Pe lângă volumele publicate de cercetători care au studiat la CNSAS dosarele de urmărire ale unor personalități, au stârnit un mare interes și cărțile despre propriul dosar ale unor scriitori precum Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Gabriel Liiceanu (care și-au putut identifica sub numele de cod turnătorii), și ale unor intelectuali străini ce au lucrat în țara noastră, ca formidabilul ambasador al Olandei, Coen Stork, sau traducătorul Jan Willem Bos. În această deja bogată bibliografie, care ne arată cum lucra statul polițienesc printr-un amplu aparat de securiști, fiecare cu rețeaua lui de informatori, cartea pe care vi-o recomand azi aduce o viziune specială. Căci Katherine Verdery, un eminent antropolog, nu-și citește dosarul în calitate de victimă, ci ca temă de cercetare, încercând să înțeleagă metodele și rațiunile celor ce o urmăreau sau dădeau informații despre ea. Venită prima oară în România cu o bursă în 1973, când avea 25 de ani, ca să adune material pentru doctoratul la Stanford, tânăra și frumoasa americană plină de vitalitate, deschisă și fără prejudecăți, e interesată să investigheze identitatea locală într-un sat din Ardeal. Fiindcă în zona Geoagiu, spre care fusese îndrumată de prof. Mihai Pop, se aflau și obiective militare, e bănuită că, sub pretextul anchetelor etnografice, face spionaj ca agentă CIA. Stabilindu-și ca bază de studiu un sat mic, Aurel Vlaicu, din apropiere de Cugir, îi e supravegheată fiecare mișcare, astfel încât în cele 11 volume găsite la CNSAS se adună până în 1988 vreo trei mii de pagini. O bună parte sunt turnătorii despre ea ale sătenilor dar și ale unor oameni apropiați, cu care se împrietenise, vreo 70 de persoane, pe lângă ofițerii ce îi racolaseră. În al doilea stagiu la Vlaicu, din 1979-80, deja profesoara americană venită să studieze istoria socială a satului transilvan nu mai e în ochii Securității spioană ci, din pricina numelui (de fapt, de origine franceză), e bănuită că vrea să-i instige pe unguri contra regimului și să discrediteze socialismul românesc. Interesul ei pentru formarea istorică a ideologiei naționale, atașamentul față de unii intelectuali clujeni și bucureșteni nonconformiști, aprofundat în anii '84-'85 și '87-'88, când revine în țară în vederea scrierii unor studii, o fac și mai suspectă. Se crede despre ea că ar "culege informații socio-politice cu scopul de a crea o imagine negativă despre România", că face aprecieri denigratoare; se propune chiar expulzarea ei. În timp, afinitatea Katherinei Verdery față de români crește: adoră simțul lor nebunesc al umorului, intensitatea sentimentelor, capacitatea lor de a se bucura. Angajamentele ei emoționale sunt povestite cu o sinceritate ce poate fi șocantă pentru cititorul român mai ipocrit-conservator. Și când e vorba de profesie, rigoarea omului de știință e solubilă în afecte. Viziunea ei analitică asupra Securității, dorința de a-i înțelege și pe ofițeri, și pe informatori ca parte a unui sistem social, fără să-i acuze dar nici să-i scuze, o determină să nu le dea numele reale. După ce și-a primit dosarul, în 2008, i-a căutat și a vrut să stea de vorbă cu ei (e foarte semnificativă cariera de după 1990 a unor ofițeri de Securitate). Puțini au acceptat dialogul, reprodus în carte și lăsat să vorbească de la sine, deși atitudinea înțelegătoare a autoarei față de aceste instrumente represive ale dictaturii e mai greu de acceptat de către noi. Oricum România din anii '70 și până azi e pentru Katherine Verdery un teritoriu trăit, populat cu oameni dragi, iar cartea în care își pune în povestire experiențele românești, dublate de viziunea analitică a antropologului, fără să pună probleme de morală, e o lectură incitantă.