CRISTINA CEPRAGA - "Am plecat în Italia, ca să mă lămuresc cine sunt cu adevărat ca om"

"Fuga din paradis"

- După mulți ani, în care n-am mai știut nimic despre tine, te-am regăsit ca jurat, la festivalul "Cerbul de Aur" de la Brașov. A fost o mare bucu­rie să te revedem, mai frumoasă și mai în formă ca niciodată. Cum ai ajuns din Italia, la festivalul de la poalele Tâmpei?

- În primul rând, îți mulțumesc pentru laude. Nu sunt niciodată de pri­sos. Mă flatează, sincer! În ceea ce pri­vește prezența la fes­tival, a trebuit să aleg între propu­ne­rea de a fi prezentator, pe care mi-a fă­cut-o Te­le­viziunea Ro­mâ­nă, și aceea de a fi membru al juriului, un rol pe care mi l-am asumat de câțiva ani buni în­coace. Am schimbat doar do­meniul. La "Cerbul de Aur" a trebuit să apreciez o competiție muzicală, în vre­me ce, în trecut, am făcut parte din ju­riile unor festivaluri de film - scurtme­traje, lung­me­­tra­je și filme documentare. Expe­riența bra­șoveană a fost ex­traordinar de plăcută, cu atât mai mult cu cât nivelul concurenților a fost foarte ridicat, astfel că mie și colegilor mei ne-a fost foarte greu să alegem câști­gătorii.

- Ai venit la festival din Italia, unde locuiești în ultimul timp. Acolo e acum "acasă" pentru tine?

- E o întrebare grea, căci răspunsul e împletit din multe fire - unele raționale, altele emoționale. Am ple­cat din România când eram foarte tânără și mă bucuram de o anume glorie artistică, dar a fost o plecare asumată, cu o miză profesională mare și cu una interioară încă și mai mare: am plecat în Italia ca să mă lămuresc cine sunt, cu-adevărat, ca om. Or, căutarea asta de sine nu ar fi putut să funcționeze, dacă nu acceptam deplin experiența vieții luate de la capăt, într-o țară străină. Și uite că stau în Italia deja de 14 ani! Iar în acești 14 ani, cu bune, cu rele, cu suișuri, cu coborâșuri, mi-am clădit o existență solidă, plină de satisfacții, atât profesionale, cât și personale. Inclusiv faptul că am decis să nasc co­pilul și să-l cresc în Italia îți răspunde într-o anume măsură la întrebare. Așa că, da, Italia e astăzi mai curând acel "acasă", pentru mine. Pe de altă parte, omul care îmbrățișează o carieră în sistem freelance, de liber profesionist, este, prin definiție, un nomad, pen­tru care "acasă" cel din suflet nu coincide neapă­rat cu acel "acasă" determinat de locurile pe unde-l poartă angajamentele profe­sionale. Într-o anume măsură, asta se întâmplă și în cazul meu: în suflet, România va însemna mereu acel "acasă" emoțional, acel "acasă" al locului nașterii, acel "acasă" al pă­rinților, acel "acasă" al spațiilor și al locurilor pe ca­re ți le apropii în copilărie și care rămân "ale ta­le" veșnic.

- Cu toate astea, ai fugit din "paradis". De ce?

- Au fost momente, cât încă locuiam în Ro­mâ­nia, în care am considerat că eram un pic ne­drep­tățită, în care s-au spus pe seama mea răutăți, lucruri neadevărate... Și-apoi, aveam 20 de ani când am devenit persoană publică. În ciuda suc­cesului, n-aveam experiența show-bizz-ului și riscam să ies din decor, exista pericolul ca fru­moasa corabie a visurilor mele să se iz­bească de vreun zid. Parțial, cel puțin, alegerea mea de a pleca din România, într-o perioadă în care eram pe val, așa se explică, dorindu-mi însă fierbinte să-mi continui cariera, într-un fel profesionist. Pe de altă parte, trebuie să re­cunosc că n-a fost deloc ușor. Să încerci să faci asta, mai ales în domeniul actoriei, când tu nici nu cunoști limba acelei țări (eu nu cunoșteam italiana când m-am mutat în Roma) e curată nebunie. Com­pe­tiția nu se dă doar cu băștinașii, cu vorbitorii na­tivi ai limbii respective, ci și cu toate actrițele străine care vin acolo să-și caute norocul, la fel ca tine! Sincer, dacă acum aș fi pusă în situația de a mai face alegerea asta încă o dată, în con­dițiile pe care ți le-am descris, n-aș mai avea nici energia și nici ne­bunia cu care, din feri­cire, am fost "echipată" atunci.

Mamă "la zi"

- Ai zis "fericire". Din ce se compune ea?

- În primul și-n pri­mul rând, din faptul că am decis ca maternitatea să devină prioritatea mea numărul unu, să fac un copil căruia să-i fiu "mamă bună", adică legătura mea cu Aurora-May să nu fie "la fără frecvență", ci să mi-o asum nemijlocit. De altfel, m-am descoperit ca având nativ o valență ma­ternă foarte pronunțată, cu care, sincer, nu credeam că sunt înzestrată, și asta este o altă parte a fericirii. Da­că, în trecut, cineva mi-ar fi spus că o să fiu o ma­­mă dedicată, nu aș fi cre­zut, căci pâ­nă la nașterea fiicei me­le, m-am simțit eu însămi ca un veș­nic copil rebel. Acum însă, veș­ni­cul copil rebel s-a trans­format în­tr-o fe­meie cu respon­sa­bilități asu­­ma­te, iar fetița mea îmi umple via­ța cu tot ce e mai frumos: fe­ri­ci­re, emoție, ba chiar și cu crea­ti­vitate. De când a apărut Aurora-May, îmi dau seama că sunt mult mai crea­tivă, ceea ce se mu­lează per­fect pe dorința mea de a trece, din fața apara­tului de filmat, în spatele lui, de a începe să scriu sce­narii, de a imagina povești fil­mice.

- Ai ales să-ți întemezi o familie alături de un bărbat care nu e român...

- Nu știu cât am ales eu. Cred că destinul a făcut să ne întâlnim, dar bine a făcut. James e un om foarte serios, foarte în banca lui, care n-are absolut nicio legătură cu domeniul artistic și cu care sunt împreună de 13 ani, deci, am ajuns să ne cunoaștem bine. James e de origine franco-anglo-irlandeză, dar s-a născut în Roma. Ca și Aurora-May, care vine așadar cu un arbore genealogic încă și mai stu­fos. Mă și întreb ce va răspunde când va mai crește și va fi întrebată "Tu ce ești? De unde ești?". În ceea ce privește faptul că James nu e român... Asta mi-a stimulat intelectul, în încercarea de a trans­pune unele concepte pur românești, pe în­țelesul unui străin. Simțeam nevoia să fac ana­logii cu filme sau cu cărți cu care am crescut în Ro­mânia, dar pe care James nu le cunoștea și nu le înțelegea. Îți dau câteva exemple banale: "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă, ori "Făt-Frumos din lacrimă", basmul lui Petre Ispirescu. Toate astea erau mistere totale pentru James și lucruri greu de explicat de mine.

- O să ai ocazia să-i faci și Aurorei-May cu­noștință cu ele.

- După ce o să învețe bine limba română, pentru că, deocamdată, la trei ani, nu o înțelege prea bine. Eu vorbesc cu ea în italiană și în ro­mână (fiecare frază i-o spun în ita­liană, după care i-o repet în ro­mână), soțul meu vorbește cu ea în franceză, la grădiniță vorbește în italiană, iar părinții mei, care o idola­trizează, din dorința de a se în­țe­lege cu ea repede și direct, îi vor­besc tot în italiană, deși eu tot insist ca ei să i se adreseze în ro­mână. Ideea e că, totuși, Aurora-May e încă foarte mică, și con­textul în ca­re trăiește, lingvistic vor­bind, e des­tul de complex. Deci, cu lim­ba română mai e de muncă. Însă am gri­jă să-i povestesc mult despre România, iar când vin în țară o iau me­reu cu mine... Uite, și acum, du­pă ce s-a ter­minat "Cerbul", am plecat, îm­preună cu ea și cu James, direct la Sighișoara, în orașul bu­nicilor mei din partea tatălui. Am ți­nut nea­pă­rat s-o duc acolo și să-i arăt orașul și casa străbunicilor ei. Bunica mea, Au­rora Ce­pra­ga, după care mi-am și botezat fetița (cel de al doi­lea nume, May, este al bunicii englezoaice din par­tea lui James) și pe care am iubit-o enorm, a murit, din păcate, fără să fi apucat să-și vadă stră­ne­poata, dar dorința mea este ca Aurora-May s-o cunoască din poveștile mele, asociind-o cu casa în care a trăit și cu Sighișoara. Țin să-mi cresc copilul în spiritul valorilor care mi-au fost și mie inoculate de părinți, dintre care prima este aceea că familia e pri­mordială. Vreau s-o învăț ce înseamnă genero­zitatea, bunătatea, respectul, loialitatea, prietenia... Eu sunt și Vărsător, iar Vărsătorii prețuiesc enorm prietenia.

În spatele camerei de filmat...

- Mi-ai spus că ești din ce în ce mai interesată de munca din spatele camerelor de filmat. Ce înseamnă asta mai exact?

- De când sunt în Italia, n-am avut niciodată perioade mari de pauză de studii: mereu am urmat cursuri, am mers la workshop-uri... În ultimii ani însă, mi-am diversificat paleta: am urmat cursuri de scenaristică, de producție, am făcut și un Mas­ter de Marketing și Managementul Eveni­mentelor Culturale, care mi-a folosit foarte mult. Mă inte­resează inclusiv cum se montează, cum se pun luminile și cum se lucrează cu un compozitor de muzică de film. Deci am vrut ca mai întâi să-mi formez o bază, după care am purces și la treabă: am realizat un scurtmetraj și un mediumetraj, "Tamara, Echelon" (un film care a avut premiera mondială în Los Angeles, care a luat premii la vreo 40 de festivaluri din lume și care acum a fost preluat spre difuzare de HBO GO România și de HBO GO Moldova; în plus, dintre cei 13 actori fantastici, care m-au onorat acceptându-mi in­vitația de a juca în "Ta­mara", marele Dan Con­du­rache și minu­nata Camelia Zorlescu au luat premii pen­tru interpretările lor splen­dide, cu care au trans­format acest mic fil­muleț într-o bijuterie de care sunt foarte mân­dră) și "Destino". Pen­tru ambele am semnat sce­nariul, regia, m-am ocupat și de pro­ducție, și m-am impli­cat și în partea de muzică, în sensul că am lucrat cu un compozitor ex­cep­țional și fiecare stare pe care eu îmi doream s-o transpun prin imagini, el reușea s-o găsească și în formă muzi­cală. Și în continuare am multe planuri. La cele mai avansate lucrez împreună cu Cristian Pleș, un tânăr regizor și scenarist, extraordinar de talentat, ca­re trăiește împărțit între România și Italia. E vor­ba de dezvoltarea scurtmetrajului meu, "Des­tino", care deja a fost preluat, în forma în care se găsește, de cea mai mare casă de distri­buție din Italia, iar acum noi vrem să-l transformăm într-un lungmetraj.

... și în față!

- La actorie ai renunțat definitiv?

- Nu, din contră! O dată la câteva luni particip la workshop-uri de actorie susținute de diverși maeștri, inclusiv de la celebrul Actors Studio, din New York, sau la cele susținute de Paul Haggis, o somitate de la Hollywood și câștigător a două premii Oscar, oameni care vin din când în când în Roma și lucrează cu noi în ideea unui refresh care, în branșa asta, e absolut necesar. Actorul trebuie să fie non-stop în contact cu meseria lui, altfel e ca un pian la care nu s-a mai cântat multă vreme și-atunci se dezacordează. Exact asta le-am spus și stu­den­ților de la UNATC, cu care am fost invitată de cu­rând să port o discuție. Or, tocmai "dezacor­darea" aceasta eu vreau s-o evit prin workshop-uri și, desi­gur, lucrând efectiv. Cele mai recente pro­iecte în care am fost implicată, în calitate de actriță, au fost filmul de autor al unui mare, mare re­gizor italian, Marco Tullio Giordana, film care se nu­mește "Nome di donna", și un serial produs de Sky Ita­lia, din care se scot pe piață câte două episoade pe an, iar eu am interpretat rolul principal într-unul dintre aceste epi­soade. Asta, pe lângă rolul Fatima, pe care l-am in­ter­pretat în filmul meu, "Des­tino", un rol de compoziție și un contre-emploi, pe care sunt con­vinsă că niciun alt regizor nu mi l-ar fi dat, pentru că, pur și simplu, nu m-ar fi văzut pe mine, o femeie blondă, cu tenul deschis, încarnând o femeie musulmană, o emi­grantă cu un destin atroce, care, împreună cu co­pilul ei, ajunge să trăiască la Caritas, în Italia. Deci, mi-am făcut acest cadou, dar nu nejustificat: tocmai depășisem o perioadă foarte delicată din viața mea și mi-am dat seama că, în clipele acelea, cel puțin, aveam foarte multe în comun cu personajul Fatima. Înțe­legeam perfect tristețea și durerea Fatimei și-atunci am considerat că acordându-mi rolul, făceam un bine și personajului, dar și mie însămi, pentru că interpretarea Fatimei a avut asupra mea un efect de-a dreptul catartic. Deși - crede-mă! - eu, față de mine, am fost cel mai dur regizor cu care am lucrat vreodată! În fiecare dimineață, Cristina, regizorul, purta niște discuții destul de înflăcărate cu Cristina, actrița. (râde)

- Cristina, fiindcă toamna bate la ușă și "nu­mărătoarea bobocilor" a început, poți să spui că ești un om fericit?

- Nu m-aș hazarda să fac afirmația asta. Mi se pare că fericirea e o stare de beatitudine pe care o atingi cu timpul și încetul cu încetul, adunând "averi" la interior, încercând să stai cât mai mult posibil cu tine însuți, înțe­le­gând ce în­seamnă echilibrul, pacea și liniștea sufletească. Or, eu, în momentul vieții pe care-l trăiesc, nu resimt o stare de liniște, ci una de ne­liniște, alimentată de adre­na­lină, de căutări multe și di­ver­se. Dar e bine așa, pentru că starea de neliniște îmi hră­nește acest perpetuum mobile al exis­ten­ței.

Foto: AZZURRA PRIMAVERA (1)