiecare dată aidoma, să nu se fi schimbat cumva în lipsa mea. Aşa cum am sperat să regăsesc locurile din Oradea, oraşul meu de suflet, în care eu mi-am petrecut o foarte bună parte din copilărie şi toate va­can­ţele şcolare. Am aşteptat cu nerăbdare să co­lind pe străzi, să revăd palatele sale art-nouveau, care fac din Oradea unul din cele mai mi­nu­nate oraşe din toată Europa de Est. Şi trebuie să mai spun că de aici era mama mea, aici a năs­cut primul ei copil, pe fratele meu mai ma­re, şi tot aici ea s-a stins. Oradea e oraşul în care am învăţat să vorbesc, în care am în­văţat să cânt şi în care m-am apropiat de Dum­nezeu, mergând la biserică cu bunicul meu, care era preot, şi cântând în strană alături de verii mei. Consider că acestea sunt rădăcini puternice, care nu pot fi smulse doar pentru că alegi să locuieşti un pic mai sus decât e ţara ta pe hartă! Iar dacă nu poţi lua pământul ţării pe talpa încălţărilor, asta nu înseamnă că nu îţi porţi ţara în suflet! Iată de pildă, de la un alt exilat - Neagu Djuvara -, am învăţat eu istoria României, şi nu de la şcoală! Felul în care el a ştiut să explice în cărţile lui istoria noastră în contextul celei europene, pen­­tru mine a fost de mare aju­tor. Cred că, având o dis­tanţă critică, poţi să vezi cu mai puţină patimă lucru­rile şi să priveşti cu mai multă duioşie spre ţara în ca­re te-ai născut. Eu nu pun vii­torul într-o categorie pesi­mistă sau optimistă, însă am convin­gerea că nimic nu se poate construi fără iubire, ci doar aşa, din orgoliu nemă­su­rat, de exemplu, pentru că iarba de dincolo de gard e mai verde şi capra vecinului încă n-a murit. Dacă e să mă gân­desc doar la lumea aceas­ta zbuciumată a politicienilor, nu pot să nu mă în­treb cum fac ei lucrurile fără să aibă deloc iubire de ţară?! Asta e interesant de aflat!... Tot ceea ce e făcut fără iubire e în van şi nu durează!

Publicul de acasă nu m-a uitat

- Când ai plecat, în 2010, nu ţi-a fost teamă că vei sta prea departe de scena muzicală ro­mâ­nească? Sau că publicul român se va schimba şi va trebui să-i satisfaci alte niveluri de exigenţă?

- M-am gândit bine, mi-am asumat şi varianta aceasta şi mi-am zis că voi merge înainte. Până la urmă, sunt la doar două ore de zbor cu avionul şi pot veni oricând în ţară. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel, în cei opt ani scurşi de atunci, pentru că pu­blicul nu m-a uitat şi m-a primit de fiecare dată cu multă căldură. Eu cred că dacă oamenii nu te plac, nu te cheamă, nu? O singură temere aveam (iar asta nu avea legătură cu distanţa la care lo­cuiesc), aceea că mă identificam prea tare cu piesele cu care mă lansasem la "Cerbul de Aur" şi, la un moment dat, mă săturasem să tot cânt "Mo­ciriţa" şi "Ţurai". Mă gândeam că lumea o să spună că alte cântece nu mai ştiu, dar mi-am dat seama că şi eu, la rândul meu, dacă mă duceam la un concert de-al lui Baniciu, de pildă, voiam neapărat să ascult "Eşarfă în dar" şi "Andrii Popa". Şi atunci, de ce aş fi crezut că cei care vin la concertele mele sunt alt­fel?... Şi piesele acestea plac în con­ti­nuare publicului, dar şi "Câmpuri aurii", şi "Poate eu, poate tu", şi albumele cu colinde de Crăciun, ori "Cântecele de leagăn" (cu care am avut cele mai mari vânzări - triplu-platină, la cele două volume, din 2006 şi 2007).

Pe prag de seară, la Mânăstirea Bârsana

- Te-ai gândit vreodată cât din zestrea ta din Maramureş pui în cântec?

- Poate spiritul acesta liber care este ca acolo, şi o fărâmă de magie, ceva aproape de basm, de mitologie, de nişte trăsături foarte profunde ale identităţii noastre. Asta găsesc în cântecele de sorginte folclorică, dar şi în colindele vechi pe care le cânt. Aşa că, tributar tot acestui spirit este şi ul­timul meu album de colinde, lansat anul trecut şi inti­tulat "Crăciunul meu". Pentru a-l face, m-am hotărât să merg la maicile de la Mânăstirea Bârsana din Maramureş, pe care le ascultasem cântând nişte colinde cum nu mai auzisem niciodată, şi doară crescusem la bunicul meu în biserică. Aproape o lună de zile, în septembrie, anul trecut, am stat acolo, lucrând ziua alături de ele şi repetând colinde serile, pe prispa chiliei maicii stareţe. Iar până la începutul lui decembrie, albumul era gata. Eu eram foarte pregătită să mi-l produc singură, pentru că auzisem de la alţi colegi că pe nimeni nu interesează să scoată un disc cu colinde, că noi, ăştia care cân­tăm aşa ceva suntem "expiraţi", şi alte poveşti de genul acesta. Însă, cei de la casa de discuri "Uni­versal Media Pro Music" au fost foarte interesaţi de materialul meu şi mi-au făcut o ofertă chiar înainte să îl asculte. Asta a fost minunat! Dar, Doamne, ce mi-a plăcut să stau la mânăstire la Bârsana! Ţi-am zis că eu am vrut să mă călugăresc pe când eram o puştoaică? Ei bine, eram în liceu şi aşa am simţit eu, că am chemarea asta şi m-am dus în audienţă la episcopul din Baia Mare, parcă era ÎPS Andrei Andreicuţ, pe vremea aceea. Preasfinţitul m-a privit cu un aer blând şi înţelegător şi m-a întrebat: "No, care-i baiul?". "Păi, eu vreau să mă călugăresc!", i-am spus. "Bravo! Foarte bine!", mi-a zis. Apoi a adăugat: "Dar sunt femei care sunt făcute să nască prunci şi să fie mame foarte bune! Şi poate că tu eşti una dintre ele! Şi, sunt femei care sunt făcute să fie soţii foarte bune, iar poate că tu eşti şi una din­tr-acele! Şi mai sunt şi femei care sunt făcute să îl slujească pe Dumnezeu... dar nu cred că eşti una dintre ele!" Eu m-am simţit uşor ofensată: adică, de unde ştia preasfinţitul că eu nu sunt dintr-aces­tea?!?... Oricum, neavând încă 18 ani, mi-a zis că trebuie să-mi semneze părinţii un acord că-mi dau voie să plec la mânăstire. "Păi, mama o murit!", i-am zis. "Atunci, taică-tău!" M-am dus la tata cu hârtia aia, s-a uitat el lung la mine, singura lui fată între trei băieţi, şi mi-a zis doar atât:"Du-te de-ţi vezi de treabă! Eu nu-ţi semnez nimic, nu te neno­ro­cesc cu mâna mea!". M-am ne­că­jit foar­te şi mi-am zis în sinea mea: "Lasă, aştept să fac 18 ani şi apoi mă duc sin­gură, fără voia ni­mărui!" Dar după câteva luni s-au întâmplat alte lu­cruri, care m-au abă­tut de la ho­tă­rârea mea. Câş­ti­gând concursul de interpretare "Ur­su­leţul de Aur", mi s-au propus mai multe oferte de im­presariere şi spon­sorizare pentru a fa­ce studiile în Bucu­reşti şi aşa am ajuns la facultatea de mu­sic hall, a Uni­ver­sităţii Ecologice, singura pe vremea aceea care te putea pregăti pentru o carieră pe scenă, ca interpret de muzică pop şi nu numai. Tot între timp, am început să cânt şi cu Mircea Rusu Band, iar piesele etno-music, atunci în mare vogă, gen "Iarba verde de acasă", au început să curgă una după alta. Apoi a venit "Cerbul de Aur" şi con­sacrarea pe care, premiul trei la interpretare, luat atunci, mi-a oferit-o. De acolo înainte, lucrurile au fost clare în ceea ce priveşte direcţia mea profe­sională. Încheind această paranteză, ocazia de a sta la Mânăstirea Bârsana a fost foarte utilă şi pentru că m-a convins, după atâţia ani, că o viaţă exclusiv de rugăciune şi de ascultare n-ar fi fost o alegere bună pentru mine. Greutatea nu ar fi fost să-mi închid viaţa lumească între ziduri, şi nici nu vedeam asta ca pe o jertfire a tinereţii şi a feminităţii (nici mai­cile de acolo nu văd aşa viaţa la mânăstire!), ci ceea ce cred că n-aş fi putut duce ar fi fost ascultarea! Asta n-aş fi putut să o fac, nu e în firea mea: eu am făcut mereu doar ceea ce m-a tăiat capul!

- Finlandezii ţin la tradiţiile lor, le păstrează? Găseşti locuri comune în cultura lor tradiţională şi în cea din Maramureş, în natura care te în­con­joară acolo?

- Da, să ştii că da. Atmosfera în oraşul în care trăiesc acum, Joensuu, este precum cea care era în Baia Mare pe când eram eu copil. Adică, lume mai puţină, mai puţine maşini şi un peisaj natural care seamănă mult cu zona dinspre Baia Mare spre Maramureşul istoric. Atâta doar că pe aici nu sunt munţi, ca pe la noi, ci păduri. Mai în nordul Fin­landei, spre Laponia, se păstrează mai mult tra­di­ţiile, iar cântecele lor mi se pare că seamănă cu ale noastre, că sunt un fel de ţâpurituri, aşa ca la noi, în Maramureş şi în Oaş. Locuiesc în provincia Ka­relia, foarte aproape de mânăstirea ortodoxă "Noul Valaam" (la "Vechiul Valaam" a vieţuit aproape 20 de ani Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, ale cărui moaşte se păstrează în vechea lavră, luată de ruşi acum, deodată cu jumătate din Karelia). Iar când merg la mânăstire, văd că femeile sunt aproape toate îmbrăcate în port popular, în culori la fel de aprinse ca cele din portul nostru maramureşean. Eu mi-am adus de acasă o cămeşă lungă, de nuntă, pe ca­re mi-am făcut-o anume acum şapte ani, o că­meşă de fată şi un cămeşoi mai vechi, de o sută de ani, splendid cusut, pe care l-am purtat când eram gravidă cu Daria, fiica mea, şi dădeam concerte împreună cu marea actriţă Leopoldina Bălănuţă, la Teatrul "Ion Creangă". Păstrez şi acum cămeşa, cu mare sfinţenie.

Cântec de dragoste pentru Daria

- Cum e viaţa ta acolo? Te simţi împlinită?

- Sunt un om calm şi echilibrat, cred în soartă, şi nu mă dau de ceasul morţii dacă plănuiesc ceva şi îmi iese altceva, ci merg înainte. Îs mulţumită şi bucuroasă că Daria e sănătoasă şi că îşi urmează pasiunile legate de artă şi fotografie: la anul, vrea să se înscrie la Universitatea "Aalto" din Helsinki, care e una dintre cele mai bine cotate uni­ver­sităţi de artă din lume. Daria are acum 20 de ani şi e frumoasă, bună, caldă, empatică şi in­tui­tivă! Trăieşte o poveste de dragoste foarte fru­moa­să cu iubitul ei - ea îl vede ca pe Luceafăr, el se uită la ea ca la soa­re, iar pe mine, pri­ve­liştea lor mă încântă şi mă înduioşează deo­potrivă, căci constat cât de frumoşi sunt oamenii când iubesc! Îmi reprim cu greu dorinţa de a pu­ne mâna pe telefon şi de a o suna zilnic, de trei ori pe zi, pentru a vorbi cu ea despre câte în lu­nă şi în stele, aşa cum fă­ceam când stătea aca­să, dar nu vreau să o sufoc. O las să mă caute ea şi sunt mulţumită când o simt că e atât de fericită, din tonul vocii, din ritmul în care îmi povesteşte. Îi spun me­reu cât de norocoşi sunt că s-au întâlnit atât de repede ca suflete-pereche, şi nu după căutări care du­­rează o viaţă. Iar asta, deja, mi se pare o foarte ma­re realizare, pentru care nu contenesc să îi mul­ţu­mesc lui Dumnezeu.

- Ce a însemnat pentru tine participarea la ediţia aniversară de anul acesta a "Cerbului de Aur"? Cum au fost zilele petrecute la Braşov?

- Au fost un prilej de întâlniri cu colegi şi prieteni vechi, de depănat amintiri şi de făcut haz. Toată lumea a fost cu o energie foarte bună, am fost foarte entuziaşti şi bucuroşi să ne revedem, colegi de scenă, compozitori, instrumentişti de prestigiu din orchestra dirijată de Ionel Tudor. Am împărţit aceeaşi cabină cu Paula Seling. Noi suntem prie­te­ne încă de când eram în Baia Mare, iar asta a fost în­că o ocazie de a sta mai mult de vorbă iar organi­zatorii mai tineri din televiziune m-au întrebat dacă nu mă deranjează să ne repartizeze aşa, ca şi cum nu ar fi fost posibil să stăm împreună şi am fi ajuns să ne păruim ori să ne scoatem ochii.

- Tu ai chiar o vocaţie a prieteniei, destul de rară în lumea artiştilor. Prietenii tăi pot da măr­tu­rie că eşti mereu alături de ei, cu sfaturi de tot fe­lul, de la îndrăgostiri şi divorţuri, la reţete de bu­cătărie ori chestiuni de filosofie existenţială bi­ne documentate din cărţi şi din propria viaţă. De unde-ţi vine această disponbilitate de a împăr­tăşi, de a ajuta?

- Pentru mine e simplu: sunt directă şi-i spun omului în faţă ce gândesc, fără cuvinte alese, ca să fiu sigură că se leagă prietenia. Dacă acela poate să o ducă, sigur ne împrietenim foarte repede, iar dacă nu, asta e, lăsăm o distanţă respectuoasă între noi şi cam atât. Eu mă înţeleg bine cu toată lumea, in­di­ferent de vârstă sau de generaţie - de la Baniciu şi Vintilă, până la Amy -, şi nu am cu nimeni niciun fel de conflict!

- Nici măcar cu cei cu care ai format un cu­plu, cândva, medicul şi chitaristul Daniel Crăciun şi bluesman-ul Rareş Totu?

- Ha, ha, cu ei mă înţeleg chiar cel mai bine şi nu avem niciun fel de resentimente. Aceste două relaţii au fost singurele pe le-am avut înainte de 35 de ani, când m-am căsătorit cu Veikko, şi fiecare a avut rostul şi frumuseţea ei. Dar aşa e viaţa, atât am putut fiecare dintre noi: la ce te puteai aştepta de la nişte oameni atât de tineri şi atât de naivi cum eram noi pe atunci?!?...

- Păstrezi şi acum în suflet şi în privire o se­ni­nătate de copil... aşa păcăleşti anii care trec?

- Hmmm... ştii ce pot eu să socotesc? Nu anii, ci kilogramele - în plus! Ha, ha! De aceea, hainele pe care le port pe scenă sunt mereu o mare pro­vo­care pentru mine. Ţinutele pe care le-am îmbrăcat anul acesta la "Cerbul de Aur" pe scenă, dar şi în afa­ra ei, mi le-a făcut, la atelierul ei de modă, actriţa Tania Popa, cu care am fost colegă la "Ferma Ve­de­telor" (şi care a şi câştigat, de altfel, ediţia din acest an a show-ului). Mă amuză acum să îmi amin­­tesc că la gala de premiere a "Cerbului de Aur" din 1997 am fost îmbrăcată cu o superbă ro­chie lungă, de un albastru imperial, făcută de Ca­tin­ca Roman, care mi-a împrumutat şi pantofii ei per­sonali, pen­tru că eu nu aveam pantofi cu toc: pur­tam numai bo­canci pe vremea aia şi mă îm­bră­cam în blugi şi că­măşi denim. De data aceasta, când voi veni prima dată în ţară, voi ateriza la Bucureşti şi mă voi opri în­tâi la atelierul Taniei Popa, pentru că vreau să dis­cutăm despre modelele pentru ţinu­tele de iarnă, pe care le voi purta la concertele de co­linde din de­cem­brie. Mă bucur foarte tare că am gă­sit-o pe Ta­nia şi că e disponibilă pentru mine şi cu prietenia ei, dar şi cu talentul acesta al ei extraordinar.