ŞANDORICĂ din Câmpia Transilvaniei

"Degeaba cânţi, dacă nu-i iubeşti pe oameni"

De aproape 200 de ani, de pe vremea bunicului Ludovic şi a străbunicului Ferencz, bărbaţii familiei Curcui şi-au transmis din tată în fiu talentul şi meşteşugul muzicii. Tatăl Şandor este pomenit şi îndrăgit şi acum, în întreaga Câmpie a Tran­sil­va­niei, pentru vir­tuozitatea, pentru seriozitatea şi pen­tru felul în care ştia să le cânte oame­nilor de suflet şi de joc. Fiul Ale­xan­dru, cunoscut tutu­ror drept Şando­ri­că, a preluat re­per­toriul şi talentul ta­tălui său, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi viorişti ai Transilvaniei, unde cântă de treizeci de ani, la nunţi şi la pe­­­treceri. Întors du­pă zece ani pe­trecuţi în America, Şan­do­rică conti­nuă să ţi­nă steagul sus, însă înţelege, cu tristeţe şi cu ne­linişte, că nu are cui să trans­mită moş­tenirea mai departe şi că el este capătul de drum al unei în­delungi tra­di­ţii mu­zicale.

"Mă, eu cânt mai fain ca ăştia de la Bucureşti"

Soporu de Câmpie apare în vale, imediat după una dintre curbele colinelor înalte şi înverzite care urcă spre Cluj. Cu o noapte înainte, fulgerele au luminat ore în şir cerul, iar ploaia a căzut din belşug. Oprim maşina în dreptul unei femei, la întâmplare, şi o întrebăm dacă ştie unde locuieşte Şandorică. Se uită lung la noi, ne cercetează, şi tocmai când credeam că nu vrea să ne răspundă, zâmbeşte larg şi ne întreabă dacă putem să o luăm şi pe ea în maşină, că acolo merge şi ea, e ve­rişoara lui Şandorică. Strada Lăutarilor e plină de noroi, dar din casa lui Şandorică răsună o muzică dulce şi parfumată. La sfârşitul anilor '80, etno­mu­zicologul Speranţa Ră­dulescu a înregistrat în Sopor muzica lui Şandor şi a fiului său şi le-a organizat concerte de succes la Paris şi Geneva. Acum, după treizeci de ani, ea se află din nou aici, pentru a înregistra acasă la Şandorică un disc nou, al colecţiei Etno­phonie, un disc care să păstreze comorile mu­zicale ale zonei, ce probabil vor dispărea după ce Şandorică va înceta să mai cânte. Îi are alături pe Băbuţ, la "braci", şi pe Iu­liu, la "gordun" (con­tra­bas), doi muzicanţi cu care cântă demult, din tinereţe, şi care au învăţat, la rândul lor, multe de la Tetea Şan­dor. "Tata cânta bine, bine de tot, nu avea adversar. Avea galenă, d-aia cu căşti, de asculţi la radio, asculta şi zicea «Mă, eu mai fain cânt ca ăştia de la Bucureşti». Şi nici nu cânta pe mâna lui, că el era stângaci. Când a început el să cânte la vi­oară, la şapte ani, a vrut să cânte cu stânga, da' nu l-a lăsat bunica, a zis că-i necurat, că poate o cânta prost, că nu e voie. Şi aşa a cântat tata cu dreapta. Ei n-or fost de aici, o fost din judeţul Mureş, da' i-o adus aici un groh care se ocupa cu cărămizi arse pentru clădiri. Cântau şi făceau cărămizi, asta era munca lor. Tata lui tata ştia şi la vioară, dar era gordunist. Pe vremea aia, nu erau contra­basuri d-astea mari, erau violoncele, puneai pe el două corzi făcute din maţe de oaie, îl legai în spate şi plecai la nuntă. Şi fratele lu' tata tot gordunist a fost. Şi au făcut cărămizi până la tata, tata, gata, n-a mai făcut, a cântat şi a lucrat la câmp, la prăşit, în agricultură. Şi era şi şeful tarafului, la an­sam­blu' de la Ceanu Mare, 120 de oameni aveau în an­samblu. În '64 au mers la concurs la Bucureşti şi au luat locul 1".

Pe urmele lui Tetea Şandor

Muzica a fost de la bun început parte din viaţa lui Şandorică. Acasă la ei veneau oa­meni să-l arvuneas­că pe tatăl său la nunţi, prieteni să repete repertoriul, se cân­ta zilnic. Unul mai aducea o sticlă de vin, altul începea să joace în timp ce muzica curgea. Pe la 4-5 ani, Şando­rică s-a în­tins şi a luat vi­oara tatălui său din cuiul de pe pe­rete, cu gândul să în­cerce şi el să cân­te. A scăpat-o pe jos, vioara s-a defectat chiar în ziua în care Şan­dor avea de mers la o nuntă. Copilul n-a ră­mas ne­muş­truluit, dar lucrurile s-au re­zolvat re­pede, pentru că Şandor a dus la un nepot vioara la reparat şi a luat alta cu împrumut pentru acea noapte. A doua zi, vioara era bună de cântat. Ma­ma l-a încurajat, i-a mai făcut rost de câte o vi­oară mică, iar în ziua în care a împlinit 7 ani, Şan­dor i-a pus în braţe o cutie cu o vioară nouă. "Ce vrei să faci, să cânţi sau să faci altceva, să meri la oi?". "Nu, eu vreau să cânt". "Atunci, de acum încolo, asta ai tu de făcut, să cânţi la vi­oară!". Chiar din ziua aceea, a învăţat, sub în­dru­marea tatălui, o parte dintr-o piesă pe care o ştie şi astăzi. "Pormo am rezonat cu tata, am început să lucrez pe corzi, la, re. Dumnealui nu ştia să citească partituri, ştia să cânte după oameni, dacă unul cânta mai sus, mai repede, el imediat cânta la poziţia aia, să iasă frumos. Am vrut să merg la şcoala de muzică, la Cluj, am făcut înscrierea, am dat examen, tot, dar dumnealui nu m-a lăsat, a zis că dacă rămân acolo, mă stric de cap. Nu voia să copiez pe altcineva, să cânt mu­zică clasică, voia să duc mai departe ce cânta el. Avea răb­­dare cu mine, îmi ară­­ta, repetam, şi când vedea că-i dau drumul, îşi aprindea liniştit o ţigară şi se baza pe mine, la joc, la uliţă".
La început, Şan­dor nu-l prea băga în seamă pe băiat, îşi vedea de treburile sale, dar Şandorică, cum vedea că tatăl său se urcă pe bi­ci­cletă şi porneşte spre Ceanu Mare, o rupea la fugă după el. Tatăl se trezea cu el la re­petiţii, la ansamblu, cu vioara în mâini. Îl mai lăsa să cânte în locul său când i se rupea o coardă, apoi, când a văzut ce re­pe­de prinde, îl trimitea chiar să cânte în locul său, atunci când ple­ca cu ansamblul pe la concur­suri, festi­va­luri, prin ţară. Jocul sa­­tului se ţinea ne­gre­şit şi cei ce-l orga­ni­zau, ţizeşii, erau foarte bucu­roşi atunci când Şandorică îi ţinea locul ta­tălui său, pentru că pe el îl puteau ţine până noap­tea târziu să le cânte. Însă Şandor şi-a spus că nu trebuie să-l lase pe băiat departe, să înveţe să bea şi să fumeze de la petrecăreţi, aşa că l-a luat cu el la nunţi, încă de la 11-12 ani. "Pe vremuri, nunţile nu se ţineau cu am­plificare, nici nu era curent elec­tric. Se făcea un cort afară, în curtea omului, se puneau nişte lemne, o prelată deasu­pra şi aco­lo se ţinea nun­ta. Lumina venea de la lampe cu gaz, se strân­geau lampe de prin sat şi cea mai fru­moasă stă­tea deasupra mesei mirelui şi-a miresei. Între me­se se făcea un culoar, şi pe acolo mergeam noi şi cântam, de la uşă la masa miresei, apoi roată, înapoi. Cântam jocul miresii, in­vitaţii jucau cu mireasa, după aia începea jocul românesc, bătrânescu'. Ai, tare fain era! Ăştia care cântam aveam două viori, eu cu tata, mai era braciu', care la noi se spune «contra», şi con­­­­trabasu', care se zice la noi «gorduna». Du­pă aia, au mai apărut acordeoane, tobă, per­cuţie". O suită de jocuri putea dura mult peste o oră, dansau oa­menii de rupeau. Muzicanţii cân­tau doar instru­men­tal, cu vocea ziceau mesenii câte-o strigătură sau o doină, fiecare avea cânte­cul său, şi Şan­dorică se mândreşte cu memoria sa, care-l face să-şi amintească şi după douăzeci de ani cântecul câte unui sătean. "Dacă e unu' plecat din ţară, când se întoarce acasă-i musai să-i cânt hora lu' taică-su şi a lu' bunică-su. Era un bătrân, Grin­dean Gavril, tare fain cânta a oilor, cu fluierul şi cu vocea, când mă întâlnesc cu fiu-său, îi cânt ce cânta bătrânul. Mă duc gândurile de multe ori la ăi bătrâni. Eu zâc că am cunoscut sute de mii de oameni, le ştiam cântecu' fiecăruia, de la aici pân' la Turda, la Gherla, la Cluj. Aşa lucrează vioara, aşa mi-au in­trat mie toate cântecele în memorie. Pentru că am drag de oameni, am învăţat de mic să-i iu­besc pe oameni. Îi iubesc pe dansatori, pe ju­căuşi, dacă nu-i iubeşti şi nu eşti cu ei acolo, cot la cot, nu se cuplează nimic. Degeaba cânţi dacă nu-i iubeşti pe oameni".

"Astea numai Şandorică le ştia"

De multe ori, mai ales la concertele în străi­nătate, Şandorică l-a acompaniat pe rapsodul Va­sile Soporan, cel ce făcuse ani buni echipă cu tatăl său. După ce s-a întors din America, vioris­tul a observat o mare schimbare în muzica ce se cân­tă la nunţi în Câmpia Transilvaniei. La trei zi­le după ce s-a întors, a mers la o nuntă cu fra­tele său, fără să ştie nimeni că-i acolo. Schim­barea a fost drastică! Tinerii sunt plecaţi în străi­nă­tate, nunţile sunt tot mai puţine, iar atunci când se fac, se fac cu DJ, cu orgi, oamenii nu mai joa­că cum o făceau. Cred că un muzicant ca Şando­rică trebuie să fie tare debusolat în aceste vre­muri, în care rostul şi ritmul satului au dispărut, şi el ştie că are de oferit o comoară, tot ceea ce a învăţat în aceşti ani, dar lumea nu mai este interesată. Una din bucuriile sale este "Casa Jo­cu­lui", un loc în Cluj-Napoca unde tinerii îşi aduc copiii să înveţe să joace tradiţional şi joacă şi ei ore în şir, după muzica pe care o cânta tatăl lui Şandorică.
"Noi, dacă erau părinţii preoţi, ne făceam şi noi preoţi, dacă erau ciobani, eram şi noi cio­bani. Da' au fost muzicanţi şi aşa am fost şi noi", spune Şandorică. "Şi prea puţin se mai transmite acum din generaţie în generaţie, să cânte fiii cum o făceau taţii, se pierde şi e păcat. Eu am pus deo­parte mai multe cântece şi vreau să le înre­gistrez, să rămână undeva. Asta simt eu că am de făcut în continuare, să cânt".