Târguri de toamnă

"Lumea e mare, dar dragostea e şi mai mare", îmi spunea tanti Elvira, ori de câte ori mă duceam la ea cu vreo bucată de pânză, ca să mă ajute să-mi cos haine, bluze şi fuste.

Era croitoreasă bună şi am prins de la ea câteva taine din meşte­şu­gul cusu­tului, ceea ce mi-a fo­losit mai târ­ziu, când am ajuns mamă de fete.
Când am cunoscut-o, Elvira trăia singură într-o casă înaltă, aşezată pe o parte a pieţii mari, acolo unde, de două ori pe săp­tămână, se adunau târgo­veţi cu tot felul de mărfuri. Ţin minte că într-o toamnă m-a luat cu ea la târg, ca să-şi cumpere nas­turi de toate felurile, ace şi aţe colo­rate, diftină, barşon (catifea) negru şi câteva zibzare (fer­moare), bune de pus la fustele tot mai înfoiate şi clo­şate care se purtau în vremea aceea şi pentru care mă­tuşa avea multe comenzi. M-au încântat bogăţia de mărfuri întinse pe mese, dar şi agi­taţia veselă a oamenilor, care se pur­tau ca şi cum ar fi fost toţi prieteni între ei. Poate că unii se şi cu­noş­teau deja, mai ales dacă veneau de mai multă vre­me la târgul din Piaţa Mare. Dinspre munte soseau cei cu lână, brânzeturi, piei argăsite, slănini afu­ma­te, presărate cu boia, cârnaţi cruzi sau uscaţi, în­şiraţi pe rude de mesteacăn, şunci dolo­fane, ţinute mai întâi în saramură cu mirodenii, apoi la uscat în vântul rece şi aspru de la munte, pastrame de ber­becuţ şi de capră şi multe altele care-ţi lăsau gura apă numai când treceai prin faţa lor. Câteva bătrâne adu­ceau afine, fragi, zmeură şi mure, după ano­timp, cătină, bureţi galbeni şi buchete de ierburi de leac culese din pădurile de la marginea oraşului. Unele nu şedeau degeaba, aşteptându-şi cum­pă­ră­torii, îm­ple­teau ciorapi şi botoşei de lână, dantele fine de mă­tase colorată, ori cipcă îngustă, numai bună de măr­ginit o cămaşă, o pernă ori un lepedeu (cearşaf). Mai erau acolo me­se întregi de dulciuri făcute din­tr-un aluat colorat în roz, turte dulci în formă de ca­să, de coşuleţ sau de căluţ, cu câte un ciob de oglin­dă lipit în mijloc, bom­boane de zahăr ars, faguri cu miere, alune de pă­dure şi nuci, cum­părate cu gân­dul la aşteptatele pră­jituri de Crăciun sau la neaşteptatele şi nedo­ri­tele colive de pomenire a morţilor. Îmi plăceau târ­gu­rile acelea, aveau un farmec deosebit, deşi după ce dădeai două, trei ture printre mesele încărcate de mărfuri, oboseai şi ţi se părea că toate-s ames­tecate într-un talmeş-balmeş uriaş şi zgomotos.
După ce-şi târguia mărfurile, cu răbdare şi în­căpăţânare până când obţinea preţul avantajos, tan­ti Elvira mă lua de mână şi treceam în pas do­mol pe la câteva mese unde erau cunoscuţi de-ai ei. Stătea la taclale cu toţi, schimbau veşti despre alţi oameni pe care eu nu-i ştiam, ori doar po­vesteau despre întâmplări trăite ori auzite de la alţii.

Muzica zilelor

"Tra, la, la..." şi "trai, lai, lai..." o auzeam cât ţinea ziua sau zilele în care-mi cosea hainele. Cânta mătuşa prin curte, prin grădină, pe unde se nimerea cu tot felul de treburi gospodăreşti, pe drumul către fântână ori în stratul semănat cu flori mari albe de regina-nopţii. Cânta fără să aibă voce deosebită, ori să fie recunoscută de către ceilalţi ca mare cântăreaţă. De multe ori cântecele ei nici măcar nu erau melodioase. Repeta doar într-un anume ritm nişte vorbe, şi ritmul era dat cu si­gu­ranţă de ceea ce lucra în momentul acela. "Nu mi s-o făcut păstăile bune de culeeees, lai, lai!", o auzeam de prin grădină, pentru ca imediat să vină şi completarea: "Tra, lai, la, dar ce mân­dră ceapă am, măi, măi, do­ruleeee...", sau "Uiu­iu, ce mult o mâncat astăzi cucoşul cela! Lasă numa', că l-oi pune io de zaaaamă, măi, măi!". Cine-o auzea pentru prima oară râdea de ea. Şi eu am avut momente în care cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în râs, pentru că uneori îmi răspundea cântat când o întrebam câte ceva. Cred că mătuşa îşi ţinea singură de urât cu cântecele acelea inventate pe loc. De fapt, ea nu inventa nimic, îşi punea doar întâmplările zilelor pe muzică şi asta poate că o ajuta să treacă mai uşor peste singu­rătate. Când lucra la maşina de cusut, cân­tecele ei nu se mai sfârşeau, erau nişte lălăituri con­tinue, care se ridicau în tonuri înalte sau co­bo­rau după cum urma să fie făcută cu­sătura. Într-un fel cânta mătu­şa când cosea o mânecă şi altfel când însăila o fustă. Poate că am exagerat descriind-o, dar am vrut să v-o fac cunoscută înainte de a vă povesti ceva despre viaţa ei. Pe scurt, tanti Elvira era o fe­meie care trăia singură, bărbatul ei a murit cu mulţi ani în urmă, când erau tineri. N-au avut copii şi ea nu s-a mai măritat, dar nici nu s-a întors în satul părinţilor ei. A rămas în orăşelul aşezat aproape de munte, trăind din croitorie.

Săcoteiul cu lemne

Aşa cum v-am mai spus, tanti Elvira mi-a făcut fuste şi bluze până când am plecat la facultate. Mergeam la ea de câteva ori pe an şi stăteam câteva zile, de fiecare dată până când îmi termina hainele de cusut. O ajutam şi eu şi-i ascultam poveştile cântate, distrându-mă fără să bage de seamă că mă amuză felul în care se purta. Uneori, seara, îmi spunea tot felul de istorii şi întâmplări trecute, în care din când în când apăreau ca personaje şi părinţii mei sau alţi oameni pe care-i ştiam. N-a fost greu să înţeleg că, de fapt, ea-mi povestea viaţa ei, încercând cumva, mereu, să justifice faptul că a rămas singură.
De fiecare dată îşi începea poveştile cu ziua în care, după moartea bărbatului ei, s-a dus la piaţă şi l-a cunoscut pe Gheorghe, un muntean falnic, venit la piaţă cu lână, brânză şi pastramă. A fost destul, mi-a mărturisit uşor ruşinată, ascunzându-şi stin­ghereala în neputinţa de a băga aţă în ac, a fost destul să-i prindă Gheor­­ghe pentru o secundă privi­rea în ochii lui întunecaţi şi a simţit că se topeşte, că totul în jurul ei de­vine o miere aurie în care i s-au înecat mişcările şi vor­be­le devenite dintr-odată moi şi fără putere. "Ca un a­luaaaat de turteeeee, tra, la, laaaaa, aşa eraaam...", şi-a încheiat croito­reasa spo­ve­dania, nici tristă, nici ve­selă, cu un ton mai degrabă neu­tru, ca şi cum ar fi povestit despre altcineva. Aşa am aflat, printre cântece lălăite şi mărturisiri înju­mătăţite că, fiind om hotărât, care ştie ce face, Gheorghe nu s-a lăsat intimidat de măruntele ezi­tări ale croitoresei. Scurt pe doi, în seara aceleiaşi zile în care s-au cunoscut a apărut la poarta ei, purtând în spi­nare un săcotei de lemne de foc, numai bun de alungat frigul serii de toamnă.

Călătoria

Şi? Mai departe?, am întrebat eu nestăpânin­du-mi curiozitatea. Ce s-a întâmplat mai departe? Unde-i Gheorghe, unde a dispărut? "Ehei..., lumea e mare, dar dragostea e şi mai mare!, aşa să ştii tu, fată! Tra, la la...măi, dorule, măi!"
Cât a ţinut toamna aceea, până când s-a apropiat Crăciunul şi câţiva ani după aceea, în alte toamne aurii, Gheorghe se prezenta la poarta croitoresei cu săcoteiul de lemne în spinare şi cu de-ale gurii în traistă. Locuia la ea cât ţineau târgurile şi... îi ţinea de urât în serile lungi de toamnă.
Gheorghe i-a spus de la început că e însurat şi că are nevastă şi prunci, acasă, în vârf de munte. Cu alte cuvinte, a fost cinstit în "târgul" pe care l-a făcut cu croitoreasa. Neguţător fiind, a calculat cu siguranţă foarte bine, "fără rest", şi a socotit avan­tajele şi dezavantajele acestei legături tom­natece, conjuncturale. Nu s-a gândit nicio clipă că Elvira ar putea nutri sentimente mai firave şi deli­cate faţă de el şi că nu s-ar limita doar la un "aranjament" convenabil pentru o perioadă.
Când a simţit că e îndrăgostită bine de el, fără să-l anunţe, într-o zi în care el era la târg, în piaţă, ea s-a dus într-o călătorie până în satul lui. A întrebat de oameni unde-i este gospodăria, a stat de vorbă şi cu nevasta lui, fără să-i spună cine este. Cum şi ce-au vorbit, cât au stat de poveşti, despre ce anume s-au socotit şi întrebat una pe alta eu nu ştiu şi nici n-am cum să mai aflu vreodată. Pot bă­nui doar ce s-a întâmplat, înainte ca Elvira cro­itoreasa să pornească pe drumul de întoarcere către casă.
Ea nu l-a mai primit pe Gheorghe "de mas", în gazdă, pentru că a priceput că nevestei lui nici prin cap nu-i trecea gândul că Gheorghe ar putea călca pe de lături. Femeie simplă şi cinstită, nevasta lui nu putea merge cu gândul până la a-l vedea pe Gheorghe minţind. Îl iubea prea tare ca să nu-i dea credit. Era naivă şi prea tânără ca să înţeleagă multe de-ale lumii urâte. Elvirei i s-a făcut milă de ea.
Când a priceput că ea nu-l va putea adora ni­cio­dată pe bărbatul acela cu ochi întunecaţi aşa cum făcea nevasta lui, oricât s-a simţit de apărată şi îm­bujorată în braţele lui, a înţeles că legătura lor nu este din partea lui decât o "neguţătorie" trecă­toare şi, gândindu-se şi la pruncii care-l aşteptau ne­răb­dători acasă, i-a închis poarta în nas. Cu si­gu­ranţă, mi-a mai spus tot ea, Gheorghiţă a găsit "un alt ho­geaaaac, lai, lai, la...", unde să-şi ducă să­coteiul plin cu lemne, pentru că "lumea e mare... tra, la, la, iar dragostea e şi mai mare... trai, lai, lai!..."