Unul dintre vârfurile peisajului literar contemporan poartă numele António Lobo Antunes, cel mai valoros scriitor în viață al Portugaliei. La 76 de ani, cu o operă de peste 30 de volume, majoritatea romane, el are parte de superlative rezervate de obicei clasicilor: genial, titan al literaturii, scriitor ce a schimbat fața prozei. Provenit din marea burghezie lusitană, cu studii medicale și o experiență atroce, la începutul anilor '70, de doctor militar în războiul din Angola, și-a câștigat apoi existența ca psihiatru, înainte de a se dedica exclusiv scrisului. Romanele lui - dintre care o parte au fost traduse în seria de autor de la Humanitas - deși nu au intrigă propriu-zisă, în genul tradițional, te atrag ca prin magie în arborescența lor, complicată ca viața însăși. Compuse ca un monolog continuu, cu un stil despuiat de epitete și adverbe, în care ritmul, sonoritatea frazelor, rupturile, contrapunctul, elipsele, volutele de timp țin de poezie, ele dau totuși o paradoxală impresie de realism. E vorba de o realitate poroasă, friabilă, cu fisuri prin care energia creatoare a romancierului te absoarbe cu propriile tale trăiri. Acesta e miracolul talentului său: face adevărat ceea ce scrie, parcă te-ar hipnotiza. Îndrăgostit de materia cu care lucrează, cuvintele, caută mereu cum să le facă să exprime inteligibil zone insolite ale minții și sufletului. Într-un interviu mai vechi, António Lobo Antunes mărturisea că "nu mă așteptam să am un asemenea succes în viața mea de scriitor - traduceri, premii, conferițe... Dacă mi s-ar fi cerut, aș fi plătit eu însumi pentru a putea scrie. Am nevoie permanentă de scris. Nu vreau să îmbătrânesc ca un autor răsfățat, care se repetă, a cărui energie s-a epuizat". Și a îmbătrânit scriind, transcriind viziunile lui subiective și selective, fără "imagini frumoase", fără psihologisme, deși e psihiatru, în așa fel încât cititorul să și le însușească.
L-am văzut și ascultat de curând la București, la lansarea romanului pe care vi-l recomand azi. Modest dar conștient de statura lui literară, e un vorbitor exersat în a-și capta publicul prin naturalețe și sinceritate. A spus între altele că situația ideală pentru un scriitor e ca textele lui să fie uitate ca texte, cititorul să pătrundă dincolo de anvelopa limbajului, înăuntrul cărții: "Eu nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul". Îi reușește de minune asta și cu cititorul român, datorită traducerii afine a poetului Dinu Flămând, cunoscător subtil al ambelor limbi, capabil să echivaleze nuanțe, ritmuri și sonorități. "Pe rîurile ce duc..." e aparenta confesiune a unui bolnav de cancer cu numele romancierului, internat în spital pentru a fi operat, o experiență personală de confruntare cu moartea. În plină suferință și în fața sfârșitului posibil, sexagenarul António Antunes se refugiază în labirinturile memoriei, în amonte spre izvorul vieții sale, redevenind copilul Antoninho, cu prospețimea înșurubării lui în lume. Fragmente autobiografice reale și fantasmate, trecute prin filtrul reversibil al memoriei, sunt povestite discontinuu, ca într-o transă lucidă, în care se suprapun timpuri diferite, cu scopul de a surprinde în intimitate ceea ce nu poate fi spus. Regresia în camera cu ecouri a copilăriei, pe vremea când misterele vieții rămâneau de descoperit (sau nu) e o formă de a scăpa din vid, de a lupta pentru supraviețuire. Romanul acesta e considerat de Dinu Flămând, care știe ce spune, o capodoperă. Rămâne să vă convingeți citindu-l.