- În mijlocul Întorsurii Buzăului se află o biserică mare și frumoasă, cât o catedrală episcopală. Ea a fost ridicată prin osteneala oamenilor locului și a preotului Ciprian Popica. Părintele este născut și crescut la Barcani, un sat din apropiere, și slujește la Întorsura Buzăului de 24 de ani -
"Nenuțule, unde te duci?". "Unde să mă duc? La biserică, unde ar trebui să vii și tu!". "Primește și copii?!". "Primește!". "Așteaptă-mă, că vin îndată!".
Nenuțu era un bătrân al lui Dumnezeu, un unchi de-al familiei, rugător mare, care citea la Psaltire și mergea totdeauna la slujbe. M-am dus repede, m-am primenit și am plecat cu el. "Vezi tu, mă copchile", m-a învățat el pe drum, "biserica e loc sfânt, și când ajungem, ar trebui să te desculți înainte să intri. Da', dacă nu poți să te desculți, măcar să nu calci pă toată talpa în ea, să mergi așa, pă vârf." Ș-apăi când am ajuns la biserică și bătrânu' o deschis ușa mare, din lemn vechi, mi-aduc aminte și acum, atât de mult m-o zguduit ce-am văzut înăuntru, că i-am zis: "Nenuțule, aici îi raiul! Eu nu mai plec d-aici!".
Din momentul acela, viața mea s-a schimbat. Cu totul! Îl întrebam pe duhovnicul meu: "Părinte, nu pot face și eu ceva școală și să ajung preot acum?". "Nu! Preot te poți face doar când vei fi mare!". "Dar nu există și preoți-copii?". Nu întrebam degeaba, pentru că, în prima săptămână după ce am mers cu nenuțu la liturghie, mi-am strâns tovarășii de joacă și le-am spus: "Duminică mergem toți la biserică, dacă vreți să ne mai jucăm!". Apoi am apucat de ne-am făcut prapuri, cruce, ca la biserică, și i-am luat mamei toate prosoapele de artizanat, m-am îmbrăcat cu ele în loc de odăjdii și cu crucea în mână, le-am făcut slujbă la toate rațele moarte în gospodărie. Ba și liturghie am făcut, cum scrie în Proloage că au făcut niște copii și a venit foc din cer ca răspuns la rugăciunile lor. I-am și spus duhovnicului: "Părinte, știți întâmplarea din Proloage, când au făcut niște copii liturghia? Ei bine, și la noi a fost la fel, doar că nu a venit focul!". Mult de tot mi-am dorit în copilărie preoția. Mă gândeam că nu există pe lumea asta ceva mai frumos decât să fii preot. Mă mai întreba mama ce o să fac dacă nu o să intru la facultate, cât o să încerc? Și îi spuneam că o să încerc până la moarte și, dacă va voi Dumnezeu să intru bătrân, atunci o să termin facultatea așa, ș-apăi au să mă hirotonească și o să plec la Hristos îmbrăcat în veșminte sfințite, cu evanghelia pe piept și cu crucea în mână. Știam încă de atunci că cea mai mare slavă pe care Domnul o poate da omului este să Îl slujească din fața Sfântului Altar.
Omul locului
M-a impresionat din prima clipă. Nu prin înfățișare, deși părintele Popica e un bărbat frumos și înalt, cu ceva voievodal în statură și mișcări. Nu, altceva mi-a înmuiat inima. O blândețe aparte - caldă, bună, primitoare, însoțită, aș zice, de o bucurie liniștită. Bucuria luminată de altă lume, o seninătate pe care părintele o desenează prin gesturi line, de parcă ar sluji chiar acum, în timp ce vorbim, printr-un zâmbet discret și printr-o prezență aparte, de parcă ar fi mereu și altundeva, de parcă privirea lui ar putea trece dincolo de cerul acesta minunat și albastru, întins ca o mătase deasupra noastră. O realitate care mie îmi scapă, dar care lui îi este aproape. O atinge cu mâna.
Suntem în Întorsura Buzăului, în ținutul în care părintele Ciprian Popica s-a născut și a crescut, iar acum slujește ca preot de aproape 30 de ani. E omul locului, iar asta se vede din felul în care e așezat printre oameni și lucruri. Sunt convins că vechii lui prieteni din copilărie și ceilalți săteni îl iubesc și ascultă și acum, așa cum o făceau când era doar un țânc dornic să le citească și să îi învețe din Mica Biblie, ca să slujească împreună la înmormântarea rațelor moarte. Altminteri, nu îmi explic cum, în anii aceștia de preoție care coincid cu tranziția noastră dureroasă, părintele a ridicat aici, în inima Țării Buzaielor, o catedrală care l-ar face invidios pe orice preot bucureștean. Zveltă și frumoasă, cu o pictură superbă, la care încă se lucrează, biserica întorsurenilor este pecetea așezată de ei și de preot peste un ținut în care credința în Hristos este la fel de firească precum răsăritul soarelui pe culmile Ciucașului. Țăranii de aici sunt oameni așezați, bogați și mândri. Oameni pentru care urcușul credinței începe din primii ani de viață.
"Am avut o copilărie care m-a dus la Hristos"
- Părinte, mi-ați vorbit foarte frumos despre marea întâlnire cu raiul bisericii, petrecută la 11 ani, dar nu mi-ați spus cum arăta Dumnezeu...
- Vaaaaai... Aș mai vrea eu să îl simt cum îl simțeam atunci. Mă și miram când spuneau oamenii că nu poți să-L vezi pe Dumnezeu. Nu degeaba ne spune Mântuitorul că trebuie să fim ca niște copii. Pentru că un copil primește tot ceea ce îi spune părintele sau duhovnicul. În anii aceia, pentru mine a iubi însemna a primi. Și îmi iubeam foarte mult duhovnicul și biserica. Cum să vă spun? Mă simțeam de parcă eram cel mai bogat copil din sat. Și la fel mă simt și acum... Cred că aici e secretul fericirii. Știți, sunt oameni care au de toate, și-au făcut case mari, și-au luat ultimul tip de mașină, dar nu te mai poți întâlni cu ei să stai bucuros la masă, pentru că se plâng mereu. Și sunt țărani smeriți, care poate că mai au doar două măsuri de făină în sac, și nu se plâng, pentru că sunt fericiți. Fericirea asta ți-o dă numai Dumnezeu. Am avut o copilărie tare frumoasă pe dealurile astea, o copilărie care m-a adus la Hristos. Eu i-am îndemnat mereu pe copiii mei să se joace afară, la aer, să iasă în natură ca să-L simtă pe Dumnezeu. Îmi amintesc că mă trimiteau părinții la păscut cu mieii și mă apucam să citesc din Mica Biblie. Uitam de mine și de oi, atât era de frumos, și plecau mieii singuri acasă, de trimitea tata vorbă după mine: "Spune-i să vină, că mieii au ajuns deja!"
- Părinte, e diferit satul de acum față de cel în care ați crescut? S-au schimbat țăranii? Își mai găsesc alinare în credință?
- Îmi e greu să spun, pentru că eu tot timpul fug de judecată. Unii da, alții nu. Nu vreau să îi bag pe toți în aceeași categorie. Mi s-a întâmplat, de pildă, ca unii credincioși, care aici erau foarte activi la biserică, să se ducă în străinătate și să se răcească. Apoi vin și îmi spun: "Părinte, eu acolo nu am mai putut fi ceea ce am fost aici." Și mi s-a întâmplat și invers. Să vină alții și să îmi spună: "Părinte, eu aici nu eram cum ar fi trebuit să fiu, dar acolo, printre străini, L-am descoperit pe Dumnezeu." Dumnezeu îi vorbește tainic fiecăruia, în adâncul inimii, și aici, și în străinătate. De-a lungul slujirii mele, am observat că fiecare om îl simte pe om diferit, după educația pe care a primit-o, după felul de a fi al părinților și, mai ales, în funcție de propriul duhovnic. Pentru că cine are un povățuitor se roagă, postește și înțelege mai ușor totul. Ba chiar aș zice că iubește mai ușor, pentru că e în rânduiala bisericii, iar asta îl ajută. Știu că astăzi oamenii cred că, până la urmă, credința nu are legătură cu mersul la biserică, dar eu nu sunt de acord. Celor care îmi spun asta le cer să se gândească la o persoană iubită, la mama sau la soție și apoi îi întreb: "Ce s-ar întâmpla cu tine și cu iubirea ta dacă tu nu ai mai trece pe acasă, să îți vezi soția, să te întâlnești cu mama? Ți-ar spune mama - «Păi așa mă iubești tu pe mine?!". Așa e și cu biserica. Oamenii de astăzi îmi spun că au o credință a lor, în adâncul inimii. Dar Dumnezeu s-a făcut om, vrea să vii la biserică, să-L pipăi - "Ia și mănâncă, gustă din Mine! Mănâncă-Mi Trupul și bea din Sângele Meu!". Ce Dumnezeu mai găsești pe pământ, care să ți se ofere cu o astfel de iubire? O iubire în care Hristos suferă de dorul tău. Pentru că să știți că dacă iubești, ajungi să și suferi. Fără iubire renunți ușor la orice.
"Cred că ar fi important să ne schimbăm și noi, preoții, pentru că și vremurile s-au schimbat"
- Părinte, dar ce trebuie să facă biserica în general și fiecare preot în particular, ca să le dăruiască oamenilor această iubire? Ce trebuie să facă pentru a-i atrage la acest Dumnezeu despre care îmi vorbiți?
- Cred că, în primul rând, un preot adevărat face el primii pași spre Dumnezeu, ca să îți arate și ție cum să mergi. Eu, unul, simt că trebuie să fiu eu, în adâncul sufletului, aproape de Mântuitorul, ca să le pot spune și altora ce să facă. Trebuie să merg la liturghie de fiecare dată bucuros ca un copil. Și să o trăiesc de parcă ar fi prima și ultima. Să simt, ca atunci când ne îmbrățișăm înainte de împărtășanie și spunem: "Hristos în mijlocul nostru!", că vreau să îi îmbrățișez cu toată bucuria pe toți credincioșii mei. Pentru că un duhovnic adevărat știe să te învețe cum să faci să nu mai uiți niciodată de Dumnezeu și să ai mereu prezența vie a lui Hristos în inima ta. Și nu doar că te învață asta, ci și face ceea ce te învață.
Apoi cred că ar fi important să ne schimbăm și noi, preoții, pentru că și vremurile s-au schimbat. Astăzi nu mai e ca odinioară, când îi aveai tot timpul pe toți credincioșii la slujbă, pentru că oricum venea tot satul la liturghie. Astăzi nu mai poți să rămâi tot timpul în altar și să aștepți să vină lumea la tine. Nu. Trebuie să ieși tu și să fii în mijlocul oamenilor. Preotul trebuie să treacă pe la casele lor. Și trebuie să fii atent când predici. Dacă le spui "iubiți credincioși", ei trebuie să și simtă că sunt iubiți, altfel nu mai vin. Iar dacă tu nu simți dragoste pentru ei în inima ta, mai bine nu le mai spui, taci din gură, pentru că ei știu foarte bine ce ai în suflet. Apoi, dacă îi iubești sincer, trebuie să le și arăți această iubire. Cea mai mare responsabilitate pe care omul o poate avea pe pământ este atunci când primește darul Duhului Sfânt la hirotonire și se învrednicește a fi numit de ceilalți - părinte. Asta înseamnă că trebuie să și facă tot ceea ce face un părinte pentru copiii lui: îi iubește, se jertfește pentru ei, nu doarme noaptea de grija lor, așa și tu, pentru credincioșii tăi. Credincioșii tăi trebuie să simtă concret că îi iubești, că ești mereu deschis, mereu împreună cu ei, tot timpul la dispoziția lor, că participi la bucuriile și necazurile lor. Că, la fel ca orice părinte, poți fi sunat la orice oră din zi și din noapte, că preoția nu e o simplă meserie în care tu ai o viață a ta, separată de a lor, care îți permite să zici: "Gata, de acum s-a terminat programul meu, veniți, vă rog, mâine sau sunați numai între anumite ore." Omul știe foarte ușor dacă îl iubești, pentru că știe că ai venit la el în mijlocul nopții, când i-a murit bunicul sau când i-a fost mama bolnavă sau i-ai dat bani când a avut probleme sau că ai venit la nunta lui, deși aveai, poate, o problemă în propria ta familie. E mare lucru să fii lângă oameni și să ți-i asumi ca pe copiii tăi. Un duhovnic adevărat te poartă el mai întâi în spate, până când înveți să mergi. El plânge cu tine la spovedanie, îl simți cum vibrează alături de tine și, la nevoie, se și roagă cu tine sau chiar în locul tău când tu nu poți și îți și poartă crucea dacă e nevoie. Poate că tu nu știi de toate acestea, dar el trebuie să le facă.
"Avem nevoie să ne știm iubiți"
- Ca preot, poți să ajuți în multe feluri, dar ceea ce așteaptă oamenii de la tine nu sunt lucrurile materiale. Mi s-a întâmplat, odată, ca un cerșetor să mă roage să îi dau niște bani, dar nu am putut, pentru că îmi schimbasem reverenda și îmi uitasem portofelul în ea. Așa că i-am dat doar o binecuvântare și i-am spus că îmi pare rău că nu am cum să îl ajut, dar că data viitoare îi voi da mai mult. "Nu am nevoie, părinte. Vă mulțumesc pentru atât!". Avea și el nevoie, sărmanul, de o vorbă bună, de o mângâiere. Atunci am înțeles că și eu, ca preot, și orice om, până la urmă, este un cerșetor, dar nu după bani. Cerșim mereu ceva profund - mila, iubirea lui Dumnezeu, după care umblăm, sau ar trebui să umblăm ca după soare. Avem nevoie să ne știm iubiți. Nu vedeți că spunem despre copii că au nevoie de noi, dar de fapt, cel mai mult avem noi nevoie de ei, de iubirea lor? Ne gândim ce se vor face fără noi, dar ce ne-am face noi fără ei? Primim de la copiii noștri mai mult decât le dăm. De aceea este și foarte important să te însori și să faci copii, pentru că asta îți sensibilizează inima. Un părinte spunea că în doi, iubirea poate fi egoistă, îți dau ca să-mi dai. Iubirea jertfelnică este în trei, în familie, acolo unde există mama, tatăl și copiii lor. Așa ne-a rânduit Dumnezeu pe pământ, să avem familie, care e o biserică mai mică. Din momentul în care oamenii nu mai vor să se căsătorească, se clatină și această biserică mică și, cu ea, și legătura dragostei. Oamenii devin astfel mai egoiști. Așa am ajuns, astăzi, că toți să vrem să trăim doar pentru noi.
Mângâierea pământului nostru
- Părinte Ciprian, sunt mulți români care își caută o identitate. De ce credeți că fac asta? Avem noi, românii, ceva special, ceva ce nu poate fi găsit în alte părți din lumea asta?
- Cred că oamenii își caută rădăcinile și pentru că acum, parcă mai mult ca oricând, e o luptă care vrea să îl rupă pe român de moștenirea neamului său, de biserică, de tradițiile sale, o luptă de a-l dezrădăcina, până la urmă. Dacă acesta e tipul de om nou, eu, unul, nu vreau să fiu ca el. Lasă să rămân depășit... Eu vreau să rămân cu dragostea aceasta străveche, cu familii și rânduieli, pe care am întâlnit-o întotdeauna aici, la țară, la sătenii mei. Să știți că matricea noastră ca popor român este frumoasă. Ea s-a transmis de la trăirea creștină a bătrânilor noștri, e un fel de genă spirituală a noastră, care a trecut peste veacuri. Îmi aduc aminte de o istorie cu Brâncuși, care s-ar fi îndrăgostit de o franțuzoaică și ar fi adus-o la el în sat. Acolo i-a spus că la noi, la români, și pământul cântă. Iar ea nu l-a crezut. Și a pus-o să se descalțe și să umble în picioarele goale prin colbul uliței, iar franțuzoaica a rămas uimită. I-a spus că o asemenea mângâiere cum a simțit de la pământ nu a mai simțit niciodată în viață, de la nicio podea de salon parizian, oricât de luxos ar fi fost. Și nu e întâmplător că Brâncuși s-a inspirat atât de mult din viața țăranilor noștri și chiar din arhitectura caselor lor și din obiectele pe care ei le făceau. Pentru că țăranii noștri, fără să știe, atunci când făureau ceva, făceau, de fapt, un act liturgic, pentru că, prin munca lor, îi aduceau slavă lui Dumnezeu.
(Fotografiile autorului)