De aproape 200 de ani, de pe vremea bunicului Ludovic și a străbunicului Ferencz, bărbații familiei Curcui și-au transmis din tată în fiu talentul și meșteșugul muzicii. Tatăl Șandor este pomenit și îndrăgit și acum, în întreaga Câmpie a Transilvaniei, pentru virtuozitatea, pentru seriozitatea și pentru felul în care știa să le cânte oamenilor de suflet și de joc. Fiul Alexandru, cunoscut tuturor drept Șandorică, a preluat repertoriul și talentul tatălui său, a devenit unul dintre cei mai apreciați vioriști ai Transilvaniei, unde cântă de treizeci de ani, la nunți și la petreceri. Întors după zece ani petrecuți în America, Șandorică continuă să țină steagul sus, însă înțelege, cu tristețe și cu neliniște, că nu are cui să transmită moștenirea mai departe și că el este capătul de drum al unei îndelungi tradiții muzicale.
"Mă, eu cânt mai fain ca ăștia de la București"
Soporu de Câmpie apare în vale, imediat după una dintre curbele colinelor înalte și înverzite care urcă spre Cluj. Cu o noapte înainte, fulgerele au luminat ore în șir cerul, iar ploaia a căzut din belșug. Oprim mașina în dreptul unei femei, la întâmplare, și o întrebăm dacă știe unde locuiește Șandorică. Se uită lung la noi, ne cercetează, și tocmai când credeam că nu vrea să ne răspundă, zâmbește larg și ne întreabă dacă putem să o luăm și pe ea în mașină, că acolo merge și ea, e verișoara lui Șandorică. Strada Lăutarilor e plină de noroi, dar din casa lui Șandorică răsună o muzică dulce și parfumată. La sfârșitul anilor '80, etnomuzicologul Speranța Rădulescu a înregistrat în Sopor muzica lui Șandor și a fiului său și le-a organizat concerte de succes la Paris și Geneva. Acum, după treizeci de ani, ea se află din nou aici, pentru a înregistra acasă la Șandorică un disc nou, al colecției Etnophonie, un disc care să păstreze comorile muzicale ale zonei, ce probabil vor dispărea după ce Șandorică va înceta să mai cânte. Îi are alături pe Băbuț, la "braci", și pe Iuliu, la "gordun" (contrabas), doi muzicanți cu care cântă demult, din tinerețe, și care au învățat, la rândul lor, multe de la Tetea Șandor. "Tata cânta bine, bine de tot, nu avea adversar. Avea galenă, d-aia cu căști, de asculți la radio, asculta și zicea «Mă, eu mai fain cânt ca ăștia de la București». Și nici nu cânta pe mâna lui, că el era stângaci. Când a început el să cânte la vioară, la șapte ani, a vrut să cânte cu stânga, da' nu l-a lăsat bunica, a zis că-i necurat, că poate o cânta prost, că nu e voie. Și așa a cântat tata cu dreapta. Ei n-or fost de aici, o fost din județul Mureș, da' i-o adus aici un groh care se ocupa cu cărămizi arse pentru clădiri. Cântau și făceau cărămizi, asta era munca lor. Tata lui tata știa și la vioară, dar era gordunist. Pe vremea aia, nu erau contrabasuri d-astea mari, erau violoncele, puneai pe el două corzi făcute din mațe de oaie, îl legai în spate și plecai la nuntă. Și fratele lu' tata tot gordunist a fost. Și au făcut cărămizi până la tata, tata, gata, n-a mai făcut, a cântat și a lucrat la câmp, la prășit, în agricultură. Și era și șeful tarafului, la ansamblu' de la Ceanu Mare, 120 de oameni aveau în ansamblu. În '64 au mers la concurs la București și au luat locul 1".
Pe urmele lui Tetea Șandor
Muzica a fost de la bun început parte din viața lui Șandorică. Acasă la ei veneau oameni să-l arvunească pe tatăl său la nunți, prieteni să repete repertoriul, se cânta zilnic. Unul mai aducea o sticlă de vin, altul începea să joace în timp ce muzica curgea. Pe la 4-5 ani, Șandorică s-a întins și a luat vioara tatălui său din cuiul de pe perete, cu gândul să încerce și el să cânte. A scăpat-o pe jos, vioara s-a defectat chiar în ziua în care Șandor avea de mers la o nuntă. Copilul n-a rămas nemuștruluit, dar lucrurile s-au rezolvat repede, pentru că Șandor a dus la un nepot vioara la reparat și a luat alta cu împrumut pentru acea noapte. A doua zi, vioara era bună de cântat. Mama l-a încurajat, i-a mai făcut rost de câte o vioară mică, iar în ziua în care a împlinit 7 ani, Șandor i-a pus în brațe o cutie cu o vioară nouă. "Ce vrei să faci, să cânți sau să faci altceva, să meri la oi?". "Nu, eu vreau să cânt". "Atunci, de acum încolo, asta ai tu de făcut, să cânți la vioară!". Chiar din ziua aceea, a învățat, sub îndrumarea tatălui, o parte dintr-o piesă pe care o știe și astăzi. "Pormo am rezonat cu tata, am început să lucrez pe corzi, la, re. Dumnealui nu știa să citească partituri, știa să cânte după oameni, dacă unul cânta mai sus, mai repede, el imediat cânta la poziția aia, să iasă frumos. Am vrut să merg la școala de muzică, la Cluj, am făcut înscrierea, am dat examen, tot, dar dumnealui nu m-a lăsat, a zis că dacă rămân acolo, mă stric de cap. Nu voia să copiez pe altcineva, să cânt muzică clasică, voia să duc mai departe ce cânta el. Avea răbdare cu mine, îmi arăta, repetam, și când vedea că-i dau drumul, își aprindea liniștit o țigară și se baza pe mine, la joc, la uliță".
La început, Șandor nu-l prea băga în seamă pe băiat, își vedea de treburile sale, dar Șandorică, cum vedea că tatăl său se urcă pe bicicletă și pornește spre Ceanu Mare, o rupea la fugă după el. Tatăl se trezea cu el la repetiții, la ansamblu, cu vioara în mâini. Îl mai lăsa să cânte în locul său când i se rupea o coardă, apoi, când a văzut ce repede prinde, îl trimitea chiar să cânte în locul său, atunci când pleca cu ansamblul pe la concursuri, festivaluri, prin țară. Jocul satului se ținea negreșit și cei ce-l organizau, țizeșii, erau foarte bucuroși atunci când Șandorică îi ținea locul tatălui său, pentru că pe el îl puteau ține până noaptea târziu să le cânte. Însă Șandor și-a spus că nu trebuie să-l lase pe băiat departe, să învețe să bea și să fumeze de la petrecăreți, așa că l-a luat cu el la nunți, încă de la 11-12 ani. "Pe vremuri, nunțile nu se țineau cu amplificare, nici nu era curent electric. Se făcea un cort afară, în curtea omului, se puneau niște lemne, o prelată deasupra și acolo se ținea nunta. Lumina venea de la lampe cu gaz, se strângeau lampe de prin sat și cea mai frumoasă stătea deasupra mesei mirelui și-a miresei. Între mese se făcea un culoar, și pe acolo mergeam noi și cântam, de la ușă la masa miresei, apoi roată, înapoi. Cântam jocul miresii, invitații jucau cu mireasa, după aia începea jocul românesc, bătrânescu'. Ai, tare fain era! Ăștia care cântam aveam două viori, eu cu tata, mai era braciu', care la noi se spune «contra», și contrabasu', care se zice la noi «gorduna». După aia, au mai apărut acordeoane, tobă, percuție". O suită de jocuri putea dura mult peste o oră, dansau oamenii de rupeau. Muzicanții cântau doar instrumental, cu vocea ziceau mesenii câte-o strigătură sau o doină, fiecare avea cântecul său, și Șandorică se mândrește cu memoria sa, care-l face să-și amintească și după douăzeci de ani cântecul câte unui sătean. "Dacă e unu' plecat din țară, când se întoarce acasă-i musai să-i cânt hora lu' taică-su și a lu' bunică-su. Era un bătrân, Grindean Gavril, tare fain cânta a oilor, cu fluierul și cu vocea, când mă întâlnesc cu fiu-său, îi cânt ce cânta bătrânul. Mă duc gândurile de multe ori la ăi bătrâni. Eu zâc că am cunoscut sute de mii de oameni, le știam cântecu' fiecăruia, de la aici pân' la Turda, la Gherla, la Cluj. Așa lucrează vioara, așa mi-au intrat mie toate cântecele în memorie. Pentru că am drag de oameni, am învățat de mic să-i iubesc pe oameni. Îi iubesc pe dansatori, pe jucăuși, dacă nu-i iubești și nu ești cu ei acolo, cot la cot, nu se cuplează nimic. Degeaba cânți dacă nu-i iubești pe oameni".
"Astea numai Șandorică le știa"
De multe ori, mai ales la concertele în străinătate, Șandorică l-a acompaniat pe rapsodul Vasile Soporan, cel ce făcuse ani buni echipă cu tatăl său. După ce s-a întors din America, vioristul a observat o mare schimbare în muzica ce se cântă la nunți în Câmpia Transilvaniei. La trei zile după ce s-a întors, a mers la o nuntă cu fratele său, fără să știe nimeni că-i acolo. Schimbarea a fost drastică! Tinerii sunt plecați în străinătate, nunțile sunt tot mai puține, iar atunci când se fac, se fac cu DJ, cu orgi, oamenii nu mai joacă cum o făceau. Cred că un muzicant ca Șandorică trebuie să fie tare debusolat în aceste vremuri, în care rostul și ritmul satului au dispărut, și el știe că are de oferit o comoară, tot ceea ce a învățat în acești ani, dar lumea nu mai este interesată. Una din bucuriile sale este "Casa Jocului", un loc în Cluj-Napoca unde tinerii își aduc copiii să învețe să joace tradițional și joacă și ei ore în șir, după muzica pe care o cânta tatăl lui Șandorică.
"Noi, dacă erau părinții preoți, ne făceam și noi preoți, dacă erau ciobani, eram și noi ciobani. Da' au fost muzicanți și așa am fost și noi", spune Șandorică. "Și prea puțin se mai transmite acum din generație în generație, să cânte fiii cum o făceau tații, se pierde și e păcat. Eu am pus deoparte mai multe cântece și vreau să le înregistrez, să rămână undeva. Asta simt eu că am de făcut în continuare, să cânt".