Ploaia de minuni a Sfântului Anton

Sfântul Anton de Padova este cel mai cu­nos­cut şi îndrăgit sfânt catolic, după Fe­cioara Maria.

S-a născut în Portugalia, la Lisabona, iar faptul că voi ajunge şi eu în locuri încărcate de atâta spiritualitate creştină, mă emo­ţionează şi mă încarcă de bucurie. Sfântului Anton i se adresează cu adoraţie nu doar creştinii - ca­tolici, ortodocşi, protestanţi - dar şi evrei, maho­me­dani, budhişti, hin­duşi, animişti din Africa. Mi­lioane de oameni din toată lumea îngenunchează în sanctuarele dedicate Sfântului Anton, por­nesc în pelerinaje, par­ticipă la pro­cesiuni şi-i înalţă rugi fier­binţi, mai ales la devoţiunea din zilele de marţi.
În India, există obiceiul ca noului născut să nu i se taie părul decât la un an de la naştere, nu mai devreme; atunci este dus în biserică unde, în faţa statuii Sfân­tului Anton, este tuns, semn că acel copil se află din acea clipă sub ocrotirea Sfântului. În Statele Unite, în cele peste patru sute de biserici închinate Lui, oamenii se roagă sau îi mulţumesc, îi vor­besc ca unui frate puternic şi îndurător. În cel mai ateu stat din lume, Albania, santcuarul antonian din munţii Sebaste - greu accesibili - a fost dărâmat de comunişti, iar dru­mul ce ducea la el - desfiinţat. În ciuda pri­goanei şi sfi­dând teroarea, creştini şi mahomedani, laolaltă, se adunau şi se rugau în faţa acelor dă­râmături. Astăzi, sanctuarul a fost în întregime reconstruit, în bună parte cu sprijinul populaţiei.
În plină eră a desacralizării, a tehnicismului, omul simte tot mai mult nevoia de religie, de cre­dinţă. Aflată-n criză de valori fundamentale, cultura modernă se îndepărtează din ce în ce mai mult de su­flet şi se apropie până la a se confunda cu in­te­lec­tul. Este, poate, una dintre explicaţiile posibile pen­tru întoarcerea la religiozitate a omului mo­dern...

Prima minune - predica pentru peşti

Mă aflu în faţa bisericii din Rua de Santo Antonio da Sé din Lisabona, înălţată pe temelia casei în care, cu opt sute de ani în urmă, se născuse cel ce-avea să devină, din timpul vieţii chiar, sfânt. Biserica era prea aglomerată şi aşteptam să se termine slujba ca să pot intra. Când, în sfârşit, ajung înăuntru, mă întâmpină parfumul puternic al crinilor şi chipurile luminoase, înseninate, ale celor ce asistaseră la slujbă. În subsolul bisericii se află cripta ce marchează locul în care în 1195 a venit pe lume Ferdinand, cum fusese botezat la naştere (cuvântul, de origine vizigotă, înseamnă "apărător vajnic al păcii"). Totul pare învăluit într-un abur de taină pioasă. Din acest loc începe, aşadar, po­ves­tea unei vieţi neprihănite, exemplare.
La numai 5 ani, Ferdinand şi-a făgăduit viaţa lui Iisus, hotărând să devină preot. De cum a îm­plinit 15 ani, fuge de-acasă şi porţile înalte şi solemne ale abaţiei augustine Sf. Vincenţiu s-au închis în urma sa. Dorind să se desăvârşească în spiritualitatea creştină, se mută în capitală - la acea dată Coimbra - unde urmează studii temei­ni­ce de teologie şi filologie. Impresionat de uci­derea unor fraţi fran­ciscani în Maroc, el îmbracă haina brună a acestui ordin şi-şi ia numele de Anton. După o perioadă de noviciat cu penitenţe aspre şi rugăciuni necontenite, pleacă misionar, la rândul său, în Maroc. Dum­nezeu, însă, nu-i voia jert­fa imediată. Se îmbolnă­veşte grav de friguri şi, îm­preună cu prietenul său, Filip, sunt chemaţi acasă, în Portugalia. Se îmbarcă amândoi pe o corabie, dar pe mare se iscă o furtună puternică şi, când toţi se împăcaseră cu gândul morţii, zăriră pă­mântul. Era Sicilia... După ce rămâne o vreme la Messi­na, pleacă spre Assisi, unde îl întâlneşte pe Sfântul Fran­cisc, înteme­ietorul ordinului, care-i va în­credinţa învăţă­mântul teo­logic. Ţine predici în nume­roase localităţi din Italia şi Franţa şi, după cum Sf. Fran­cisc predica păsă­rilor, Sf. Anton - pentru a da o lecţie necredincioşilor - le ţine la Rimini o predică peştilor care, cu sutele de mii, au scos capetele din mare şi i-au as­cultat cuvân­tul. După aceas­tă minune, umilul frate Anton va fi nu­mit Sfântul Anton. Ne­nu­mărate sunt mi­nu­nile săvâr­şite de Sf. Anton. Porunceşte broaştelor dintr-un lac să tacă - şi de atunci nu s-a mai auzit, până azi, orăcăit de broaşte pe acel lac; vindecă bolnavi cu miile, îi ocroteşte pe săraci şi pe cei ne­dreptăţiţi; se iveşte în două locuri deodată, vorbeşte clar şi răs­pi­cat, concomitent în mai multe limbi. În icono­gra­fie, Sf. Anton apare cu un crin - simbol al ne­vi­novăţiei sufletului său - şi cu Pruncul Iisus în braţe. Întâmplarea s-a petrecut în realitate, în localitatea franceză Chateauneuf-la-Fôret, unde Sf. Anton rămăsese peste noapte. Mergând să se culce, stăpâ­nul casei a observat cum pe sub uşa camerei unde dormea Sf. An­ton se vedea o lu­mină neo­bişnuită. Îm­­pins de cu­rio­zi­tate, a între­des­chis uşa ş­i a vă­zut, cu ui­mire, cum în braţele Sfântului, aflat în extaz şi în­con­jurat de o lumină ce­reas­că, stătea un prunc fer­me­cător, ce-l mân­gâia pe obraz. Scena s-a re­pe­tat şi în Italia, în casa pă­rintelui său, Tiso din Cam­po­san­piero. Dar despre mi­nunile Sf. Anton, se pot scrie volume în­tregi...

Intrarea în veşnicie

Era vineri, 13 iunie 1231. Peste două luni, Sf. An­ton avea să împlinească 36 de ani. Obosit şi slăbit - călătorii nesfârşite, postul negru, predicile, nopţile nedormite - Sfântul, aflat la Arcela, lângă Padova, îşi simte sfârşitul aproape şi cere să se spo­ve­dească. Pe urmă, cu voce scăzută, rosteşte imnul Fe­cioarei Maria şi cade în extaz. Agonia a durat cam o jumătate de ceas, apoi sufletul de crin al ma­relui Apostol îşi luă zborul spre Cel pe care-l slujise cu devotament şi dăruire. În acea clipă, copiii de pe străzile oraşului Padova au prins să strige: "Sfântul a murit! Sfântul a murit!". În acele zile s-au produs sute de vindecări. Prin rugăciuni rostite de la distanţă sau prin atingerea sicriului său, bolnavi de tot felul s-au pus pe picioare. Şi cum totul are un nume, această avalanşă de vindecări s-a numit "Ploaia de minuni a Sfântului Anton!", o ploaie binefăcătoare care nu a încetat până astăzi.
Canonizarea s-a făcut în mai 1232, la câteva luni de la moartea Sa. La Lisabona, în ziua de 30 mai 1232, toate clopotele bisericilor din oraş au început să bată, fără a fi atinse de mâna cuiva. Abia după câteva zile, familia a aflat că Sf. Anton se săvârşise din viaţă. La Padova, îndată după moartea Sfân­tu­lui, graţie mulţimii de donaţii, s-a început cons­tru­irea Bazilicii unde, la 8 mai 1263, i-a fost adus tru­pul. Nu mică le-a fost, însă, mirarea celor de faţă vă­zând că, după atâţia ani, limba îi rămăsese nepu­tre­zită. În relicvariul de argint aurit din nişa capelei de­­dicate memoriei Sfântului, poate fi şi astăzi vă­zută, alături de mandibula şi cartilagiile laringiene ră­mase intacte, dovadă a unei existenţe miraculoase.

Il Santo

Nu mă aflam la Padova, acum, pentru prima oa­ră. Îmi rezemasem de mai multe ori fruntea descu­rajată de piatra verde de porfir, caldă ca o mân­gâ­iere pă­rintească şi... rugăciunile mi-au fost ascul­tate. De fiecare dată, însă, asemenea numeroşilor pelerini, am simţit şi eu că dincolo de piatră se află cineva, cineva care te ascultă şi-ţi vindecă rănile su­fletului. Miliarde de credincioşi au aflat aici o mân­gâiere în cei aproape opt sute de ani ce s-au scurs de la moartea Sa. O sumedenie de ex voto mărtu­ri­sesc despre minunile pe care şi astăzi Sfântul le să­vâr­­şeşte. Răscolitor şi puternic, prin forţa ce o ema­nă, mormântul Sfântului Anton este una dintre do­ve­zile că nu suntem singuri, că Dumnezeu ne iu­beşte, iar nouă ne rămâne doar... să fim mai buni...