Pe lângă volumele publicate de cercetători care au studiat la CNSAS dosarele de urmărire ale unor personalităţi, au stârnit un mare interes şi cărţile despre propriul dosar ale unor scriitori precum Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Gabriel Liiceanu (care şi-au putut identifica sub numele de cod turnătorii), şi ale unor intelectuali străini ce au lucrat în ţara noastră, ca formidabilul ambasador al Olandei, Coen Stork, sau traducătorul Jan Willem Bos. În această deja bogată bibliografie, care ne arată cum lucra statul poliţienesc printr-un amplu aparat de securişti, fiecare cu reţeaua lui de informatori, cartea pe care vi-o recomand azi aduce o viziune specială. Căci Katherine Verdery, un eminent antropolog, nu-şi citeşte dosarul în calitate de victimă, ci ca temă de cercetare, încercând să înţeleagă metodele şi raţiunile celor ce o urmăreau sau dădeau informaţii despre ea. Venită prima oară în România cu o bursă în 1973, când avea 25 de ani, ca să adune material pentru doctoratul la Stanford, tânăra şi frumoasa americană plină de vitalitate, deschisă şi fără prejudecăţi, e interesată să investigheze identitatea locală într-un sat din Ardeal. Fiindcă în zona Geoagiu, spre care fusese îndrumată de prof. Mihai Pop, se aflau şi obiective militare, e bănuită că, sub pretextul anchetelor etnografice, face spionaj ca agentă CIA. Stabilindu-şi ca bază de studiu un sat mic, Aurel Vlaicu, din apropiere de Cugir, îi e supravegheată fiecare mişcare, astfel încât în cele 11 volume găsite la CNSAS se adună până în 1988 vreo trei mii de pagini. O bună parte sunt turnătorii despre ea ale sătenilor dar şi ale unor oameni apropiaţi, cu care se împrietenise, vreo 70 de persoane, pe lângă ofiţerii ce îi racolaseră. În al doilea stagiu la Vlaicu, din 1979-80, deja profesoara americană venită să studieze istoria socială a satului transilvan nu mai e în ochii Securităţii spioană ci, din pricina numelui (de fapt, de origine franceză), e bănuită că vrea să-i instige pe unguri contra regimului şi să discrediteze socialismul românesc. Interesul ei pentru formarea istorică a ideologiei naţionale, ataşamentul faţă de unii intelectuali clujeni şi bucureşteni nonconformişti, aprofundat în anii '84-'85 şi '87-'88, când revine în ţară în vederea scrierii unor studii, o fac şi mai suspectă. Se crede despre ea că ar "culege informaţii socio-politice cu scopul de a crea o imagine negativă despre România", că face aprecieri denigratoare; se propune chiar expulzarea ei. În timp, afinitatea Katherinei Verdery faţă de români creşte: adoră simţul lor nebunesc al umorului, intensitatea sentimentelor, capacitatea lor de a se bucura. Angajamentele ei emoţionale sunt povestite cu o sinceritate ce poate fi şocantă pentru cititorul român mai ipocrit-conservator. Şi când e vorba de profesie, rigoarea omului de ştiinţă e solubilă în afecte. Viziunea ei analitică asupra Securităţii, dorinţa de a-i înţelege şi pe ofiţeri, şi pe informatori ca parte a unui sistem social, fără să-i acuze dar nici să-i scuze, o determină să nu le dea numele reale. După ce şi-a primit dosarul, în 2008, i-a căutat şi a vrut să stea de vorbă cu ei (e foarte semnificativă cariera de după 1990 a unor ofiţeri de Securitate). Puţini au acceptat dialogul, reprodus în carte şi lăsat să vorbească de la sine, deşi atitudinea înţelegătoare a autoarei faţă de aceste instrumente represive ale dictaturii e mai greu de acceptat de către noi. Oricum România din anii '70 şi până azi e pentru Katherine Verdery un teritoriu trăit, populat cu oameni dragi, iar cartea în care îşi pune în povestire experienţele româneşti, dublate de viziunea analitică a antropologului, fără să pună probleme de morală, e o lectură incitantă.
Selecţia "Formula AS"
* Katherine Verdery, "Viaţa mea ca spioană. Investigaţii dintr-un dosar de Securitate", traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 432 p.
Pe lângă volumele publicate de cercetători care au studiat la CNSAS dosarele de urmărire ale unor personalităţi, au stârnit un mare interes şi cărţile despre propriul dosar ale unor scriitori precum Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Gabriel Liiceanu (care şi-au putut identifica sub numele de cod turnătorii), şi ale unor intelectuali străini ce au lucrat în ţara noastră, ca formidabilul ambasador al Olandei, Coen Stork, sau traducătorul Jan Willem Bos. În această deja bogată bibliografie, care ne arată cum lucra statul poliţienesc printr-un amplu aparat de securişti, fiecare cu reţeaua lui de informatori, cartea pe care vi-o recomand azi aduce o viziune specială. Căci Katherine Verdery, un eminent antropolog, nu-şi citeşte dosarul în calitate de victimă, ci ca temă de cercetare, încercând să înţeleagă metodele şi raţiunile celor ce o urmăreau sau dădeau informaţii despre ea. Venită prima oară în România cu o bursă în 1973, când avea 25 de ani, ca să adune material pentru doctoratul la Stanford, tânăra şi frumoasa americană plină de vitalitate, deschisă şi fără prejudecăţi, e interesată să investigheze identitatea locală într-un sat din Ardeal. Fiindcă în zona Geoagiu, spre care fusese îndrumată de prof. Mihai Pop, se aflau şi obiective militare, e bănuită că, sub pretextul anchetelor etnografice, face spionaj ca agentă CIA. Stabilindu-şi ca bază de studiu un sat mic, Aurel Vlaicu, din apropiere de Cugir, îi e supravegheată fiecare mişcare, astfel încât în cele 11 volume găsite la CNSAS se adună până în 1988 vreo trei mii de pagini. O bună parte sunt turnătorii despre ea ale sătenilor dar şi ale unor oameni apropiaţi, cu care se împrietenise, vreo 70 de persoane, pe lângă ofiţerii ce îi racolaseră. În al doilea stagiu la Vlaicu, din 1979-80, deja profesoara americană venită să studieze istoria socială a satului transilvan nu mai e în ochii Securităţii spioană ci, din pricina numelui (de fapt, de origine franceză), e bănuită că vrea să-i instige pe unguri contra regimului şi să discrediteze socialismul românesc. Interesul ei pentru formarea istorică a ideologiei naţionale, ataşamentul faţă de unii intelectuali clujeni şi bucureşteni nonconformişti, aprofundat în anii '84-'85 şi '87-'88, când revine în ţară în vederea scrierii unor studii, o fac şi mai suspectă. Se crede despre ea că ar "culege informaţii socio-politice cu scopul de a crea o imagine negativă despre România", că face aprecieri denigratoare; se propune chiar expulzarea ei. În timp, afinitatea Katherinei Verdery faţă de români creşte: adoră simţul lor nebunesc al umorului, intensitatea sentimentelor, capacitatea lor de a se bucura. Angajamentele ei emoţionale sunt povestite cu o sinceritate ce poate fi şocantă pentru cititorul român mai ipocrit-conservator. Şi când e vorba de profesie, rigoarea omului de ştiinţă e solubilă în afecte. Viziunea ei analitică asupra Securităţii, dorinţa de a-i înţelege şi pe ofiţeri, şi pe informatori ca parte a unui sistem social, fără să-i acuze dar nici să-i scuze, o determină să nu le dea numele reale. După ce şi-a primit dosarul, în 2008, i-a căutat şi a vrut să stea de vorbă cu ei (e foarte semnificativă cariera de după 1990 a unor ofiţeri de Securitate). Puţini au acceptat dialogul, reprodus în carte şi lăsat să vorbească de la sine, deşi atitudinea înţelegătoare a autoarei faţă de aceste instrumente represive ale dictaturii e mai greu de acceptat de către noi. Oricum România din anii '70 şi până azi e pentru Katherine Verdery un teritoriu trăit, populat cu oameni dragi, iar cartea în care îşi pune în povestire experienţele româneşti, dublate de viziunea analitică a antropologului, fără să pună probleme de morală, e o lectură incitantă.
Pe lângă volumele publicate de cercetători care au studiat la CNSAS dosarele de urmărire ale unor personalităţi, au stârnit un mare interes şi cărţile despre propriul dosar ale unor scriitori precum Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Gabriel Liiceanu (care şi-au putut identifica sub numele de cod turnătorii), şi ale unor intelectuali străini ce au lucrat în ţara noastră, ca formidabilul ambasador al Olandei, Coen Stork, sau traducătorul Jan Willem Bos. În această deja bogată bibliografie, care ne arată cum lucra statul poliţienesc printr-un amplu aparat de securişti, fiecare cu reţeaua lui de informatori, cartea pe care vi-o recomand azi aduce o viziune specială. Căci Katherine Verdery, un eminent antropolog, nu-şi citeşte dosarul în calitate de victimă, ci ca temă de cercetare, încercând să înţeleagă metodele şi raţiunile celor ce o urmăreau sau dădeau informaţii despre ea. Venită prima oară în România cu o bursă în 1973, când avea 25 de ani, ca să adune material pentru doctoratul la Stanford, tânăra şi frumoasa americană plină de vitalitate, deschisă şi fără prejudecăţi, e interesată să investigheze identitatea locală într-un sat din Ardeal. Fiindcă în zona Geoagiu, spre care fusese îndrumată de prof. Mihai Pop, se aflau şi obiective militare, e bănuită că, sub pretextul anchetelor etnografice, face spionaj ca agentă CIA. Stabilindu-şi ca bază de studiu un sat mic, Aurel Vlaicu, din apropiere de Cugir, îi e supravegheată fiecare mişcare, astfel încât în cele 11 volume găsite la CNSAS se adună până în 1988 vreo trei mii de pagini. O bună parte sunt turnătorii despre ea ale sătenilor dar şi ale unor oameni apropiaţi, cu care se împrietenise, vreo 70 de persoane, pe lângă ofiţerii ce îi racolaseră. În al doilea stagiu la Vlaicu, din 1979-80, deja profesoara americană venită să studieze istoria socială a satului transilvan nu mai e în ochii Securităţii spioană ci, din pricina numelui (de fapt, de origine franceză), e bănuită că vrea să-i instige pe unguri contra regimului şi să discrediteze socialismul românesc. Interesul ei pentru formarea istorică a ideologiei naţionale, ataşamentul faţă de unii intelectuali clujeni şi bucureşteni nonconformişti, aprofundat în anii '84-'85 şi '87-'88, când revine în ţară în vederea scrierii unor studii, o fac şi mai suspectă. Se crede despre ea că ar "culege informaţii socio-politice cu scopul de a crea o imagine negativă despre România", că face aprecieri denigratoare; se propune chiar expulzarea ei. În timp, afinitatea Katherinei Verdery faţă de români creşte: adoră simţul lor nebunesc al umorului, intensitatea sentimentelor, capacitatea lor de a se bucura. Angajamentele ei emoţionale sunt povestite cu o sinceritate ce poate fi şocantă pentru cititorul român mai ipocrit-conservator. Şi când e vorba de profesie, rigoarea omului de ştiinţă e solubilă în afecte. Viziunea ei analitică asupra Securităţii, dorinţa de a-i înţelege şi pe ofiţeri, şi pe informatori ca parte a unui sistem social, fără să-i acuze dar nici să-i scuze, o determină să nu le dea numele reale. După ce şi-a primit dosarul, în 2008, i-a căutat şi a vrut să stea de vorbă cu ei (e foarte semnificativă cariera de după 1990 a unor ofiţeri de Securitate). Puţini au acceptat dialogul, reprodus în carte şi lăsat să vorbească de la sine, deşi atitudinea înţelegătoare a autoarei faţă de aceste instrumente represive ale dictaturii e mai greu de acceptat de către noi. Oricum România din anii '70 şi până azi e pentru Katherine Verdery un teritoriu trăit, populat cu oameni dragi, iar cartea în care îşi pune în povestire experienţele româneşti, dublate de viziunea analitică a antropologului, fără să pună probleme de morală, e o lectură incitantă.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Poveşti de dragoste - Pomucul de dor
- IRINA NEACŞU - "Am lăsat Bucureştiul pentru că aveam nevoie de o schimbare"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
