- Abia când trăieşti mai multă vreme în Occident îţi dai seama cât de departe este România de o cultură politică democratică şi de ce are un renume atât de prost. Ca să intru direct în subiect, în statele cu democraţii consolidate este de neconceput ca autorităţile să ordone reprimarea unor proteste paşnice, infiltrând manifestaţiile cu elemente violente şi utilizând dezinformarea pentru a justifica acţiunea în forţă a forţelor de ordine, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti pe 10 august. Un guvern care ar proceda ca echipa Dăncilă-Dragnea ar cădea imediat a doua zi. Am asistat la câteva demonstraţii la Londra şi la Chicago, toate paşnice, protejate de forţele de poliţie. Dacă ar fi fost atins fie şi un singur individ, presa şi societatea civilă ar fi sancţionat gestul cu fermitate. De altfel, în Statele Unite, comunitatea afro-americană a protestat prompt, când a perceput că violenţa poliţiei faţă de membrii ei este excesivă, iar autorităţile locale şi-au cerut scuze şi au întreprins imediat anchete soldate, adesea, cu inculparea şi condamnarea poliţiştilor vinovaţi. De remarcat că protestele de stradă sunt rare în state ca Marea Britanie, unde există o societate civilă puternică şi organizaţii profesionale respectate de guvern, care asigură medierea între categoriile nemulţumite şi autorităţi. Totodată, parlamentul britanic, ca şi Congresul SUA, asigură un control eficient al cetăţenilor asupra executivului, datorită sistemului de vot uninominal autentic, nu pervertit, cum a fost la noi. Proteste violente au avut loc desigur şi în Occident, dar violenţele au fost cauzate de grupările extremiste şi anarhiste care s-au infiltrat printre protestatarii paşnici, cum am văzut adesea în Franţa, Italia sau Grecia, sau de grupările de extremă stângă anti-capitaliste şi anti-occidentale, care sabotează periodic întâlnirile G7, G20 sau ale Consiliului European, oriunde ar avea loc. Ele nu au nici o legătură cu protestele politice legitime din diferite ţări. Astfel, ceea ce s-a întâmplat la noi în 10 august apare ca o acţiune provocatoare, de tipul celor promovate de extremiştii de stânga, care deturnează sensul unui protest, integrată într-o strategie a diversiunii specifică regimurilor totalitare. Moscova oferă o bună şcoală a acestui gen de intervenţii, ca şi America Latină, dacă ne gândim la Venezuela, de pildă. Utilizarea unor provocatori pentru a justifica agresivitatea organelor statului este însă absolut de neimaginat în Occident, astfel de tactici supravieţuind doar în statele grevate încă de sechelele comunismului, cum se pare că este şi România. Presa occidentală serioasă nu a acceptat, de altfel, explicaţiile guvernului de la Bucureşti, cu privire la violenţele din 10 august, cum nu le-a acceptat nici Comisia Europeană, ceea ce ne va situa pentru multă vreme, probabil, la periferia lumii civilizate, în zona irelevanţei.
În ceea ce priveşte scrisoarea lui Rudolph Giuliani, ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns. Domnul Giuliani nu ar îndrăzni să-I scrie preşedintelui Statelor Unite sau preşedintelui Franţei, sau Cancelarului Angela Merkel, sau oricărui lider occidental, pentru a le cere o lege a amnistiei, fără a cita cazuri concrete şi a le argumenta juridic. Faptul că a îndrăznit să i se adreseze preşedintelui României, fiind plătit pentru acest demers de avocatul unui condamnat penal, Puiu Popoviciu, demonstrează nu numai aroganţă din partea lui Giuliani, ci şi scăderea considerabilă a prestigiului României. Cinismul lui Giuliani, care de altfel s-a luptat cu Mafia şi cu corupţia, pe când era procuror, şi ştie bine că demersul său este în favoarea unor penali, nu ar trebui să ne surprindă: dacă un electorat acceptă să fie condus de un dublu condamnat penal, pe care îl cocoaţă chiar în fruntea Camerei Deputaţilor, cum să-l respecţi? De ce să nu te bucuri de banii mafioţilor, dacă pe români nu-i deranjează să fie conduşi de ei? Păcat că preşedintele Iohannis şi forţele democratice din România, atâtea câte sunt, nu sunt în stare să-şi facă cunoscut punctul de vedere în Occident. Vocea lor este complet absentă.