BRIGITTE LACOMBE (Artist fotograf) - "Mi-am împlinit un vechi vis, acela de a vedea Coloana Infinitului la ea acasă"

Un strop de New York la București

Cea de-a 28 a ediție a Festivalului Național de Tea­tru s-a deschis cu ștaif, printr-un eveniment fo­to­grafic de excepție. Regizorilor, actorilor, oame­ni­lor de teatru români prezenți la deschiderea eve­ni­mentului, celebra fotografă franceză Brigitte La­combe, bine cunoscută în lumea teatrului și a fil­mului le-a oferit bucuria unei expoziții cu 40 de fotografii, realizate în peste 40 de ani de carieră. "Am simțit prezența dumneaei ca pe-o lecție de modestie și de adorație a meseriei. Ne-a adus un strop de New York la București", a declarat Ma­rina Constantinescu, directorul FNT. Portrete in­tense, precum cel al Vanessei Red­grave, întâlniri istorice, François Tru­ffaut - Steven Spielberg, chi­puri arhi­cu­nos­cute, Pacino, de Niro, di Caprio, instantanee din timpul filmărilor, al spec­­tacolelor de teatru sau din pauze... Brigitte La­combe a pornit de foarte tâ­nă­ră și a însoțit, timp 30-40 de ani, ca­rie­rele unor monștri sacri, pre­cum Mar­tin Scorsese, Meryl Streep. Mai degrabă o personalitate introvertită, retrasă, dar bucu­roasă de succesul expoziției sale de la București și de interacțiunea cu pu­blicul, fotografa ne-a acordat următorul interviu.

Fotograf la revista "Elle"

- Înțeleg că ați urmat pasiunea neîmplinită a tatălui dumneavoastră...

- Tatăl meu și-ar fi dorit să devină fotograf profe­sio­nist, însă erau anii de după cel de-al doilea război mon­dial și părinții săi nu i-au permis, au considerat că nu este o meserie sigură. Așa că a studiat arhitectura, dar nu a profesat, a devenit se­cre­tar general al unei aso­cia­ții muncitorești. A călă­torit mult, a făcut peste tot foto­grafii, multe dintre ele aca­să, cu cei din familie. Acum, când lucrez la un vo­lum de memorii vizuale, vreau să public în el și o se­­rie din fotografiile tatălui meu, sunt foarte fru­moase.

- Unde ați crescut?

- Mi-am petrecut primii ani în sudul Franței, la Avignon, apoi, de la vârsta de 7 ani, m-am mutat cu fa­milia la Paris. Mama a renunțat la meseria sa pen­tru a sta acasă și a-și crește copiii, așa că am copilărit simțind alături toată dragostea și atenția ei. Mă consider norocoasă că am crescut în acel oraș îm­bi­bat de cultură. Am fost o adolescentă și o tânără cât se poate de normală, de obișnuită, până ce am în­ceput să mă dedic muncii mele, să lucrez și să călă­toresc în toată lumea.

- Cum s-a întâmplat asta, cum v-ați făcut de­butul?

- La 17 ani și jumătate, am decis să renunț la școa­lă, și tot atunci, tatăl meu mi-a făcut cadou primul meu aparat de fotografiat, un Nikon F. Ceea ce la început a fost o scuză pentru a renunța la studii, s-a transformat într-o vocație. M-a ajutat foarte mult răspunsul părinților. Tata, chiar dacă era îngrijorat de viitorul meu, m-a înțeles și cred că în sinea sa s-a și bucurat că urmez această cale. Am simțit în acel moment delicat încrederea părinților că voi fi bine. Tata avea un prieten, director al laboratorului foto al revistei "Elle", pe vremea aceea un foarte bun săp­tămânal pentru femei. Am intrat acolo ca ucenic, apoi am urcat foarte repede etapele.

- A existat un moment decisiv, în care ați știut că aceasta este calea de urmat?

- Nu a fost un moment crucial, lucrurile s-au întâmplat gradual. Mai întâi făceam fotografii obiș­nuite, ca orice fată care învață să fotografieze, por­trete ale prietenilor, mici reportaje pe stradă. Apoi am lucrat ca asis­tent și, imediat, ca fotograf, făceam co­perțile revistei "Elle" și pictoriale de modă. Am cerut să fiu trimisă la festivalul de film de la Cannes și acolo s-a produs un moment cu a­devărat im­por­tant pentru carie­ra mea, deoarece am cunoscut oa­meni cheie în in­­dustria cine­ma­to­grafică. Ei m-au invitat pe pla­to­u­ri­le de filmare și așa am ajuns la Roma, în stu­dio­ul Cine­citta, un­de Fellini turna "Ca­sa­nova". Una din­tre foto­gra­fii­le din ex­po­ziția de la Bucu­­rești, cea cu Do­nald Suther­land dis­­cu­tând cu Felli­ni, este făcută a­tunci. Imediat du­­pă a­ceea, am ple­cat în America, un­de am foto­gra­fiat fil­mă­rile la "Toți oa­menii preșe­din­te­lui", cu Robert Redford și Dustin Hoffman. Eram, deodată, alături de cei mai im­por­tanți artiști din lumea fil­mului.

- V-ați simțit copleșită de prezența acestor personalități?

- Pe de-o parte, realizam că mă aflu în compania unor oameni extraordinari, că e un lucru cu totul spe­cial să fiu, la 20 de ani, alături de Fellini, la Ci­ne­citta. Dar copleșită nu m-am simțit, pentru că ti­ne­rețea te face să nu realizezi cu adevărat ceea ce ți se întâmplă, te face să plutești.

"Astăzi, oricine apasă pe buton spune că e fotograf"

- Ați fotografiat actori de marcă, precum Meryl Streep, atât în teatru, cât și în film. Cât de diferită este abordarea lor și a dumneavoastră în cele două domenii?

- Sunt emoții și stiluri de lucru diferite. De pildă, sunt actori foarte fotogenici și carismatici, care câștigă pe jumătate bătălia numai prin prezență, prin apariția lor pe ecran. Acest lucru nu se poate în­tâm­pla în teatru, unde trebuie să fii mult mai profund, mai consistent în ceea ce faci pe scenă, pentru a con­vinge. Teatrul și filmul sunt două lumi similare, dar foarte diferite între ele.

- Cum ați defini un portret bun? Oamenii pe care-i fotografiați, actori celebri, președinți, sunt obișnuiți să se ascundă în spatele unor măști, cum treceți de ele?

- Dintotdeauna am fost interesată de portrete, de la primele mele fotografii. Și acum, când continui să călătoresc mult - în următoarele 6 săptămâni voi merge la New York, în Mexic, Rusia și Ja­po­nia - sunt atentă la oameni, vreau să le fac por­trete. De când m-am mutat la New York, am pro­priul studio, invit acolo oameni pentru portrete. Un portret de studio reușit constă în alătu­ra­rea câtorva elemente. În primul rând, tre­buie să te asiguri că partea tehnică func­ționează perfect, totul este 100% pregătit, așa încât te poți con­cen­tra la relația cu cel portretizat. Trebuie să sta­bilești o relație intimă, unu la unu, să-l faci să se simtă sigur, confortabil. De cele mai multe ori, celebritățile sunt însoțite de un alai, fie­care vrea să se bage în seamă, să dea un sfat. Trebuie să fii atent pe cine lași alături de tine în studio. Trebuie să faci abstracție de tot ce poate interfera între tine și su­biect, pentru a căuta să treci de fațadă, de mască. Desigur, orice ai face, sunt și si­tuații în care lucrurile merg foarte greu, sau deloc, fără să fie nici vina fotografului și nici a actorului. Portretul este conexi­unea între două persoane, contează felul în care ele se potrivesc.

- Trăim într-o perioadă cu o inflație de imagini, fotografia a devenit accesibilă tuturor. Este un lucru bun pentru fotografie? Credeți că în urmă­torii ani va mai fi cineva interesat de fotogra­fia de calitate?

- Când am început eu, fotografia era un meș­te­șug, îți lua ceva timp să o înveți, să-i afli tainele, aveai de muncă. Acum, oricine apasă pe un buton spu­ne că e fotograf, e atât de simplu. Constat o ief­tinire, o scădere a valorii imaginilor și, sinceră să fiu, nu știu ce se va întâmpla peste 20-30 de ani, da­că va mai fi cineva interesat în calitatea unei foto­grafii.

"Am iubit dintotdeauna opera lui Brâncuși"

- Ce v-a impresionat în mod special, în această călătorie în România?

- Anul aceasta mi s-a împlinit un vechi vis, pe care-l consideram excentric. Acela de a vedea cu ochii mei Coloana Infinitului. I-am cunoscut și i-am iubit dintotdeauna opera lui Brâncuși, i-am vizitat de multe ori atelierul din Paris, iar acum, aflându-mă la București pentru expoziție, mi-am dorit foarte mult să ajung și la Târgu Jiu. Am făcut într-o zi patru ore dus, patru întors cu mașina, dar a meritat. Făcând abstracție de câteva lucruri din jur, am simțit că văd Coloana exact așa cum a văzut-o Brâncuși atunci când a ridicat-o. Părea că sunt în același timp cu el, și asta m-a emoționat foarte tare.

- Ce răspuns are munca dumneavoastră, ce vă motivează să continuați?

- Cred că ceea ce m-a motivat de la început în fotografie a fost curiozitatea, interesul pentru oa­meni și locuri. Și, desigur, și recunoașterea. Nu mă simt atât de confortabil să fiu în centrul atenției, să dau interviuri, să vorbesc în fața a zeci de oameni, dar acest interes al publicului mă bucură. Am cunos­cut la București fotografi tineri, care mi-au spus că munca mea îi inspiră, au vrut să afle diverse lucruri de la mine. Sigur, marea bucurie constă în actul foto­grafiei. Atunci când o faci. Dar și recunoașterea, atunci când apare, e binevenită, contează, te ajută să-ți aduni puterile și să mergi mai departe.

Expoziția poate fi vizitată până pe 29 octombrie, la sediul ARCUB de pe strada Lipscani, nr. 84-90.