Începuse toamna de câteva săptămâni. Era încă vreme bună, aşa că vestea unui drum înspre nordul ţării m-a bucurat mult. Vedeam pe geamul maşinii trecând în mare viteză oraşe, dealuri, păduri. Am lăsat în urmă întinderile câmpiei şi, cu cât înaintam, cu atât peisajul devenea mai vălurit, mai divers şi mai spectaculos. Chiar dacă stau de peste patruzeci de ani în Bucureşti, chiar dacă după eforturi mari am început să mă adaptez reliefului şi vieţii de aici, de câte ori ajung aproape de locurile natale, simt că se petrece o transformare subtilă nu numai în mintea mea, ci şi fizic, am senzaţia că mi-e mai uşor să păşesc, să merg, să alerg. Se ştie că locul natal ne dă întotdeauna aripi sau ni le deschide pe cele nefolosite de multă vreme. Nu era şi cazul meu, atunci, în ziua de care îmi amintesc acum. Îmi pierdusem de puţină vreme bărbatul şi în locul aripilor care altădată mă făcuseră campioană la zbor şi la spectaculoase volute în aer, rămăsesem cu două cioturi, care nu mă puteau înălţa nici măcar un milimetru de la pământ. Eram, cu alte cuvinte, într-o perioadă grea, de trăiri disperate şi tulburi, pe care nu le puteam controla decât într-o foarte mică măsură. Cum să controlez dorul după cel care nu mai este? Cum să atenuez durerea singurătăţii fără ieşire? Cum să înţeleg absenţa? Ce formă să-i dau ca să fie mai uşoară, mai suportabilă? Cum şi în ce fel să-mi reinventez reperele după care altădată viaţa se derula armonios şi echilibrat? Cum să mă port normal, când nimic nu mai era întreg în jurul şi în sufletul meu?
În vremea aceea, în casa mea, radioul funcţiona non-stop. Zi şi noapte auzeam comentarii şi muzici venite din cele mai îndepărtate locuri de pe pământ. Nu era fixat pe posturi româneşti, nu mă interesa să pricep ce se vorbeşte, încercam să mă obişnuiesc în felul acesta cu necunoscutul, să înţeleg ceva din ceea ce era de neînţeles, nu se putea să nu existe un sens, un mesaj. Îmi imaginam că aş putea descoperi cumva o cale de comunicare cu lumile acelea îndepărtate, un alfabet prin care să pot desluşi nevăzutul şi nepipăitul, care să mă ajute, dacă ar fi fost să fie, să pot înţelege şi defini moartea.
Moşul din livada cu nuci
Am înţeles din ce mi-a povestit că e singur, dar nu am avut curaj să-l întreb dacă nevasta îi murise, dacă era plecată la băiatul lor ce locuia în alt sat, sau dacă l-a părăsit. Uneori vorbea despre ea ca şi cum s-ar fi despărţit doar de câteva ceasuri. Verbele şi vorbele îi erau toate la timpul prezent. Mi-a spus cum vine ea şi stă lângă el când îşi face de mâncare, cum îl învaţă să fiarbă fasolea, ca să nu rămână boabele tari, cum l-a dăscălit să nu-şi mai lase papucii afară pe timpul nopţii, pentru că se umezesc de la brumă, şi multe altele încă, multe mărunţişuri care se întâmplă şi se împart între un bărbat şi o femeie, înhămaţi la bunul mers al treburilor dintr-o gospodărie. La urmă, m-a chemat în casă şi mi-a arătat în camera cea mai bună un ghiveci mare în care era un copăcel plin de flori albe şi boabe roşii, rotunde, ca nişte cireşele aprinse. "Ăsta-i pomucul ei", mi-a zis, "îi plăcea să-l grijească, vine şi-acuma şi-l udă. De cincisprezece ani, de când a murit, eu nu fac decât să-l bag în casă toamna, când cade bruma, şi să-l scot în curte în martie, aprilie, după ce scăpăm de îngheţ. El se hrăneşte şi trăieşte cu dorul meu şi cu apa pe care ea o aduce, de câte ori vine să mă vadă. Câteodată vine de mai multe ori pe zi, alteori, întârzie mai multe zile, şi când ajunge la mine pare mai obosită. Nu-mi spune niciodată ce face pe acolo pe unde umblă, mă învaţă doar ce am de făcut în gospodărie, ca să le descurc pe toate, să le pun în bună rânduială, ca să fie ca atunci când le făcea ea". Misterul nevestei plecate se dezlega. Vasăzică, murise. Era văduv, şi el, la fel ca mine...
Am tăcut îndelung, pentru că vorbele ar fi distrus, cu siguranţă, pânza subţire de încredere care se ţesuse între noi. Apoi am vrut să aflu mai multe şi am aflat. Tăietorul de lemne mi-a dat reţeta domolirii durerii şi-a dorului şi m-a învăţat să am răbdare.
Darul
Întoarsă în Bucureşti, am urmat învăţăturile bătrânului Simion. Zile în şir am urmărit ghiveciul în care am plantat cireşele pomucului de dor. Le-am "hrănit" cu dorul meu adânc şi sfâşietor, cu neputinţa îngrozitoare de a mai schimba ceva, cu resemnarea amestecată cu revoltă. Ziua în care am văzut primele frunzuliţe ieşind din pământ a fost o adevărată sărbătoare. Mi-am pus toată nădejdea în pomucul ce creştea, parcă, văzând cu ochii. De la o zi la alta, părea mai viguros şi tot mai îndrăzneţ în a cuceri spaţiul din jurul lui. Îşi întindea crengile în toate direcţiile. Când i-au apărut primele flori, ştiam deja că nu va mai trece multă vreme până când pomucul urma să se hrănească doar cu dorul şi cu apa adusă de bărbatul meu din lumea de dincolo. Primisem deja semne care îmi arătau că drumurile dintre lumi dispar în anumite situaţii şi că cei aflaţi de-o parte şi alta a vămilor pot să se vadă, să se audă şi să se simtă. Uneori se întâmplă asta în asfinţit, când peste lume se întinde o ceaţă subţire, ce se fărâmiţează în forme prelungi, alteori, poate fi atunci când căldura încremeneşte orice mişcare din jur. Cel mai adesea însă e atunci când te întorci întâmplător, nedumerit la început, pentru că simţi că cineva îţi ia toată greutatea de pe umeri, că cineva este lângă tine şi îţi şopteşte să o iei la dreapta sau la stânga, pentru ca drumurile să aibă continuitate şi să nu se sfârşească, pentru ca ele să te ducă până la urmă acolo unde trebuie să fii.
Darul bătrânului Simion a înflorit şi a rodit ani de zile. Am învăţat multe de la el şi de multe ori l-am pomenit. Pomucul de dor e azi un copăcel puternic. La umbra lui pândesc încă amintiri şi semne din care înţeleg tot mai mult că între două suflete legate prin dragoste nu există bariere, oprelişti sau vămi de netrecut.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
