Era croitoreasă bună și am prins de la ea câteva taine din meșteșugul cusutului, ceea ce mi-a folosit mai târziu, când am ajuns mamă de fete.
Când am cunoscut-o, Elvira trăia singură într-o casă înaltă, așezată pe o parte a pieții mari, acolo unde, de două ori pe săptămână, se adunau târgoveți cu tot felul de mărfuri. Țin minte că într-o toamnă m-a luat cu ea la târg, ca să-și cumpere nasturi de toate felurile, ace și ațe colorate, diftină, barșon (catifea) negru și câteva zibzare (fermoare), bune de pus la fustele tot mai înfoiate și cloșate care se purtau în vremea aceea și pentru care mătușa avea multe comenzi. M-au încântat bogăția de mărfuri întinse pe mese, dar și agitația veselă a oamenilor, care se purtau ca și cum ar fi fost toți prieteni între ei. Poate că unii se și cunoșteau deja, mai ales dacă veneau de mai multă vreme la târgul din Piața Mare. Dinspre munte soseau cei cu lână, brânzeturi, piei argăsite, slănini afumate, presărate cu boia, cârnați cruzi sau uscați, înșirați pe rude de mesteacăn, șunci dolofane, ținute mai întâi în saramură cu mirodenii, apoi la uscat în vântul rece și aspru de la munte, pastrame de berbecuț și de capră și multe altele care-ți lăsau gura apă numai când treceai prin fața lor. Câteva bătrâne aduceau afine, fragi, zmeură și mure, după anotimp, cătină, bureți galbeni și buchete de ierburi de leac culese din pădurile de la marginea orașului. Unele nu ședeau degeaba, așteptându-și cumpărătorii, împleteau ciorapi și botoșei de lână, dantele fine de mătase colorată, ori cipcă îngustă, numai bună de mărginit o cămașă, o pernă ori un lepedeu (cearșaf). Mai erau acolo mese întregi de dulciuri făcute dintr-un aluat colorat în roz, turte dulci în formă de casă, de coșuleț sau de căluț, cu câte un ciob de oglindă lipit în mijloc, bomboane de zahăr ars, faguri cu miere, alune de pădure și nuci, cumpărate cu gândul la așteptatele prăjituri de Crăciun sau la neașteptatele și nedoritele colive de pomenire a morților. Îmi plăceau târgurile acelea, aveau un farmec deosebit, deși după ce dădeai două, trei ture printre mesele încărcate de mărfuri, oboseai și ți se părea că toate-s amestecate într-un talmeș-balmeș uriaș și zgomotos.
După ce-și târguia mărfurile, cu răbdare și încăpățânare până când obținea prețul avantajos, tanti Elvira mă lua de mână și treceam în pas domol pe la câteva mese unde erau cunoscuți de-ai ei. Stătea la taclale cu toți, schimbau vești despre alți oameni pe care eu nu-i știam, ori doar povesteau despre întâmplări trăite ori auzite de la alții.
Muzica zilelor
"Tra, la, la..." și "trai, lai, lai..." o auzeam cât ținea ziua sau zilele în care-mi cosea hainele. Cânta mătușa prin curte, prin grădină, pe unde se nimerea cu tot felul de treburi gospodărești, pe drumul către fântână ori în stratul semănat cu flori mari albe de regina-nopții. Cânta fără să aibă voce deosebită, ori să fie recunoscută de către ceilalți ca mare cântăreață. De multe ori cântecele ei nici măcar nu erau melodioase. Repeta doar într-un anume ritm niște vorbe, și ritmul era dat cu siguranță de ceea ce lucra în momentul acela. "Nu mi s-o făcut păstăile bune de culeeees, lai, lai!", o auzeam de prin grădină, pentru ca imediat să vină și completarea: "Tra, lai, la, dar ce mândră ceapă am, măi, măi, doruleeee...", sau "Uiuiu, ce mult o mâncat astăzi cucoșul cela! Lasă numa', că l-oi pune io de zaaaamă, măi, măi!". Cine-o auzea pentru prima oară râdea de ea. Și eu am avut momente în care cu greu m-am abținut să nu izbucnesc în râs, pentru că uneori îmi răspundea cântat când o întrebam câte ceva. Cred că mătușa își ținea singură de urât cu cântecele acelea inventate pe loc. De fapt, ea nu inventa nimic, își punea doar întâmplările zilelor pe muzică și asta poate că o ajuta să treacă mai ușor peste singurătate. Când lucra la mașina de cusut, cântecele ei nu se mai sfârșeau, erau niște lălăituri continue, care se ridicau în tonuri înalte sau coborau după cum urma să fie făcută cusătura. Într-un fel cânta mătușa când cosea o mânecă și altfel când însăila o fustă. Poate că am exagerat descriind-o, dar am vrut să v-o fac cunoscută înainte de a vă povesti ceva despre viața ei. Pe scurt, tanti Elvira era o femeie care trăia singură, bărbatul ei a murit cu mulți ani în urmă, când erau tineri. N-au avut copii și ea nu s-a mai măritat, dar nici nu s-a întors în satul părinților ei. A rămas în orășelul așezat aproape de munte, trăind din croitorie.
Săcoteiul cu lemne
Așa cum v-am mai spus, tanti Elvira mi-a făcut fuste și bluze până când am plecat la facultate. Mergeam la ea de câteva ori pe an și stăteam câteva zile, de fiecare dată până când îmi termina hainele de cusut. O ajutam și eu și-i ascultam poveștile cântate, distrându-mă fără să bage de seamă că mă amuză felul în care se purta. Uneori, seara, îmi spunea tot felul de istorii și întâmplări trecute, în care din când în când apăreau ca personaje și părinții mei sau alți oameni pe care-i știam. N-a fost greu să înțeleg că, de fapt, ea-mi povestea viața ei, încercând cumva, mereu, să justifice faptul că a rămas singură.
De fiecare dată își începea poveștile cu ziua în care, după moartea bărbatului ei, s-a dus la piață și l-a cunoscut pe Gheorghe, un muntean falnic, venit la piață cu lână, brânză și pastramă. A fost destul, mi-a mărturisit ușor rușinată, ascunzându-și stinghereala în neputința de a băga ață în ac, a fost destul să-i prindă Gheorghe pentru o secundă privirea în ochii lui întunecați și a simțit că se topește, că totul în jurul ei devine o miere aurie în care i s-au înecat mișcările și vorbele devenite dintr-odată moi și fără putere. "Ca un aluaaaat de turteeeee, tra, la, laaaaa, așa eraaam...", și-a încheiat croitoreasa spovedania, nici tristă, nici veselă, cu un ton mai degrabă neutru, ca și cum ar fi povestit despre altcineva. Așa am aflat, printre cântece lălăite și mărturisiri înjumătățite că, fiind om hotărât, care știe ce face, Gheorghe nu s-a lăsat intimidat de măruntele ezitări ale croitoresei. Scurt pe doi, în seara aceleiași zile în care s-au cunoscut a apărut la poarta ei, purtând în spinare un săcotei de lemne de foc, numai bun de alungat frigul serii de toamnă.
Călătoria
Și? Mai departe?, am întrebat eu nestăpânindu-mi curiozitatea. Ce s-a întâmplat mai departe? Unde-i Gheorghe, unde a dispărut? "Ehei..., lumea e mare, dar dragostea e și mai mare!, așa să știi tu, fată! Tra, la la...măi, dorule, măi!"
Cât a ținut toamna aceea, până când s-a apropiat Crăciunul și câțiva ani după aceea, în alte toamne aurii, Gheorghe se prezenta la poarta croitoresei cu săcoteiul de lemne în spinare și cu de-ale gurii în traistă. Locuia la ea cât țineau târgurile și... îi ținea de urât în serile lungi de toamnă.
Gheorghe i-a spus de la început că e însurat și că are nevastă și prunci, acasă, în vârf de munte. Cu alte cuvinte, a fost cinstit în "târgul" pe care l-a făcut cu croitoreasa. Neguțător fiind, a calculat cu siguranță foarte bine, "fără rest", și a socotit avantajele și dezavantajele acestei legături tomnatece, conjuncturale. Nu s-a gândit nicio clipă că Elvira ar putea nutri sentimente mai firave și delicate față de el și că nu s-ar limita doar la un "aranjament" convenabil pentru o perioadă.
Când a simțit că e îndrăgostită bine de el, fără să-l anunțe, într-o zi în care el era la târg, în piață, ea s-a dus într-o călătorie până în satul lui. A întrebat de oameni unde-i este gospodăria, a stat de vorbă și cu nevasta lui, fără să-i spună cine este. Cum și ce-au vorbit, cât au stat de povești, despre ce anume s-au socotit și întrebat una pe alta eu nu știu și nici n-am cum să mai aflu vreodată. Pot bănui doar ce s-a întâmplat, înainte ca Elvira croitoreasa să pornească pe drumul de întoarcere către casă.
Ea nu l-a mai primit pe Gheorghe "de mas", în gazdă, pentru că a priceput că nevestei lui nici prin cap nu-i trecea gândul că Gheorghe ar putea călca pe de lături. Femeie simplă și cinstită, nevasta lui nu putea merge cu gândul până la a-l vedea pe Gheorghe mințind. Îl iubea prea tare ca să nu-i dea credit. Era naivă și prea tânără ca să înțeleagă multe de-ale lumii urâte. Elvirei i s-a făcut milă de ea.
Când a priceput că ea nu-l va putea adora niciodată pe bărbatul acela cu ochi întunecați așa cum făcea nevasta lui, oricât s-a simțit de apărată și îmbujorată în brațele lui, a înțeles că legătura lor nu este din partea lui decât o "neguțătorie" trecătoare și, gândindu-se și la pruncii care-l așteptau nerăbdători acasă, i-a închis poarta în nas. Cu siguranță, mi-a mai spus tot ea, Gheorghiță a găsit "un alt hogeaaaac, lai, lai, la...", unde să-și ducă săcoteiul plin cu lemne, pentru că "lumea e mare... tra, la, la, iar dragostea e și mai mare... trai, lai, lai!..."