Unul dintre vârfurile peisajului literar contemporan poartă numele António Lobo Antunes, cel mai valoros scriitor în viaţă al Portugaliei. La 76 de ani, cu o operă de peste 30 de volume, majoritatea romane, el are parte de superlative rezervate de obicei clasicilor: genial, titan al literaturii, scriitor ce a schimbat faţa prozei. Provenit din marea burghezie lusitană, cu studii medicale şi o experienţă atroce, la începutul anilor '70, de doctor militar în războiul din Angola, şi-a câştigat apoi existenţa ca psihiatru, înainte de a se dedica exclusiv scrisului. Romanele lui - dintre care o parte au fost traduse în seria de autor de la Humanitas - deşi nu au intrigă propriu-zisă, în genul tradiţional, te atrag ca prin magie în arborescenţa lor, complicată ca viaţa însăşi. Compuse ca un monolog continuu, cu un stil despuiat de epitete şi adverbe, în care ritmul, sonoritatea frazelor, rupturile, contrapunctul, elipsele, volutele de timp ţin de poezie, ele dau totuşi o paradoxală impresie de realism. E vorba de o realitate poroasă, friabilă, cu fisuri prin care energia creatoare a romancierului te absoarbe cu propriile tale trăiri. Acesta e miracolul talentului său: face adevărat ceea ce scrie, parcă te-ar hipnotiza. Îndrăgostit de materia cu care lucrează, cuvintele, caută mereu cum să le facă să exprime inteligibil zone insolite ale minţii şi sufletului. Într-un interviu mai vechi, António Lobo Antunes mărturisea că "nu mă aşteptam să am un asemenea succes în viaţa mea de scriitor - traduceri, premii, conferiţe... Dacă mi s-ar fi cerut, aş fi plătit eu însumi pentru a putea scrie. Am nevoie permanentă de scris. Nu vreau să îmbătrânesc ca un autor răsfăţat, care se repetă, a cărui energie s-a epuizat". Şi a îmbătrânit scriind, transcriind viziunile lui subiective şi selective, fără "imagini frumoase", fără psihologisme, deşi e psihiatru, în aşa fel încât cititorul să şi le însuşească.
L-am văzut şi ascultat de curând la Bucureşti, la lansarea romanului pe care vi-l recomand azi. Modest dar conştient de statura lui literară, e un vorbitor exersat în a-şi capta publicul prin naturaleţe şi sinceritate. A spus între altele că situaţia ideală pentru un scriitor e ca textele lui să fie uitate ca texte, cititorul să pătrundă dincolo de anvelopa limbajului, înăuntrul cărţii: "Eu nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul". Îi reuşeşte de minune asta şi cu cititorul român, datorită traducerii afine a poetului Dinu Flămând, cunoscător subtil al ambelor limbi, capabil să echivaleze nuanţe, ritmuri şi sonorităţi. "Pe rîurile ce duc..." e aparenta confesiune a unui bolnav de cancer cu numele romancierului, internat în spital pentru a fi operat, o experienţă personală de confruntare cu moartea. În plină suferinţă şi în faţa sfârşitului posibil, sexagenarul António Antunes se refugiază în labirinturile memoriei, în amonte spre izvorul vieţii sale, redevenind copilul Antoninho, cu prospeţimea înşurubării lui în lume. Fragmente autobiografice reale şi fantasmate, trecute prin filtrul reversibil al memoriei, sunt povestite discontinuu, ca într-o transă lucidă, în care se suprapun timpuri diferite, cu scopul de a surprinde în intimitate ceea ce nu poate fi spus. Regresia în camera cu ecouri a copilăriei, pe vremea când misterele vieţii rămâneau de descoperit (sau nu) e o formă de a scăpa din vid, de a lupta pentru supravieţuire. Romanul acesta e considerat de Dinu Flămând, care ştie ce spune, o capodoperă. Rămâne să vă convingeţi citindu-l.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
