"Bătrânul nației" - GEORGE POP DE BĂSEȘTI

Otilia Teposu
"Strașnic om ești, Daco-Român fa­natic! Între noi e depărtare ca între cer și pământ. Nu ne vom înțelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convin­gerea cu care ai apărat atât de bărbătește cauza neamului tău. Vezi, aceas­tă atitudine bărbătească impune respect și duș­ma­nilor. De ast­fel de oameni bravi și hotărâți am avea și noi nevoie. Vino tu la noi și-ți garantez că nu exis­tă demnitate în Un­garia pe care să n-o poți dobândi."

La această is­pitire a pre­șe­din­telui Con­siliului de mi­niș­tri ungar, Tisza Kalman, "sdro­bi­torul de naționa­li­tăți", cum i se mai spunea, ar­deleanul George Pop de Băsești a răs­puns neclintit și ferm: "De mi-ați da toa­tă Ungaria, și tot n-aș tră­da cauza cea dreaptă a sărmanului și neno­rocitului meu popor, care, afară de Dum­nezeu, de tovarășii mei și de mine, n-are alți apărători împotriva tendințelor voas­tre de co­tropire". "N-am așteptat alt răs­puns!", a mai adăugat Tisza Kalman, apoi s-au despărțit pen­tru tot­deauna, nu înainte însă ca acesta să-i a­nun­țe pe cei din jurul lui: "George Pop de Bă­sești cu nici un chip nu poate să mai intre în par­­lamentul unguresc".
Dar ce căuta George Pop de Băsești în parla­mentul ungar, la sfârșitul secolului al XIX-lea? Libertate și drepturi pentru românii transilvă­neni, aflați sub asuprirea Imperiului austro-ungar. Asta căuta! Timp de șaizeci de ani a fost neobosit în fruntea luptei de eliberare a româ­nilor din Ardeal și de unire cu Țara Mamă. Pen­tru împlinirea visului de veacuri și-a pus la dispoziție averea, casa, sănătatea și viața. A fost batjocorit, bătut, ținut în închisoare, gospodăria i-a fost vandalizată, dar el a crezut nestrămutat în victorie și, la finalul vieții, a avut marea bucu­rie să ajungă la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, și să fie ales Președinte al Marii Adunări Na­ționale, care a votat Unirea. Visul cel mare i-a fost împlinit. "... după ziua asta aștept de optzeci de ani. Am venit (la Alba Iulia) chiar și dacă această cale m-ar costa viața, căci de acum pentru mine nu mai rămâne alta decât să zic și eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slo­bozește, Doamne, pe robul tău în pace!".
În armata împăratului, dar luptător pentru neam și țară
În pașaportul eliberat de pretorul Kaizler Sandor în Băsești, la 15 martie 1849, Petru Pop de Băsești cel Tânăr este descris ca "un bărbat de 35 de ani, de religie gre­co-catolic, adică ro­mân unit, de profesiune plugar; de statură, înalt; are fața ro­tundă, ochi negri, nas potri­vit, mustață și păr castaniu, bar­bă nu poar­tă; știe ro­mâ­neș­te, ungu­rește și nem­țește". Soția lui, Susana Pop de Turț, era o femeie "distinsă, pre­văzătoare, eco­noamă", du­pă cum re­iese din amin­tirile celor care au cu­nos­cut-o. Aceștia sunt pă­rinții celui care a rămas în isto­rie cu numele de George Pop de Băsești, oameni gos­podari, de mare ome­nie, ur­mași ai unor bogate și vechi familii nobiliare românești, "de Turț, Ugocea și Ne­grești", pomenite în urice și acte, încă de pe la 1678.
George s-a născut la 1 august 1835 în Bă­sești, în casa în care a și locuit, până ce s-a stins, după ce-a trecut de 83 de ani. A lipsit din sat doar în perioadele în care a fost la studii (a făcut liceul la Baia Mare și Dreptul la Academia din Oradea). În matricolele de la Oradea, este notat ca având "acces la nota lău­dabil și distins", ceea ce subli­niază sârguința tâ­nărului.
Din păcate, a trebuit să în­trerupă studiile de drept, când a fost mobili­zat în armata lui Franz Josef, cu care a ajuns până la Veneția și, când, după înfrângerea de la Solferino, a rămas să-și facă serviciul militar obligatoriu la Cluj. Dar anii de război și de militărie nu au fost pierduți în van. Slujindu-l pe împărat din datorie, George Pop a învățat să slujească alte cauze, mai înalte, din dragoste și devotament. Mai târziu, alăturându-se "inteli­ghenției" române, în lupta dusă pentru câștiga­rea drepturilor politice de către românii din Ar­deal, a ajuns departe de țară, până la Viena și Buda­pesta. În linii mari, reperele tinereții și chiar ale vieții lui întregi sunt de o simplitate dezarmantă. Neamul și țara mai întâi și mai presus de orice și abia apoi, trebuințele și ne­voi­le personale.

Marele vis al independenței: MEMORANDUMUL


Imediat după încheierea serviciului militar, George Pop s-a implicat curajos în toate do­meniile vieții politice și spirituale ale românilor ardeleni. Era un bun orator, calm și înțelept, abil și curajos politician, ferm în susținerea drep­tu­rilor românilor în fața Dietei de la Budapesta. A înțeles de timpuriu că pentru a avea sorți de izbândă în înfăptuirea Unirii celei mari, este nevoie, în primul rând, de unirea tuturor forțelor politice românești din Transilvania, și astfel a pus la cale, la Sibiu, la o întâlnire a ASTREI, "închegarea tuturor românilor din Ungaria, Tran­silvania și Banat, într-un singur partid na­țio­nal". Alături de ceilalți fruntași ai româ­nilor ardeleni, s-a pronunțat împotriva încorpo­rării Transilvaniei la Ungaria și a maghiarizării for­țate a numelor și a denumirilor de localități. A contribuit la conținutul Memorandumului românilor tran­sil­­văneni, în care se cerea reveni­rea la auto­nomia Transilvaniei, dreptul la liberă folosință a limbii române în administrație și justiție, asigurarea învățământului în limba ma­ternă. Trei sute de intelectuali, proprietari, me­seriași și țărani din toate zonele Transilvaniei au pornit apoi către Viena, să-i prezinte împăratului Franz Josef Memoran­dumul. Dar "drăguțul de îm­părat" a refuzat, la 28 mai 1892, să pri­meas­că delegația românilor și a trimis Memoran­dumul spre rezolvare (cui credeți?) tocmai Gu­vernului de la Budapesta. A urmat represiunea maghiară și-un proces răsunător desfășurat în sala "Reduta" din Cluj, în 1894. Străzile ora­șului au fost pline de peste 20.000 de români veniți să-și susțină aleșii din frun­tea luptei de eliberare. Pro­cesul memorandiș­tilor a stârnit un val de indignare în întreaga Europă. La proces au participat peste 30 de ziariști străini care au înregistrat "chipul plin de far­mec și dis­tincțiune, zvelt, cu bar­bă că­runtă", al lui George Pop de Băsești, figura de "voievod" a lui Ioan Rațiu, cal­mul preotului Vasile Lucaciu "ras pe față, cu acel cap fin de­se­nat, care trecea de frumusețe pe acele vremuri". În total, me­morandiștii au fost condamnați la 32 de ani de închi­soare la Vacz și Seghedin. Geor­ge Pop de Bă­sești a făcut un an de închisoare, la Vacz. După ros­tirea verdic­tului "vinovați", dr. Rațiu s-a ridicat din boxa acuza­ților și a rostit "crezul" care i-a făcut pe românii ardeleni să nu aban­do­neze lupta până la Unirea din 1918: "Ce se discută aici este însăși existența popo­rului ro­mân. Existența unui po­por însă nu se discută - se afir­mă. De aceea nu mai suntem aici acu­zați, suntem acuzatori. Noi am lucrat numai ca man­datari ai po­porului român și un popor în­treg nu poate fi tras la bara ju­decă­torească".

Casa dintre arbori

Început de august fierbinte în Băsești, locul în care s-a născut cel despre care am aflat atâtea, citind amintiri și însemnări de-ale altora. Mi-am dorit să văd unde a trăit, să întâlnesc oameni care mai știu câte ceva despre el, pentru că aș vrea să-l pot cu­noaște și înțelege, dincolo de datele precise, exacte și seci, luate din cărțile de istorie. Așa am ajuns la casa-conac a familiei Pop de Băsești, care se află în mijlocul unui parc. Arbori bătrâni o împresoară și-i dau o măreție naturală. Între copaci se află o masă din piatră la care, așa cum mi-a spus muzeo­gra­fa Corina Pop, se adunau corifeii Unirii la po­vești. Cei mai bătrâni arbori poartă fiecare câte o plă­cuță cu numele cola­bora­torilor apropiați, care au trecut pragul casei. Trec așadar, pe lângă ste­jarul "Iuliu Maniu", care are crengile aplecate mult pes­te iarba din curte, de­pășesc arborele "Vasile Lucaciu", ocolesc trun­chiul îmbătrânit, cu coaja scorojită, al lui "Ioan Ra­țiu", vecin cu copacul "Di­mitrie Comșa" și mă trezesc în mijlocul lor, înconjurată de trun­chiu­rile lor maiestuoase, care înalță spre cer ramuri pu­ternice. Din capătul pâl­cu­lui de copaci bătrâni se deschide o alee mărginită de copaci mai tineri, în pantă, pe unde, pe vre­muri, intrau cociile și tră­surile ce-i aduceau la în­truniri pe bravii luptători ardeleni. La capătul ei se află casa, care nu este o clădire luxoasă, ci una în­căpătoare, bine și judicios împărțită, în șase ca­mere mari, înalte și lu­minoase. N-are ni­mic de-a face cu stilul castelelor și conacelor nobiliare ungurești, risipite pe întreg cu­prinsul Tran­silvaniei. E o casă "mai răsă­rită", ospi­ta­lieră, pri­mi­toare, care a adă­pos­tit "praz­nice națio­nale" și, de bună sea­mă, și cântecele coru­rilor ardelenești veni­te la tot felul de ocazii să-și salute Tribunul. În casa de la Băsești, George Pop a trăit cli­pe zbuciumate, cau­zate de tristele rea­lități politice și isto­rice, dar și momente de tihnă, în mijlocul familiei și al prie­te­nilor nume­roși care-i treceau pragul. Nu întâm­plă­tor, Nicolae Iorga a spus că "În casa de la Băsești era nu de pu­ține ori Guvernul Pro­vizoriu al Ardea­lului asu­prit", condus de "Bătrânul nației", pen­tru a pune la cale lupta românilor împotriva maghia­rizării forțate. "Câte clipe fericite n-am petrecut în casa ospitalieră a lui George Pop de Bă­sești? - amintea și Iuliu Maniu... Veneam aici ca la Mecca Română...". Muzeografa Corina Pop îmi arată cele câteva obiecte recuperate din vechea gospodărie, pianul la care cânta fiica mai mică, Elena, și îmi face un tur al casei. Timpul trecut a lăsat semne triste în pereții decolorați, crăpați și în fundația roasă de igrasie. De-a lun­gul anilor, casa a fost sediu CAP, fierărie, depo­zit de îngrășăminte chimice și, mai presus de toate, "sediu" al urii comuniștilor, care ar fi vrut s-o șteargă de pe fața pământului, cu tot cu nu­mele celui care n-a avut nimic mai sfânt pe lumea asta, decât Țara și Poporul și care și-a lăsat toată averea pentru luminarea neamului românesc.

Povești de familie

Căutând amintiri despre George Pop de Bă­sești, am ajuns în Sălaj, la Ulmeni, la d-na profe­soară Aurora Pușcaș, directoare a Liceelor par­ticulare care poartă numele "George Pop de Bă­sești". Strănepoată a marelui luptător, am ru­gat-o să-mi spună povești de familie neștiute, care să-i întregească imaginea.
"Eu am să vă spun tot ce știu de la mama mea și de la surorile ei, care erau toate mari povestitoare. Îmi pare rău că nu le-am înre­gistrat, ca să auziți și dvs. cu cât farmec își amin­teau despre vremurile de altădată", spune d-na Aurora Pușcaș. "Dar înainte de asta, aș vrea să clarific ceva legat de numele stră-stră­bu­nicului. Am verificat personal extrasele de stare civilă și numele lui este trecut acolo cu cer­neală verde, așa cum se întâmpla doar în cazul celor de viță nobilă. Numele lui este Geor­ge și nu Gheorghe, cum de multe ori apare în tot felul de lucrări și scrieri. Bănuiesc că despre activitatea lui politică, despre rolul jucat în eve­nimentele istorice din a doua jumătate a vea­cului al nouăsprezecelea și până la Unirea de la Alba Iulia ați citit. Vreau să vă povestesc lu­cruri mai puțin cunoscute, în­tâmplări din fa­milie, așa cum le-am moștenit."

Balul din Răscruci

Când George Pop a făcut armata la Cluj, a venit într-o permisie acasă și a participat la un bal organizat într-un cas­tel de la Răscruci, între Cluj și Gherla. Acolo s-a îndrăgostit de văduva baro­nului Szebeși, descendentă de viță nobilă maghiară, pe care o chema Maria. Maria de Lo­șonczyi Szebeși. Iubirea a fost reciprocă, și ur­mare a acestei pasiuni roman­tice a fost nașterea unei fetițe, pe care mama ei a înscris-o în acte sub numele de Ana Szebeși. Fetița a fost lăsată la Cluj, într-un orfeli­nat, în grija unei doici, pentru că mama ei nu era căsătorită cu Geor­ge Pop de Băsești, și date fiind pre­judecățile vre­murilor, nu-și pu­tea asuma singură creșterea copi­lu­lui. A fost supra­vegheată însă și ocrotită tot timpul de la distanță de părinții ei. Ulterior, Maria de Lo­șonczyi s-a căsătorit cu George Pop și a venit la conacul de la Bă­sești. Când fetița Ana a avut câțiva ani, a fost adu­să și ea la Băsești, pre­zentată ca fiică "înfia­tă", de care părinții s-au ocupat în mod deosebit să învețe carte și să aibă o educa­ție aleasă. Cei a­pro­piați știau ade­vărul și țineau se­cretul pentru a nu periclita în vreun fel onoa­rea lui Geor­ge Pop, aflat la în­ce­putul carie­rei sale. La vremea cuvenită, Ana a fost căsătorită cu Petru Rob, învăță­tor din Oarța, a­propiat colaborator al lui George Pop de Băsești, un om de mare omenie și intelec­tual serios. A primit o zestre im­presionantă, odată cu binecu­vân­­tarea părinților ei, dar n-a fost recu­noscută public, oficial, ca fiică a lor. Bunica mea po­ves­tea că atunci când Pop Gyu­roaie, cum îi ziceau sătenii Ma­riei Loșonczyi, a fost bolnavă și-a tras să moară, s-a chinuit mult, dar nu murea. Doica bătrână care a cres­cut-o pe Ana la Cluj și care le-a în­grijit și pe fetele următoare ale familiei (Carolina și Elena) s-a dus într-o zi la Elena, fiica mai mică, care citea în cerdac. «Lu­mină­ția voastră, ar fi zis ea, io aș grăi ceva cu dum­nea­voastră, dar să nu vă fie cu supărare. Bă­trâna mama dumneavoastră nu va putea muri până când n-o veți chema pe sora de la Oarța, pe Ana, și să vă dați mâna peste patul mamei, ca semn că recunoașteți a fi surori dintr-o ma­mă și un tată». Imediat, Elena Pop a trimis trăsura după sora ei, la Oarța de Jos. Aceasta a venit, au dat mâna pes­te patul mamei lor, și astfel au recunoscut că sunt surori bune. Abia atunci a aflat Ana că este soră de mamă și tată cu Elena. Peste câteva ceasuri, Maria Lo­șonczyi, soția lui George Pop de Băsești, a în­chis ochii împăcată. George Pop era la închi­soare, la Vacz, în Ungaria, dar a fost învoit câ­teva zile pentru a se ocupa de în­­mormântarea soției lui. Ana a avut opt copii cu învățătorul Robu. A murit de tânără, spu­nea lumea că "din făcătură", din vrăjitorii. Înainte de moarte, gă­sea mereu prin grădină fuse arun­cate. «Vedeți, dragul mamii», le zicea ea co­piilor ei, «aiestea m-or omorî pe mine». Așa a fost".

Căruciorul din aur

Printre poveștile, legendele păstrate în fa­milie mai e și una despre un cărucior făcut cu totul din aur, care era ținut îngropat în grâu, între doi pereți ai conacului. Când comuniștii au preluat casa și-au făcut din ea sediul CAP-ului, au distrus multe de acolo și când au spart pereții, ca să scoată grâul din depozit, a curs grâul, s-a rostogolit și căruțul acela. Unii zic că ar fi ajuns la Viena, la nu știu ce muzeu, cine știe? Dar imaginea lui ros­togolindu-se într-o mare de grâu poate fi sim­bol al unei lumi care s-a dus.

Carul cu șase boi

Zilele din urmă ale lui George Pop de Bă­sești sunt legate de Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918. Împlinise deja 83 de ani, dar bucuria izbânzii l-a făcut să pornească neabătut spre Alba Iulia, cu orice risc. L-au însoțit gine­rele său, Francisc Hossu Longin, și Alexandru Chiș, avocat din Cluj. Călătoria a fost un iad. "Trenul neîncălzit nu avea nici măcar o fereas­tră întreagă. Pielea și catifeaua canapelelor din compartimentele de clasa I și a II-a fură luate de călători. Felinarele, sparte. Siguranța, nulă. Și pretutindeni, în trenuri și în gări, o aglo­merație nebună care paralizează aproape orice mișcare. La Războieni, garda ungurească, din motive necunoscute, trage cu armele asupra tre­­nului care transportă pe reprezentanții ro­mânilor la Alba Iulia și ucide pe tânărul moț Ion Arion". Ca să nu fie împușcați, călătorii s-au culcat la podea. La Alba Iulia, după o așteptare de câteva ore, s-a găsit o odaie pentru venera­bilul patriot, dar aceasta era neîncălzită. A doua zi, după slujbele de la biserică, au urmat cuvân­tarea și discursurile în fața oamenilor adunați. "Bătrânul nației", George Pop de Băsești, a de­clarat în fața tuturor Unirea. Din nefericire, întoarcerea acasă a fost și mai grea, iarăși cu trenuri neîncălzite, prin gări în care patrulele ungurești și secuiești îi batjocoreau și jefuiau pe români. Însuși șeful gării din Teiuș, deși ungur, îl ascunde în biroul său pe George Pop de Bă­sești, ca să-l salveze de agresori. Dar oboseala drumului și răceala, l-au răpus pe Bătrânul nației. S-a stins la 23 februarie 1919, fără să mai apuce să vadă "Ordinul Coroana României în grad de Mare Cavaler", pe care Regele Ferdi­nand i-l trimisese cu gardă de onoare. Vestea dispariției lui s-a întins cu repeziciune. "Pop Gyuri temetesen mi is ott leszunk". "Vom fi și noi de față la înmor­mântarea lui George Pop", au transmis hoardele lui Bela Kun și s-au ținut de cuvânt. În ziua înmormântării, au tras asupra casei de la Băsești, în geamurile salonului în care era catafalcul. "Când sicriul e scos afară în curte, gloanțele șuieră pe la urechile tuturor. Preoții reduc rugăciunile și cântările și iau măsuri ca mortul să fie dus în biserică. Opt­spre­zece soldați, viteji de la Mărășești, Mărăști și Oituz, străjuiesc cu trupurile lor sicriul celui dintâi cetățean al Transilvaniei dezrobite. În drumul spre cimitir, sicriul e transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetină de brad și zăbranic negru, tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar". Între salve de tun și șuier de gloanțe, rămășițele pă­mân­tești ale marelui luptător au fost așezate în pământ. Iar cuvin­tele marelui tribun au fost mai pu­ternice: "De acum se va face Ro­mânia Mare".


Pentru alcătuirea aces­tui ma­terial am fo­losit ca surse de infor­mații următoarele lucrări:
Pr. prof Ioan Geor­gescu - "George Pop de Băsești. 60 de ani din lup­tele naționale ale ro­mânilor transilvăneni";
Georgeta Cedică Robu - "Cartea neamului nostru";
Revista Izvoare codrene, nr. 11-12/2015