- Abia când trăiești mai multă vreme în Occident îți dai seama cât de departe este România de o cultură politică democratică și de ce are un renume atât de prost. Ca să intru direct în subiect, în statele cu democrații consolidate este de neconceput ca autoritățile să ordone reprimarea unor proteste pașnice, infiltrând manifestațiile cu elemente violente și utilizând dezinformarea pentru a justifica acțiunea în forță a forțelor de ordine, așa cum s-a întâmplat la București pe 10 august. Un guvern care ar proceda ca echipa Dăncilă-Dragnea ar cădea imediat a doua zi. Am asistat la câteva demonstrații la Londra și la Chicago, toate pașnice, protejate de forțele de poliție. Dacă ar fi fost atins fie și un singur individ, presa și societatea civilă ar fi sancționat gestul cu fermitate. De altfel, în Statele Unite, comunitatea afro-americană a protestat prompt, când a perceput că violența poliției față de membrii ei este excesivă, iar autoritățile locale și-au cerut scuze și au întreprins imediat anchete soldate, adesea, cu inculparea și condamnarea polițiștilor vinovați. De remarcat că protestele de stradă sunt rare în state ca Marea Britanie, unde există o societate civilă puternică și organizații profesionale respectate de guvern, care asigură medierea între categoriile nemulțumite și autorități. Totodată, parlamentul britanic, ca și Congresul SUA, asigură un control eficient al cetățenilor asupra executivului, datorită sistemului de vot uninominal autentic, nu pervertit, cum a fost la noi. Proteste violente au avut loc desigur și în Occident, dar violențele au fost cauzate de grupările extremiste și anarhiste care s-au infiltrat printre protestatarii pașnici, cum am văzut adesea în Franța, Italia sau Grecia, sau de grupările de extremă stângă anti-capitaliste și anti-occidentale, care sabotează periodic întâlnirile G7, G20 sau ale Consiliului European, oriunde ar avea loc. Ele nu au nici o legătură cu protestele politice legitime din diferite țări. Astfel, ceea ce s-a întâmplat la noi în 10 august apare ca o acțiune provocatoare, de tipul celor promovate de extremiștii de stânga, care deturnează sensul unui protest, integrată într-o strategie a diversiunii specifică regimurilor totalitare. Moscova oferă o bună școală a acestui gen de intervenții, ca și America Latină, dacă ne gândim la Venezuela, de pildă. Utilizarea unor provocatori pentru a justifica agresivitatea organelor statului este însă absolut de neimaginat în Occident, astfel de tactici supraviețuind doar în statele grevate încă de sechelele comunismului, cum se pare că este și România. Presa occidentală serioasă nu a acceptat, de altfel, explicațiile guvernului de la București, cu privire la violențele din 10 august, cum nu le-a acceptat nici Comisia Europeană, ceea ce ne va situa pentru multă vreme, probabil, la periferia lumii civilizate, în zona irelevanței.
În ceea ce privește scrisoarea lui Rudolph Giuliani, ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns. Domnul Giuliani nu ar îndrăzni să-I scrie președintelui Statelor Unite sau președintelui Franței, sau Cancelarului Angela Merkel, sau oricărui lider occidental, pentru a le cere o lege a amnistiei, fără a cita cazuri concrete și a le argumenta juridic. Faptul că a îndrăznit să i se adreseze președintelui României, fiind plătit pentru acest demers de avocatul unui condamnat penal, Puiu Popoviciu, demonstrează nu numai aroganță din partea lui Giuliani, ci și scăderea considerabilă a prestigiului României. Cinismul lui Giuliani, care de altfel s-a luptat cu Mafia și cu corupția, pe când era procuror, și știe bine că demersul său este în favoarea unor penali, nu ar trebui să ne surprindă: dacă un electorat acceptă să fie condus de un dublu condamnat penal, pe care îl cocoață chiar în fruntea Camerei Deputaților, cum să-l respecți? De ce să nu te bucuri de banii mafioților, dacă pe români nu-i deranjează să fie conduși de ei? Păcat că președintele Iohannis și forțele democratice din România, atâtea câte sunt, nu sunt în stare să-și facă cunoscut punctul de vedere în Occident. Vocea lor este complet absentă.