Octombrie la Bărbăteşti

Toamna este din nou la ea acasă.

Dintre iubitorii acestui anotimp, majoritatea lor vorbesc despre amintiri din copilărie. Cum era toamna copilăriei. Toamna de altădată. Ori­care ar fi povestitorul, el va spune că odinioară era o toamnă mult mai frumoasă şi mai veselă de­cât toamnele de acum. Aşa spun şi eu. Când văd uli­­ţele tăcute ale satului, pustietatea câmpului, nu­cii izolaţi între viile cu struguri stafidiţi şi mulţimea caselor părăsite, mă apucă o tristeţe care doare. Un­de este viaţa agitată a lunii octombrie, când să­tenii veneau încărcaţi de pe luncă, în căruţe, iar ani­ma­lele şi păsările foşgăiau în curţile pline cu gră­mezi de porumb, struguri şi dovleci? Atunci era şi timpul clăcilor, când tinerii şi copiii mai mărişori îşi petreceau serile la câte un vecin mai avut, unde de­pă­nuşau ştiuleţi, beau ţuică fiartă şi must dulce de stru­guri negri. Cei mai curajoşi dintre flăcăi, care ştiau că-şi vor întâlni drăguţele la clacă, "la nea Lon­gică", adică acasă la noi, făceau întâi dru­mul la via lui Oprişescu din Dealul Măiegii, acolo unde găseau struguri altoiţi, plini de miresme şi dulci ca busuioaca. Cei mai curajoşi mergeau mai departe, pe Dosul Ierului sau în Piscul Danciului, unde erau în stare să găsească moşmoane acrişoare. Puţini gustaseră aşa ceva, moşmoanele fiind fructe rare, de deal, care se culeg înainte de Crăciun, cresc în zo­ne însorite şi sunt de mărimea prunelor. Pomul lor seamănă cu smochinul, are tăria cornului şi se as­cunde între viţele sălbatice. Cel puţin în zonele de deal ale Gorjului, moşmonul este arbustul nobil al copiilor, care îl culeg şi păstrează fructele în fân, peste iarnă. Apariţia flăcăilor cu struguri şi moş­moane înveselea atmosfera clăcii. Ceaunul cu tărie se lăsa din nou la fiert, fetele se puneau pe cântat, grămezile de porumb se micşorau, miezul nopţii lua în stăpânire petrecerea. Erau de faţă băieţii cei mai îndrăgiţi din cătun: Spirache al lui Gâşcă, Ilie al lui Telerez, Dorin al lui Piauca, Costică al lui Gru­ia, Geni Catistul şi câţi alţii. Pot spune că o ast­fel de întâlnire devenea evenimentul toamnei.

Oul plutitor

Sunt destui povestitori care ar putea adăuga amintiri despre toamna de altădată. I-am căutat, pe seară, prin Bărbăteşti, satul meu natal - tăcut, ca o po­veste sfârşită demult. Mi-au răspuns Tiberiu Mun­­­teanu, Ion Păducel şi Ionică Munteanu. Ti­beriu, numit şi Vasile, alături de soţia sa, Gheor­ghiţa, se trage dintr-o familie de moşieri, mult pre­ţuită în zilele de altădată, ca şi în cele de acum. Au fost ani, în epoca postbelică, de care bărbăteştenii de peste 70 de ani îşi amintesc cu nostalgie. În zile­le acelea nu mâncai pâine decât dacă te duceai la Ţicleni, pes­te dealuri, peste păduri, peste vii şi li­vezi. Ti­beriu era printre cei mai vrednici. "Asta mi-e sfânta cruce, dacă te mint", povesteşte. "Luam di­sagii pen­tru pâine şi urcam Valea Morii spre Şe­sul Co­coa­nei. Mai întâi treceam Valea Co­şarului şi Piscul lui Găscan, şi ajungeam jos, la băile de la Ţicleni, unde erau sondele şi parcul. Când ajun­geam, eram uji până colea... Aşa ne luam ra­ţia. Tatăl meu, Vasilică, lucra la petrol şi de aia bă­team atâta drum... Petrolul era sub tutela ru­şilor. Cum ne ve­deau în­ghe­ţaţi, femeile de acolo ne băgau în ca­să, să ne încălzim... Apoi ne mai dă­deau câte două-trei pâini negre, două-trei albe, pe sub mână, să ne ajungă o săptă­mâ­nă. Ne plăcea toamna, aveam vite, oi şi capre. Acum, animalele sunt pe cale de dis­pa­riţie. Mai au ţiganii câteva, ei care de demult nu aveau picior de animal".
Toamna, la culesul viei, era şi mai mul­tă bătaie de cap. Se culegea prin ro­taţie, azi la mine, mâine la tine. La fel şi la cocenii de porumb. Aduceau nu­iele din zăvoi şi tre­ceau la lucru. Fiecare ve­cin îşi ajuta prie­te­nii. Fiecare copil punea mâna. În câteva zile, se umpleau uliţele de miros, se che­mau vecinii de la unul la altul. Bucu­ria co­piilor era mare, mai ales dacă strugurii erau bru­maţi şi aerul geros. Cel mai cuminte dintre bă­ieţi aducea oul de... con­trol. Dacă ră­mâ­nea să plu­teas­că, în găleata pli­nă, era semn că vinul are des­­tul zahăr. Dacă se scu­fun­da, erai nevoit să ada­ugi câ­te­va măsuri.

Rândunelele fără cuib

Ionică Munteanu, zis Oa­că, mi-a fost coleg de li­ceu. Aducerile aminte îl co­­pleşesc şi pe el. Vor­beşte calm, cu durere, cu o tristeţe copilă­reas­că. "Toamna era adevă­rată nu­mai pe vremuri. Nu erau căldurile de azi, ploua des, se putea se­măna. Acum, n-a mai plouat de două luni. Prea multă căldură. Ne­vas­ta mea, Titi, spu­ne că po­vestesc des­pre una şi aceeaşi toamnă. Dar nu e ade­vărat. Po­vestesc at­­mosfera generală a acestui anotimp. Iată, sunt 26 de grade, în plin octombrie. Aşa ceva nu exista al­tă­dată. Bă­trânii au dispărut, cei în vârs­tă nu mai au farmecul celor de odi­ni­oară. Stau pe prag, gân­dindu-se la copiii ple­caţi în lume. Nu râde nimeni în casa lor. Se mai fac ceva clăci, dar nu mai e plă­cerea de al­tă­dată. Co­piii nu mai au co­­pi­lărie. Toa­tă ziua stau cu mâi­nile pe butoane, altceva nu mai ştiu. Cam atât în­seam­nă activitatea lor fizică. Mâine, poi­mâine, toţi o să vadă ani­malele doar la televizor şi în grădinile zoologice. Şi rân­dunelele dispar, nu mai au unde să-şi facă cuib. Rostul lor e legat de oa­meni. Şi fă­ră o pasăre care să-ţi ciri­pească în ogra­­dă, mai bine mori. Eh, toamnele noastre de altă­dată...".

Apa din copita boului

Ion Păducel mi-a fost vecin şi coleg de copi­lărie. Vorbind des­pre toamnă, o arată cu de­getul pe aia din curtea lui. "Cli­ma s-a schimbat", spune Pă­du­cel, "pământul nu mai rodeşte, anotim­pu­rile au dispărut. Ploile s-au rărit, apa este tot mai greu de găsit pe dealuri. Dacă în co­pilăria noastră găseai un ştiubei în Dosul Ierului, la via lui Gruia şi a lui Po­pa, ori te du­ceai la un iz­vor de la Câr­­lig, să-ţi spargi din­ţii în apă rece, acum iz­voa­rele sunt uscate, nu mai găseşti o lingură de apă. Nici mă­car în copita boului, de unde beam noi la mie­zul zilei. Sin­gura fântână care mai are apă este fân­tâna din Ruşchi. Da­că nu ştii unde sunt puţi­nele izvoare, nu ai nicio şansă să găseşti apă. Sun­tem în a treia lună de secetă, crapă pă­mân­tul de ars. Nu mai poţi cul­tiva ni­mic pe deal. Pe pla­tou­rile unde găseai stru­guri şi pomi, azi e pădure. La Pă­rul din Puş­­caşu, sub Pis­cul Dan­­ciului a alune­cat pă­mântul, a dis­părut pla­­toul. A­cum nu mai e nimic, nu mai poţi pă­trunde nici cu sufletul pe aco­lo. Pe pa­jiştea de la Prunii lui Te­le­rez, ne întâlneam cu fe­tele. Ne­chezam toţi ca mân­jii. Şchiau al lui Gâş­că îşi cons­truise un foişor între fagi, de unde pândea ce se în­tâmplă. Toate au rămas amin­tiri..."
Toamna în Băr­bă­teşti a fost toamna co­pilăriei mele. Trei sfer­­turi dintre consă­tenii de altădată nu mai trăiesc. Odată cu moar­tea lor au murit şi toam­ne­le cele adevărate. Au venit oameni noi şi o toamnă nouă. În care trăim destul de trist cu toţii, şi nos­tal­gicii, şi ţăranii reci, de azi, fără copii şi puşi pe că­pătuială. Am încercat să merg şi prin alte co­mune, să aflu dacă tristeţea găsită pe malul Gilor­tu­lui a cu­prins tot judeţul. Mi-a ieşit în cale Olim­pia, o fostă co­legă de şcoală. Po­vesteşte cu nostal­gie: "Pe vremuri, cu 50 de ani în urmă, toam­­na era bo­gată. Era Ceau­şescu la pu­tere, dar fiecare ţăran co­lectivist o ducea mulţu­mi­tor. Acum tot locul e pâr­loagă. Satul a îm­bă­trânit, găseşti bă­trâni fără tineri, multe ca­se sunt goa­le, din care au plecat gos­po­darii. Când­va, pe mar­ginea Gi­lor­tu­lui, era ză­voi: arini şi săl­cii ple­toase. Astăzi, to­tul e săl­batic. Durere mare în albia râului: au in­trat cu ex­ca­­vatoarele, au făcut gropi, ţi-e frică să te duci să faci o baie. Nu mai sunt ani­male... A­veam pe tim­puri cireada satului. Acum nu mai are ni­meni vaci, nici capre, nici oi... Câte un porc, ici-colo... Au tăiat pru­nii, nucii, au scos viile. În Câm­pul Mare erau meri, cireşi, peri... Au tăiat tot... Astăzi cresc mă­răcini. De ce? De frică! Ca să nu vie vreo lege ne­bună care să le confişte livezile. Oa­­menii nu mai au încredere în nimic. Aud că prin alte părţi, ţă­ra­nii o duc bine. Aici, la noi, zici că a dat cu blestem. Totul e sărac şi dărăpănat. Oa­me­nii au plecat în stră­inătate... Şi-au pus mâna-n fund şi nici că se mai întorc. Iau exemplul meu: ve­cina din stânga, Frân­culescu... bătrânii au mu­rit, co­piii sunt în Ita­lia. Alţii, din casele următoare, au murit. Copiii lor sunt plecaţi în America. Curţile sunt îmbu­ruienate, pomii neîngrijiţi, iarba neco­si­tă, plină de şerpi. Dar eu îmi ţin rostul. Fac pe dos decât ei: în­gri­jesc corcoduşii, prunii şi ci­re­şii, ar şi pământul în fiecare an, numai ca să nu se sălbăticească. Îmi râde inima de atâtea roade. Vând toate produsele, minus strugurii, că fac vin. Se poate trăi, dacă vrei. Eu cred că e şi multă lene în zilele noastre. Să stai la poartă şi să te plângi...".