CRISTINA CEPRAGA - "Am plecat în Italia, ca să mă lămuresc cine sunt cu adevărat ca om"

"Fuga din paradis"

- După mulţi ani, în care n-am mai ştiut nimic despre tine, te-am regăsit ca jurat, la festivalul "Cerbul de Aur" de la Braşov. A fost o mare bucu­rie să te revedem, mai frumoasă şi mai în formă ca niciodată. Cum ai ajuns din Italia, la festivalul de la poalele Tâmpei?

- În primul rând, îţi mulţumesc pentru laude. Nu sunt niciodată de pri­sos. Mă flatează, sincer! În ceea ce pri­veşte prezenţa la fes­tival, a trebuit să aleg între propu­ne­rea de a fi prezentator, pe care mi-a fă­cut-o Te­le­viziunea Ro­mâ­nă, şi aceea de a fi membru al juriului, un rol pe care mi l-am asumat de câţiva ani buni în­coace. Am schimbat doar do­meniul. La "Cerbul de Aur" a trebuit să apreciez o competiţie muzicală, în vre­me ce, în trecut, am făcut parte din ju­riile unor festivaluri de film - scurtme­traje, lung­me­­tra­je şi filme documentare. Expe­rienţa bra­şoveană a fost ex­traordinar de plăcută, cu atât mai mult cu cât nivelul concurenţilor a fost foarte ridicat, astfel că mie şi colegilor mei ne-a fost foarte greu să alegem câşti­gătorii.

- Ai venit la festival din Italia, unde locuieşti în ultimul timp. Acolo e acum "acasă" pentru tine?

- E o întrebare grea, căci răspunsul e împletit din multe fire - unele raţionale, altele emoţionale. Am ple­cat din România când eram foarte tânără şi mă bucuram de o anume glorie artistică, dar a fost o plecare asumată, cu o miză profesională mare şi cu una interioară încă şi mai mare: am plecat în Italia ca să mă lămuresc cine sunt, cu-adevărat, ca om. Or, căutarea asta de sine nu ar fi putut să funcţioneze, dacă nu acceptam deplin experienţa vieţii luate de la capăt, într-o ţară străină. Şi uite că stau în Italia deja de 14 ani! Iar în aceşti 14 ani, cu bune, cu rele, cu suişuri, cu coborâşuri, mi-am clădit o existenţă solidă, plină de satisfacţii, atât profesionale, cât şi personale. Inclusiv faptul că am decis să nasc co­pilul şi să-l cresc în Italia îţi răspunde într-o anume măsură la întrebare. Aşa că, da, Italia e astăzi mai curând acel "acasă", pentru mine. Pe de altă parte, omul care îmbrăţişează o carieră în sistem freelance, de liber profesionist, este, prin definiţie, un nomad, pen­tru care "acasă" cel din suflet nu coincide neapă­rat cu acel "acasă" determinat de locurile pe unde-l poartă angajamentele profe­sionale. Într-o anume măsură, asta se întâmplă şi în cazul meu: în suflet, România va însemna mereu acel "acasă" emoţional, acel "acasă" al locului naşterii, acel "acasă" al pă­rinţilor, acel "acasă" al spaţiilor şi al locurilor pe ca­re ţi le apropii în copilărie şi care rămân "ale ta­le" veşnic.

- Cu toate astea, ai fugit din "paradis". De ce?

- Au fost momente, cât încă locuiam în Ro­mâ­nia, în care am considerat că eram un pic ne­drep­tăţită, în care s-au spus pe seama mea răutăţi, lucruri neadevărate... Şi-apoi, aveam 20 de ani când am devenit persoană publică. În ciuda suc­cesului, n-aveam experienţa show-bizz-ului şi riscam să ies din decor, exista pericolul ca fru­moasa corabie a visurilor mele să se iz­bească de vreun zid. Parţial, cel puţin, alegerea mea de a pleca din România, într-o perioadă în care eram pe val, aşa se explică, dorindu-mi însă fierbinte să-mi continui cariera, într-un fel profesionist. Pe de altă parte, trebuie să re­cunosc că n-a fost deloc uşor. Să încerci să faci asta, mai ales în domeniul actoriei, când tu nici nu cunoşti limba acelei ţări (eu nu cunoşteam italiana când m-am mutat în Roma) e curată nebunie. Com­pe­tiţia nu se dă doar cu băştinaşii, cu vorbitorii na­tivi ai limbii respective, ci şi cu toate actriţele străine care vin acolo să-şi caute norocul, la fel ca tine! Sincer, dacă acum aş fi pusă în situaţia de a mai face alegerea asta încă o dată, în con­diţiile pe care ţi le-am descris, n-aş mai avea nici energia şi nici ne­bunia cu care, din feri­cire, am fost "echipată" atunci.

Mamă "la zi"

- Ai zis "fericire". Din ce se compune ea?

- În primul şi-n pri­mul rând, din faptul că am decis ca maternitatea să devină prioritatea mea numărul unu, să fac un copil căruia să-i fiu "mamă bună", adică legătura mea cu Aurora-May să nu fie "la fără frecvenţă", ci să mi-o asum nemijlocit. De altfel, m-am descoperit ca având nativ o valenţă ma­ternă foarte pronunţată, cu care, sincer, nu credeam că sunt înzestrată, şi asta este o altă parte a fericirii. Da­că, în trecut, cineva mi-ar fi spus că o să fiu o ma­­mă dedicată, nu aş fi cre­zut, căci pâ­nă la naşterea fiicei me­le, m-am simţit eu însămi ca un veş­nic copil rebel. Acum însă, veş­ni­cul copil rebel s-a trans­format în­tr-o fe­meie cu respon­sa­bilităţi asu­­ma­te, iar fetiţa mea îmi umple via­ţa cu tot ce e mai frumos: fe­ri­ci­re, emoţie, ba chiar şi cu crea­ti­vitate. De când a apărut Aurora-May, îmi dau seama că sunt mult mai crea­tivă, ceea ce se mu­lează per­fect pe dorinţa mea de a trece, din faţa apara­tului de filmat, în spatele lui, de a începe să scriu sce­narii, de a imagina poveşti fil­mice.

- Ai ales să-ţi întemezi o familie alături de un bărbat care nu e român...

- Nu ştiu cât am ales eu. Cred că destinul a făcut să ne întâlnim, dar bine a făcut. James e un om foarte serios, foarte în banca lui, care n-are absolut nicio legătură cu domeniul artistic şi cu care sunt împreună de 13 ani, deci, am ajuns să ne cunoaştem bine. James e de origine franco-anglo-irlandeză, dar s-a născut în Roma. Ca şi Aurora-May, care vine aşadar cu un arbore genealogic încă şi mai stu­fos. Mă şi întreb ce va răspunde când va mai creşte şi va fi întrebată "Tu ce eşti? De unde eşti?". În ceea ce priveşte faptul că James nu e român... Asta mi-a stimulat intelectul, în încercarea de a trans­pune unele concepte pur româneşti, pe în­ţelesul unui străin. Simţeam nevoia să fac ana­logii cu filme sau cu cărţi cu care am crescut în Ro­mânia, dar pe care James nu le cunoştea şi nu le înţelegea. Îţi dau câteva exemple banale: "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă, ori "Făt-Frumos din lacrimă", basmul lui Petre Ispirescu. Toate astea erau mistere totale pentru James şi lucruri greu de explicat de mine.

- O să ai ocazia să-i faci şi Aurorei-May cu­noştinţă cu ele.

- După ce o să înveţe bine limba română, pentru că, deocamdată, la trei ani, nu o înţelege prea bine. Eu vorbesc cu ea în italiană şi în ro­mână (fiecare frază i-o spun în ita­liană, după care i-o repet în ro­mână), soţul meu vorbeşte cu ea în franceză, la grădiniţă vorbeşte în italiană, iar părinţii mei, care o idola­trizează, din dorinţa de a se în­ţe­lege cu ea repede şi direct, îi vor­besc tot în italiană, deşi eu tot insist ca ei să i se adreseze în ro­mână. Ideea e că, totuşi, Aurora-May e încă foarte mică, şi con­textul în ca­re trăieşte, lingvistic vor­bind, e des­tul de complex. Deci, cu lim­ba română mai e de muncă. Însă am gri­jă să-i povestesc mult despre România, iar când vin în ţară o iau me­reu cu mine... Uite, şi acum, du­pă ce s-a ter­minat "Cerbul", am plecat, îm­preună cu ea şi cu James, direct la Sighişoara, în oraşul bu­nicilor mei din partea tatălui. Am ţi­nut nea­pă­rat s-o duc acolo şi să-i arăt oraşul şi casa străbunicilor ei. Bunica mea, Au­rora Ce­pra­ga, după care mi-am şi botezat fetiţa (cel de al doi­lea nume, May, este al bunicii englezoaice din par­tea lui James) şi pe care am iubit-o enorm, a murit, din păcate, fără să fi apucat să-şi vadă stră­ne­poata, dar dorinţa mea este ca Aurora-May s-o cunoască din poveştile mele, asociind-o cu casa în care a trăit şi cu Sighişoara. Ţin să-mi cresc copilul în spiritul valorilor care mi-au fost şi mie inoculate de părinţi, dintre care prima este aceea că familia e pri­mordială. Vreau s-o învăţ ce înseamnă genero­zitatea, bunătatea, respectul, loialitatea, prietenia... Eu sunt şi Vărsător, iar Vărsătorii preţuiesc enorm prietenia.

În spatele camerei de filmat...

- Mi-ai spus că eşti din ce în ce mai interesată de munca din spatele camerelor de filmat. Ce înseamnă asta mai exact?

- De când sunt în Italia, n-am avut niciodată perioade mari de pauză de studii: mereu am urmat cursuri, am mers la workshop-uri... În ultimii ani însă, mi-am diversificat paleta: am urmat cursuri de scenaristică, de producţie, am făcut şi un Mas­ter de Marketing şi Managementul Eveni­mentelor Culturale, care mi-a folosit foarte mult. Mă inte­resează inclusiv cum se montează, cum se pun luminile şi cum se lucrează cu un compozitor de muzică de film. Deci am vrut ca mai întâi să-mi formez o bază, după care am purces şi la treabă: am realizat un scurtmetraj şi un mediumetraj, "Tamara, Echelon" (un film care a avut premiera mondială în Los Angeles, care a luat premii la vreo 40 de festivaluri din lume şi care acum a fost preluat spre difuzare de HBO GO România şi de HBO GO Moldova; în plus, dintre cei 13 actori fantastici, care m-au onorat acceptându-mi in­vitaţia de a juca în "Ta­mara", marele Dan Con­du­rache şi minu­nata Camelia Zorlescu au luat premii pen­tru interpretările lor splen­dide, cu care au trans­format acest mic fil­muleţ într-o bijuterie de care sunt foarte mân­dră) şi "Destino". Pen­tru ambele am semnat sce­nariul, regia, m-am ocupat şi de pro­ducţie, şi m-am impli­cat şi în partea de muzică, în sensul că am lucrat cu un compozitor ex­cep­ţional şi fiecare stare pe care eu îmi doream s-o transpun prin imagini, el reuşea s-o găsească şi în formă muzi­cală. Şi în continuare am multe planuri. La cele mai avansate lucrez împreună cu Cristian Pleş, un tânăr regizor şi scenarist, extraordinar de talentat, ca­re trăieşte împărţit între România şi Italia. E vor­ba de dezvoltarea scurtmetrajului meu, "Des­tino", care deja a fost preluat, în forma în care se găseşte, de cea mai mare casă de distri­buţie din Italia, iar acum noi vrem să-l transformăm într-un lungmetraj.

... şi în faţă!

- La actorie ai renunţat definitiv?

- Nu, din contră! O dată la câteva luni particip la workshop-uri de actorie susţinute de diverşi maeştri, inclusiv de la celebrul Actors Studio, din New York, sau la cele susţinute de Paul Haggis, o somitate de la Hollywood şi câştigător a două premii Oscar, oameni care vin din când în când în Roma şi lucrează cu noi în ideea unui refresh care, în branşa asta, e absolut necesar. Actorul trebuie să fie non-stop în contact cu meseria lui, altfel e ca un pian la care nu s-a mai cântat multă vreme şi-atunci se dezacordează. Exact asta le-am spus şi stu­den­ţilor de la UNATC, cu care am fost invitată de cu­rând să port o discuţie. Or, tocmai "dezacor­darea" aceasta eu vreau s-o evit prin workshop-uri şi, desi­gur, lucrând efectiv. Cele mai recente pro­iecte în care am fost implicată, în calitate de actriţă, au fost filmul de autor al unui mare, mare re­gizor italian, Marco Tullio Giordana, film care se nu­meşte "Nome di donna", şi un serial produs de Sky Ita­lia, din care se scot pe piaţă câte două episoade pe an, iar eu am interpretat rolul principal într-unul dintre aceste epi­soade. Asta, pe lângă rolul Fatima, pe care l-am in­ter­pretat în filmul meu, "Des­tino", un rol de compoziţie şi un contre-emploi, pe care sunt con­vinsă că niciun alt regizor nu mi l-ar fi dat, pentru că, pur şi simplu, nu m-ar fi văzut pe mine, o femeie blondă, cu tenul deschis, încarnând o femeie musulmană, o emi­grantă cu un destin atroce, care, împreună cu co­pilul ei, ajunge să trăiască la Caritas, în Italia. Deci, mi-am făcut acest cadou, dar nu nejustificat: tocmai depăşisem o perioadă foarte delicată din viaţa mea şi mi-am dat seama că, în clipele acelea, cel puţin, aveam foarte multe în comun cu personajul Fatima. Înţe­legeam perfect tristeţea şi durerea Fatimei şi-atunci am considerat că acordându-mi rolul, făceam un bine şi personajului, dar şi mie însămi, pentru că interpretarea Fatimei a avut asupra mea un efect de-a dreptul catartic. Deşi - crede-mă! - eu, faţă de mine, am fost cel mai dur regizor cu care am lucrat vreodată! În fiecare dimineaţă, Cristina, regizorul, purta nişte discuţii destul de înflăcărate cu Cristina, actriţa. (râde)

- Cristina, fiindcă toamna bate la uşă şi "nu­mărătoarea bobocilor" a început, poţi să spui că eşti un om fericit?

- Nu m-aş hazarda să fac afirmaţia asta. Mi se pare că fericirea e o stare de beatitudine pe care o atingi cu timpul şi încetul cu încetul, adunând "averi" la interior, încercând să stai cât mai mult posibil cu tine însuţi, înţe­le­gând ce în­seamnă echilibrul, pacea şi liniştea sufletească. Or, eu, în momentul vieţii pe care-l trăiesc, nu resimt o stare de linişte, ci una de ne­linişte, alimentată de adre­na­lină, de căutări multe şi di­ver­se. Dar e bine aşa, pentru că starea de nelinişte îmi hră­neşte acest perpetuum mobile al exis­ten­ţei.

Foto: AZZURRA PRIMAVERA (1)