"Straşnic om eşti, Daco-Român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi, această atitudine bărbătească impune respect şi duşmanilor. De astfel de oameni bravi şi hotărâţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poţi dobândi."
La această ispitire a preşedintelui Consiliului de miniştri ungar, Tisza Kalman, "sdrobitorul de naţionalităţi", cum i se mai spunea, ardeleanul George Pop de Băseşti a răspuns neclintit şi ferm: "De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva tendinţelor voastre de cotropire". "N-am aşteptat alt răspuns!", a mai adăugat Tisza Kalman, apoi s-au despărţit pentru totdeauna, nu înainte însă ca acesta să-i anunţe pe cei din jurul lui: "George Pop de Băseşti cu nici un chip nu poate să mai intre în parlamentul unguresc".
Dar ce căuta George Pop de Băseşti în parlamentul ungar, la sfârşitul secolului al XIX-lea? Libertate şi drepturi pentru românii transilvăneni, aflaţi sub asuprirea Imperiului austro-ungar. Asta căuta! Timp de şaizeci de ani a fost neobosit în fruntea luptei de eliberare a românilor din Ardeal şi de unire cu Ţara Mamă. Pentru împlinirea visului de veacuri şi-a pus la dispoziţie averea, casa, sănătatea şi viaţa. A fost batjocorit, bătut, ţinut în închisoare, gospodăria i-a fost vandalizată, dar el a crezut nestrămutat în victorie şi, la finalul vieţii, a avut marea bucurie să ajungă la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, şi să fie ales Preşedinte al Marii Adunări Naţionale, care a votat Unirea. Visul cel mare i-a fost împlinit. "... după ziua asta aştept de optzeci de ani. Am venit (la Alba Iulia) chiar şi dacă această cale m-ar costa viaţa, căci de acum pentru mine nu mai rămâne alta decât să zic şi eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace!".
În armata împăratului, dar luptător pentru neam şi ţară
În paşaportul eliberat de pretorul Kaizler Sandor în Băseşti, la 15 martie 1849, Petru Pop de Băseşti cel Tânăr este descris ca "un bărbat de 35 de ani, de religie greco-catolic, adică român unit, de profesiune plugar; de statură, înalt; are faţa rotundă, ochi negri, nas potrivit, mustaţă şi păr castaniu, barbă nu poartă; ştie româneşte, ungureşte şi nemţeşte". Soţia lui, Susana Pop de Turţ, era o femeie "distinsă, prevăzătoare, econoamă", după cum reiese din amintirile celor care au cunoscut-o. Aceştia sunt părinţii celui care a rămas în istorie cu numele de George Pop de Băseşti, oameni gospodari, de mare omenie, urmaşi ai unor bogate şi vechi familii nobiliare româneşti, "de Turţ, Ugocea şi Negreşti", pomenite în urice şi acte, încă de pe la 1678.
George s-a născut la 1 august 1835 în Băseşti, în casa în care a şi locuit, până ce s-a stins, după ce-a trecut de 83 de ani. A lipsit din sat doar în perioadele în care a fost la studii (a făcut liceul la Baia Mare şi Dreptul la Academia din Oradea). În matricolele de la Oradea, este notat ca având "acces la nota lăudabil şi distins", ceea ce subliniază sârguinţa tânărului.
Din păcate, a trebuit să întrerupă studiile de drept, când a fost mobilizat în armata lui Franz Josef, cu care a ajuns până la Veneţia şi, când, după înfrângerea de la Solferino, a rămas să-şi facă serviciul militar obligatoriu la Cluj. Dar anii de război şi de militărie nu au fost pierduţi în van. Slujindu-l pe împărat din datorie, George Pop a învăţat să slujească alte cauze, mai înalte, din dragoste şi devotament. Mai târziu, alăturându-se "intelighenţiei" române, în lupta dusă pentru câştigarea drepturilor politice de către românii din Ardeal, a ajuns departe de ţară, până la Viena şi Budapesta. În linii mari, reperele tinereţii şi chiar ale vieţii lui întregi sunt de o simplitate dezarmantă. Neamul şi ţara mai întâi şi mai presus de orice şi abia apoi, trebuinţele şi nevoile personale.
Marele vis al independenţei: MEMORANDUMULImediat după încheierea serviciului militar, George Pop s-a implicat curajos în toate domeniile vieţii politice şi spirituale ale românilor ardeleni. Era un bun orator, calm şi înţelept, abil şi curajos politician, ferm în susţinerea drepturilor românilor în faţa Dietei de la Budapesta. A înţeles de timpuriu că pentru a avea sorţi de izbândă în înfăptuirea Unirii celei mari, este nevoie, în primul rând, de unirea tuturor forţelor politice româneşti din Transilvania, şi astfel a pus la cale, la Sibiu, la o întâlnire a ASTREI, "închegarea tuturor românilor din Ungaria, Transilvania şi Banat, într-un singur partid naţional". Alături de ceilalţi fruntaşi ai românilor ardeleni, s-a pronunţat împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria şi a maghiarizării forţate a numelor şi a denumirilor de localităţi. A contribuit la conţinutul Memorandumului românilor transilvăneni, în care se cerea revenirea la autonomia Transilvaniei, dreptul la liberă folosinţă a limbii române în administraţie şi justiţie, asigurarea învăţământului în limba maternă. Trei sute de intelectuali, proprietari, meseriaşi şi ţărani din toate zonele Transilvaniei au pornit apoi către Viena, să-i prezinte împăratului Franz Josef Memorandumul.
Dar "drăguţul de împărat" a refuzat, la 28 mai 1892, să primească delegaţia românilor şi a trimis Memorandumul spre rezolvare (cui credeţi?) tocmai Guvernului de la Budapesta. A urmat represiunea maghiară şi-un proces răsunător desfăşurat în sala "Reduta" din Cluj, în 1894. Străzile oraşului au fost pline de peste 20.000 de români veniţi să-şi susţină aleşii din fruntea luptei de eliberare. Procesul memorandiştilor a stârnit un val de indignare în întreaga Europă. La proces au participat peste 30 de ziarişti străini care au înregistrat "chipul plin de farmec şi distincţiune, zvelt, cu barbă căruntă", al lui George Pop de Băseşti, figura de "voievod" a lui Ioan Raţiu, calmul preotului Vasile Lucaciu "ras pe faţă, cu acel cap fin desenat, care trecea de frumuseţe pe acele vremuri". În total, memorandiştii au fost condamnaţi la 32 de ani de închisoare la Vacz şi Seghedin. George Pop de Băseşti a făcut un an de închisoare, la Vacz. După rostirea verdictului "vinovaţi", dr. Raţiu s-a ridicat din boxa acuzaţilor şi a rostit "crezul" care i-a făcut pe românii ardeleni să nu abandoneze lupta până la Unirea din 1918: "Ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută - se afirmă. De aceea nu mai suntem aici acuzaţi, suntem acuzatori. Noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român şi un popor întreg nu poate fi tras la bara judecătorească".
Casa dintre arboriÎnceput de august fierbinte în Băseşti, locul în care s-a născut cel despre care am aflat atâtea, citind amintiri şi însemnări de-ale altora. Mi-am dorit să văd unde a trăit, să întâlnesc oameni care mai ştiu câte ceva despre el, pentru că aş vrea să-l pot cunoaşte şi înţelege, dincolo de datele precise, exacte şi seci, luate din cărţile de istorie. Aşa am ajuns la casa-conac a familiei Pop de Băseşti, care se află în mijlocul unui parc. Arbori bătrâni o împresoară şi-i dau o măreţie naturală. Între copaci se află o masă din piatră la care, aşa cum mi-a spus muzeografa Corina Pop, se adunau corifeii Unirii la poveşti. Cei mai bătrâni arbori poartă fiecare câte o plăcuţă cu numele colaboratorilor apropiaţi, care au trecut pragul casei. Trec aşadar, pe lângă stejarul "Iuliu Maniu", care are crengile aplecate mult peste iarba din curte, depăşesc arborele "Vasile Lucaciu", ocolesc trunchiul îmbătrânit, cu coaja scorojită, al lui "Ioan Raţiu", vecin cu copacul "Dimitrie Comşa" şi mă trezesc în mijlocul lor, înconjurată de trunchiurile lor maiestuoase, care înalţă spre cer ramuri puternice. Din capătul pâlcului de copaci bătrâni se deschide o alee mărginită de copaci mai tineri, în pantă, pe unde, pe vremuri, intrau cociile şi trăsurile ce-i aduceau la întruniri pe bravii luptători ardeleni. La capătul ei se află casa, care nu este o clădire luxoasă, ci una încăpătoare, bine şi judicios împărţită, în şase camere mari, înalte şi luminoase. N-are nimic de-a face cu stilul castelelor şi conacelor nobiliare ungureşti, risipite pe întreg cuprinsul Transilvaniei. E o casă "mai răsărită", ospitalieră, primitoare, care a adăpostit "praznice naţionale" şi, de bună seamă, şi cântecele corurilor ardeleneşti venite la tot felul de ocazii să-şi salute Tribunul. În casa de la Băseşti, George Pop a trăit clipe zbuciumate, cauzate de tristele realităţi politice şi istorice, dar şi momente de tihnă, în mijlocul familiei şi al prietenilor numeroşi care-i treceau pragul. Nu întâmplător, Nicolae Iorga a spus că "În casa de la Băseşti era nu de puţine ori Guvernul Provizoriu al Ardealului asuprit", condus de "Bătrânul naţiei", pentru a pune la cale lupta românilor împotriva maghiarizării forţate. "Câte clipe fericite n-am petrecut în casa ospitalieră a lui George Pop de Băseşti? - amintea şi Iuliu Maniu... Veneam aici ca la Mecca Română...". Muzeografa Corina Pop îmi arată cele câteva obiecte recuperate din vechea gospodărie, pianul la care cânta fiica mai mică, Elena, şi îmi face un tur al casei. Timpul trecut a lăsat semne triste în pereţii decoloraţi, crăpaţi şi în fundaţia roasă de igrasie. De-a lungul anilor, casa a fost sediu CAP, fierărie, depozit de îngrăşăminte chimice şi, mai presus de toate, "sediu" al urii comuniştilor, care ar fi vrut s-o şteargă de pe faţa pământului, cu tot cu numele celui care n-a avut nimic mai sfânt pe lumea asta, decât Ţara şi Poporul şi care şi-a lăsat toată averea pentru luminarea neamului românesc.
Poveşti de familieCăutând amintiri despre George Pop de Băseşti, am ajuns în Sălaj, la Ulmeni, la d-na profesoară Aurora Puşcaş, directoare a Liceelor particulare care poartă numele "George Pop de Băseşti". Strănepoată a marelui luptător, am rugat-o să-mi spună poveşti de familie neştiute, care să-i întregească imaginea.
"Eu am să vă spun tot ce ştiu de la mama mea şi de la surorile ei, care erau toate mari povestitoare. Îmi pare rău că nu le-am înregistrat, ca să auziţi şi dvs. cu cât farmec îşi aminteau despre vremurile de altădată", spune d-na Aurora Puşcaş. "Dar înainte de asta, aş vrea să clarific ceva legat de numele stră-străbunicului. Am verificat personal extrasele de stare civilă şi numele lui este trecut acolo cu cerneală verde, aşa cum se întâmpla doar în cazul celor de viţă nobilă. Numele lui este George şi nu Gheorghe, cum de multe ori apare în tot felul de lucrări şi scrieri. Bănuiesc că despre activitatea lui politică, despre rolul jucat în evenimentele istorice din a doua jumătate a veacului al nouăsprezecelea şi până la Unirea de la Alba Iulia aţi citit. Vreau să vă povestesc lucruri mai puţin cunoscute, întâmplări din familie, aşa cum le-am moştenit."
Balul din RăscruciCând George Pop a făcut armata la Cluj, a venit într-o permisie acasă şi a participat la un bal organizat într-un castel de la Răscruci, între Cluj şi Gherla. Acolo s-a îndrăgostit de văduva baronului Szebeşi, descendentă de viţă nobilă maghiară, pe care o chema Maria. Maria de Loşonczyi Szebeşi. Iubirea a fost reciprocă, şi urmare a acestei pasiuni romantice a fost naşterea unei fetiţe, pe care mama ei a înscris-o în acte sub numele de Ana Szebeşi. Fetiţa a fost lăsată la Cluj, într-un orfelinat, în grija unei doici, pentru că mama ei nu era căsătorită cu George Pop de Băseşti, şi date fiind prejudecăţile vremurilor, nu-şi putea asuma singură creşterea copilului. A fost supravegheată însă şi ocrotită tot timpul de la distanţă de părinţii ei. Ulterior, Maria de Loşonczyi s-a căsătorit cu George Pop şi a venit la conacul de la Băseşti. Când fetiţa Ana a avut câţiva ani, a fost adusă şi ea la Băseşti, prezentată ca fiică "înfiată", de care părinţii s-au ocupat în mod deosebit să înveţe carte şi să aibă o educaţie aleasă. Cei apropiaţi ştiau adevărul şi ţineau secretul pentru a nu periclita în vreun fel onoarea lui George Pop, aflat la începutul carierei sale.
La vremea cuvenită, Ana a fost căsătorită cu Petru Rob, învăţător din Oarţa, apropiat colaborator al lui George Pop de Băseşti, un om de mare omenie şi intelectual serios. A primit o zestre impresionantă, odată cu binecuvântarea părinţilor ei, dar n-a fost recunoscută public, oficial, ca fiică a lor. Bunica mea povestea că atunci când Pop Gyuroaie, cum îi ziceau sătenii Mariei Loşonczyi, a fost bolnavă şi-a tras să moară, s-a chinuit mult, dar nu murea. Doica bătrână care a crescut-o pe Ana la Cluj şi care le-a îngrijit şi pe fetele următoare ale familiei (Carolina şi Elena) s-a dus într-o zi la Elena, fiica mai mică, care citea în cerdac. «Luminăţia voastră, ar fi zis ea, io aş grăi ceva cu dumneavoastră, dar să nu vă fie cu supărare. Bătrâna mama dumneavoastră nu va putea muri până când n-o veţi chema pe sora de la Oarţa, pe Ana, şi să vă daţi mâna peste patul mamei, ca semn că recunoaşteţi a fi surori dintr-o mamă şi un tată». Imediat, Elena Pop a trimis trăsura după sora ei, la Oarţa de Jos. Aceasta a venit, au dat mâna peste patul mamei lor, şi astfel au recunoscut că sunt surori bune. Abia atunci a aflat Ana că este soră de mamă şi tată cu Elena. Peste câteva ceasuri, Maria Loşonczyi, soţia lui George Pop de Băseşti, a închis ochii împăcată. George Pop era la închisoare, la Vacz, în Ungaria, dar a fost învoit câteva zile pentru a se ocupa de înmormântarea soţiei lui. Ana a avut opt copii cu învăţătorul Robu. A murit de tânără, spunea lumea că "din făcătură", din vrăjitorii. Înainte de moarte, găsea mereu prin grădină fuse aruncate. «Vedeţi, dragul mamii», le zicea ea copiilor ei, «aiestea m-or omorî pe mine». Aşa a fost".
Căruciorul din aurPrintre poveştile, legendele păstrate în familie mai e şi una despre un cărucior făcut cu totul din aur, care era ţinut îngropat în grâu, între doi pereţi ai conacului. Când comuniştii au preluat casa şi-au făcut din ea sediul CAP-ului, au distrus multe de acolo şi când au spart pereţii, ca să scoată grâul din depozit, a curs grâul, s-a rostogolit şi căruţul acela. Unii zic că ar fi ajuns la Viena, la nu ştiu ce muzeu, cine ştie? Dar imaginea lui rostogolindu-se într-o mare de grâu poate fi simbol al unei lumi care s-a dus.
Carul cu şase boiZilele din urmă ale lui George Pop de Băseşti sunt legate de Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918. Împlinise deja 83 de ani, dar bucuria izbânzii l-a făcut să pornească neabătut spre Alba Iulia, cu orice risc. L-au însoţit ginerele său, Francisc Hossu Longin, şi Alexandru Chiş, avocat din Cluj. Călătoria a fost un iad. "Trenul neîncălzit nu avea nici măcar o fereastră întreagă. Pielea şi catifeaua canapelelor din compartimentele de clasa I şi a II-a fură luate de călători. Felinarele, sparte. Siguranţa, nulă. Şi pretutindeni, în trenuri şi în gări, o aglomeraţie nebună care paralizează aproape orice mişcare. La Războieni, garda ungurească, din motive necunoscute, trage cu armele asupra trenului care transportă pe reprezentanţii românilor la Alba Iulia şi ucide pe tânărul moţ Ion Arion". Ca să nu fie împuşcaţi, călătorii s-au culcat la podea. La Alba Iulia, după o aşteptare de câteva ore, s-a găsit o odaie pentru venerabilul patriot, dar aceasta era neîncălzită. A doua zi, după slujbele de la biserică, au urmat cuvântarea şi discursurile în faţa oamenilor adunaţi. "Bătrânul naţiei", George Pop de Băseşti, a declarat în faţa tuturor Unirea. Din nefericire, întoarcerea acasă a fost şi mai grea, iarăşi cu trenuri neîncălzite, prin gări în care patrulele ungureşti şi secuieşti îi batjocoreau şi jefuiau pe români. Însuşi şeful gării din Teiuş, deşi ungur, îl ascunde în biroul său pe George Pop de Băseşti, ca să-l salveze de agresori. Dar oboseala drumului şi răceala, l-au răpus pe Bătrânul naţiei. S-a stins la 23 februarie 1919, fără să mai apuce să vadă "Ordinul Coroana României în grad de Mare Cavaler", pe care Regele Ferdinand i-l trimisese cu gardă de onoare. Vestea dispariţiei lui s-a întins cu repeziciune. "Pop Gyuri temetesen mi is ott leszunk". "Vom fi şi noi de faţă la înmormântarea lui George Pop", au transmis hoardele lui Bela Kun şi s-au ţinut de cuvânt. În ziua înmormântării, au tras asupra casei de la Băseşti, în geamurile salonului în care era catafalcul. "Când sicriul e scos afară în curte, gloanţele şuieră pe la urechile tuturor. Preoţii reduc rugăciunile şi cântările şi iau măsuri ca mortul să fie dus în biserică. Optsprezece soldaţi, viteji de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz,
străjuiesc cu trupurile lor sicriul celui dintâi cetăţean al Transilvaniei dezrobite. În drumul spre cimitir, sicriul e transportat pe un car ţărănesc, împodobit cu cetină de brad şi zăbranic negru, tras de şase boi, simbolizând simplitatea patriarhală şi hărnicia neobosită a acestui mare gospodar". Între salve de tun şi şuier de gloanţe, rămăşiţele pământeşti ale marelui luptător au fost aşezate în pământ. Iar cuvintele marelui tribun au fost mai puternice: "De acum se va face România Mare".
Pentru alcătuirea acestui material am folosit ca surse de informaţii următoarele lucrări:
Pr. prof Ioan Georgescu - "George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni";
Georgeta Cedică Robu - "Cartea neamului nostru";
Revista Izvoare codrene, nr. 11-12/2015
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
