Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Katherine Verdery, "Viața mea ca spioană. Investigații dintr-un dosar de Secu­ritate", traducere de Anca Irina Ionescu, Edi­tura Vremea (tel. 021/335.81.31), 432 p.

Pe lângă volumele publicate de cercetători care au studiat la CNSAS dosarele de urmărire ale unor personalități, au stârnit un mare interes și cărțile despre propriul dosar ale unor scriitori precum Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Gabriel Liiceanu (care și-au putut identifica sub numele de cod turnătorii), și ale unor intelectuali străini ce au lucrat în țara noastră, ca formidabilul ambasador al Olandei, Coen Stork, sau traducătorul Jan Willem Bos. În această deja bogată bibliografie, care ne arată cum lucra statul polițienesc printr-un amplu aparat de securiști, fiecare cu rețeaua lui de informatori, cartea pe care vi-o recomand azi aduce o viziune spe­cială. Căci Katherine Verdery, un eminent an­tropolog, nu-și citește dosarul în calitate de victimă, ci ca temă de cercetare, încercând să înțeleagă metodele și rațiunile celor ce o urmăreau sau dădeau informații despre ea. Venită prima oară în România cu o bursă în 1973, când avea 25 de ani, ca să adune material pentru doc­toratul la Stanford, tânăra și frumoasa americană plină de vitalitate, deschisă și fără prejudecăți, e interesată să investigheze identitatea locală într-un sat din Ardeal. Fiindcă în zona Geoagiu, spre care fusese îndrumată de prof. Mihai Pop, se aflau și obiective militare, e bănuită că, sub pretextul an­chetelor etnografice, face spionaj ca agentă CIA. Sta­bilindu-și ca bază de studiu un sat mic, Aurel Vlaicu, din apropiere de Cugir, îi e supravegheată fiecare mișcare, astfel încât în cele 11 volume găsite la CNSAS se adună până în 1988 vreo trei mii de pagini. O bună parte sunt turnătorii despre ea ale să­te­nilor dar și ale unor oameni apropiați, cu care se îm­prietenise, vreo 70 de persoane, pe lângă ofițerii ce îi racolaseră. În al doilea stagiu la Vlaicu, din 1979-80, deja profesoara americană venită să stu­dieze istoria socială a satului transilvan nu mai e în ochii Securității spioană ci, din pricina numelui (de fapt, de origine franceză), e bănuită că vrea să-i instige pe unguri contra regimului și să discrediteze socialismul românesc. Interesul ei pentru formarea is­torică a ideologiei naționale, atașamentul față de unii intelectuali clujeni și bucureșteni noncon­for­miști, aprofundat în anii '84-'85 și '87-'88, când re­vine în țară în vederea scrierii unor studii, o fac și mai suspectă. Se crede despre ea că ar "culege informații socio-po­li­tice cu scopul de a crea o ima­gine negativă des­pre Ro­mâ­nia", că face aprecieri deni­gra­toare; se propune chiar expul­zarea ei. În timp, afi­nitatea Kathe­rinei Ver­dery față de români crește: adoră simțul lor nebunesc al umo­rului, intensitatea senti­men­­telor, capa­ci­tatea lor de a se bucura. Anga­jamentele ei emo­ționale sunt povestite cu o since­ri­tate ce poate fi șocantă pentru ci­ti­torul român mai ipocrit-con­ser­­vator. Și când e vorba de profesie, rigoarea omu­lui de știință e solubilă în afecte. Viziunea ei ana­litică asu­pra Securității, do­rința de a-i înțelege și pe ofi­țeri, și pe informatori ca parte a unui sistem so­cial, fără să-i acuze dar nici să-i scuze, o determină să nu le dea numele reale. După ce și-a primit do­sarul, în 2008, i-a căutat și a vrut să stea de vorbă cu ei (e foarte semnificativă ca­riera de după 1990 a unor ofițeri de Securitate). Puțini au acceptat dia­logul, reprodus în carte și lăsat să vorbească de la sine, deși atitudinea înțelegătoare a autoarei față de aceste instrumente represive ale dic­taturii e mai greu de acceptat de către noi. Ori­cum România din anii '70 și până azi e pentru Katherine Verdery un te­ritoriu trăit, populat cu oa­meni dragi, iar cartea în care își pune în povestire experiențele românești, dublate de viziunea analitică a antropolo­gu­lui, fără să pună pro­bleme de morală, e o lectură incitantă.