Ancheta

Anchetă "Formula AS" - Sună clopoţelul!

- În amintirile noastre, Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului. Prima zi de şcoală este unul dintre marile evenimente ale copilăriei. O întâmplare incomparabilă, care, atunci când e evocată, se întoarce şi se transformă în sărbătoare. Textele anchetei noastre o dovedesc -

DAN C. MIHĂILESCU
Cămaşa albastră şi pantofii negri

Prima jumătate a lunii septembrie mi-a rămas în podul cu vechituri al memoriei afective ca un popas plin de alintări. După frenezia taberelor de vacanţă şi deliciile acvatice de la ştranduri, care se contorizau la capitolul risipiri, toamna venea cu vestea recoltei şi emoţia începutului şcolii. Uniforma cea nouă şi mândria de a-mi privi în oglinda croitorului dunga impecabilă a pantalonilor. Cămaşa albastră, amarnic apretată, şi pantofii negri, în locul tenişilor chinezeşti de 25 de lei, eroii miuţelor estivale de pe maidan, paralel cu ritualul învelirii caietelor în hârtie albastră, urmat de lipirea etichetelor cu limba. O constelaţie excitantă de gesturi dulci, familiare, în contradicţie cu spaima în faţa noilor profesori sau colegi.

Înainte vreme, toamna reveneau boierii din staţiunile de vilegiatură occidentale sau de la moşie, se socoteau cu arendaşii, după care plecau la Viena, Berlin, Roma şi mai ales la Paris, unde ideea de revenire autumnală din vacanţă atingea proporţiile unei religii. Acolo, teatrele deschideau noua stagiune cu noi repertorii, marile case de mode îşi defilau ultimele tendinţe, editurile etalau sute de debutanţi şi o mie de romane, începeau concursurile sportive îndelung aşteptate, se plănuiau vernisaje gigant şi expoziţii universale, simbolul tuturor fiind gâlgâitul vinului, în timp ce în Obor şi pe Şoseaua Giurgiului, apăreau mustăriile învelite în stuf, acoperind platouri imense, cu pastramă de oaie şi cârnaţi.
Între timp, noi, viitorii elevi, ne bucuram în faţa noilor şi insolitelor apariţii: echerul, raportorul, acuarelele, eventual o bască sau un pardesiu.
Psihologii vorbesc natural despre astenia de primăvară şi astenia de toamnă, ceea ce este paradoxal, de vreme ce una coincide cu semănatul, iar cealaltă cu recoltarea. Nu se poate ca şi alfa şi omega să acţioneze în regim de nevroză şi depresie. Ce alegem: ne deplângem risipirea de peste vară sau evaluăm noua umplere a hambarelor? Cred că e preferabilă vechea credinţă că ?toamna se numără bobocii", indiferent de domeniu. Îmi pare rău şi acum că am aflat prea târziu, nepermis de târziu, vorba lui Aristotel, cum că fericirea nu înseamnă prezenţa plăcerii, ci absenţa suferinţei. Oricum, trăită cu fervoare sau angoasă, de la caz la caz, toamna aduce cu sine dulcea promisiune a hibernării. Şi acum îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam camionul cu lemne, negociam cu tăietorul, după care urmau arhitectura ritualică a borcanelor cu murături şi pregătirea ghetuţelor pentru Sfântul Nicolae.

MONICA PILLAT
Prima zi de şcoală

Toamna e anotimpul meu preferat, nu doar pentru că m-am născut în octombrie, ci şi pentru că, în chip tainic, moştenesc înclinaţia lirică pentru această parte a anului de la bunicul meu, poetul Ion Pillat. Chiar şi acum, după atâta vreme, când se apropie data de 15 septembrie, simt o foială în suflet, o nelinişte bucuroasă, care mă împinge să intru în librării, să simt în nări mirosul de hârtie proaspătă, să ating cu mâna copertele lucioase ale manualelor noi. Nu mai există azi nici colile albastre din copilărie, cu care bunicile îmi înveleau caietele şi cărţile, nici etichetele zimţate, pe care scriam numele materiilor viitoare. Atunci, în primele clase, eram atât de dornică să merg la şcoală, încât de cum adormeau ai mei, mă îmbrăcam pe întuneric, să fiu gata de dimineaţă, să nu întârziu la ore. Odată, mama chiar m-a prins punându-mi uniforma noaptea, pe dibuite. M-a întrebat uimită ce fac şi i-am răspuns, înroşindu-mă toată, că mă temeam că nu va suna ceasul ori că nu voi fi trezită la timp, ca să ajung la şcoală. Tot atunci, cum terminam lecţiile, seara, îmi luam păpuşa şi o scoteam la tablă (aveam o tăbliţă neagră cu care mă jucam de-a învăţătoarea). Mai târziu, peste ani, am devenit profesoară de-adevărat şi cred că am ales acest drum nu doar din vocaţie, ci şi din dorinţa de-a prelungi bucuria fiecărei toamne, care atunci, demult, mă îndemna să nu pierd clipa când sună la şcoală clopoţelul.

OLGA MĂRGINEAN
Septembrie e o minune!

Nu, n-am nostalgii la venirea toamnei! Pe mine, anotimpul ăsta mă umple de încântare şi bucurie. În primul rând, pentru că se întorc copiii şi curtea freamătă de entuziasmul lor. Micii mei prieteni, cărora îmi place să le împărtăşesc din secretele picturii, revin în oraş, care de pe unde au fost, bucuroşi să-mi arate ce au desenat. Lor îmi place să le dau din tot ce am adunat în ultimii ani, din armonia culorilor şi din ştiinţa desenului. Acum sunt mai puţini, nu treizeci, câţi erau când eram profesoară, şi asta mă lasă să-i vorbesc fiecărui suflet pe limba lui.
Septembrie e o minune, şi pentru că aerul ăsta, răcoros noaptea şi căldicel ziua, îţi dă voie să te plimbi, să admiri cum cerul, mult mai adânc decât cerul de vară, se lasă tot mai aproape de pământ, până devine violent de albastru. Priviţi bogăţia de forme a frunzelor, în transformarea lor, până devin sămânţă! Toamna nu e nicidecum o apropiere de final, cum mulţi obişnuiesc să spună, ci germenele unei vieţi noi. E viitorul într-o sămânţă, e încununare a unui efort după o lungă perioadă. La fel şi cu sufletul omului. Dacă te ajută Dumnezeu cu puţină sănătate şi cu puţină linişte, atunci, "mult mai bună e bătrâneţea", cum spunea Arsenie Papacioc. La bătrâneţe, ca în fiecare toamnă, devii mai reflexiv. Ai mai mult timp, te mai lasă obligaţiile, alergi mai puţin, mintea se odihneşte şi, din ce ai adunat o viaţă întreagă, ai vreme să filmezi aşa, cu încetinitorul, şi să te uiţi la lucruri pe toate părţile lor.

Apoi, toamna aduce culoare. Ce mi-aş putea dori mai mult ca pictor, decât să stau în lungi contemplaţii, să admir felul în care fiecare frunzuliţă se schimbă de la zi la zi, în care copacii din mica mea curte încep să fie stropiţi, uşor, în nuanţe din ce în ce mai calde? Mă trezesc dimineaţa şi-mi încep ziua citind câteva pagini din Părinţii Pustiei. Din când în când, arunc o privire pe fereastra camerei mele, de unde văd un măr, ale cărui mere le cunosc încă de când erau cât un bănuţ. Coroana lui, de-un verde puternic, închis şi rece, pe care strălucesc ca nişte lumini mere în toate nuanţele de galben, oranj şi roşu e o adevărată simfonie! Cobor apoi în curte, unde acum, toamna, înfloresc nişte trandafiri care vor rămâne deschişi până la prima zăpadă, unde fructele sunt minunat rânduite, numai în culori complementare. Pere galben închis stau lângă prune violete şi mure indigo. Şi mai sunt florile acelea cărămizii, ca nişte capsule, pe care le poţi păstra în vază toată iarna, cărora le dau cu răbdare târcoale, pe care le privesc cu drag şi cărora le zic: "Ce frumoase sunteţi! Îmi daţi voie să vă pictez?".
Şi întocmai cum la fiecare început de toamnă, iau din gusturile şi miresmele pieţelor şi pun în cămară şi dulceaţă, şi zacuscă, şi suc de roşii, tot aşa, când pictez, iau de peste tot culori şi le aşez pe pânză. Încetul cu încetul, linie cu linie, atentă să nu pun nici prea mult, nici prea puţin. Stau ore şi zile să cumpănesc dacă să mai pun sau nu o tuşă, aşteptând ca ceea ce e pe pânză, ca şi ceea ce se află la interior să îşi găsească armonia, să fie atins de adevăr. Uneori, dacă ştiu să o aştept, se aşază pe pânză şi liniştea. E acolo, printre culori.

TEODOR BACONSCHI
La apusul frunzelor

E uşor să vezi toamna ca anotimp al subtilităţii. Torpoarea estivală şi închipuitele munci agricole se deschid gradat spre policromia roadelor de tot soiul: fructe, legume, cărţi, amintiri. Verdele pălit al vegetaţiei secătuite se transformă într-o infinitate de nuanţe baroc-melancolice, pline de seve decadente. Iarna, cu frigul ei anorganic, e încă departe, aşa că te poţi bucura nestingherit de luminile blânde, de tonurile savant stinse şi de somptuosul stoc metaforic al creuzetului autumnal. Faţă de explozia virginal explicită a primăverii, simţi alinierea foioasă, de vară indiană, dintre decorul roşiatic şi halucinaţia orgolioasă a vârstei mature. E şi sezonul plimbărilor cu tâlc, prin scuaruri ostenite de caniculă, care pulsează iarăşi, aşteptând ploile şi nălucile îndrăgostite. Toamna aceasta, patriarhală şi sepulcral regală, te împinge spre starea fericită în care dispoziţiile poetice ies din clandestinitate şi se aşează, precum un dandy catifelat, în jilţul unor reverii îngăduite.
Sentimentalismul curent al complezenţelor noastre ne face să numărăm câte "primăveri" am străbătut (ştiţi desigur chestia cu "trandafirii" acumulaţi în presupusul "buchet al vieţii"). Puţini sunt cei care-şi ritmează anii în cheie tomnatică. Din fericire, în societăţile europene avansate, toamna e salvată de impresia paraginei printr-o avalanşă de noi apariţii editoriale, filme, expoziţii de artă, concerte: se reia, practic şi amplu, viaţa culturală, oarecum suspendată pe durata vacanţelor.

Tot ce era "concediat", în cheia "recuperărilor" de energie prin leneveală, se întoarce în agora, cu un puls accelerat, feciorelnic. În aceste ţări, la rentreé (cum îi zic francezii) reporneşte toate motoarele pieţei şi accelerează pulsaţia consumului, într-o frenezie deopotrivă capitalistă şi rafinată. Mă uitam, bunăoară, pe oferta din septembrie a revistei 1843, suplimentul de idei, cultură şi lifestyle al faimosului săptămânal britanic The Economist. Redacţia le propune cititorilor "cele mai bune cărţi despre Tokyo". Deci, nu una, ci câteva. Numai despre capitala niponă! Visez, bovaric, să apucăm şi noi toamne în care publicul are destui bani, chef şi timp, pentru a cerceta frenetic librăriile, în căutarea titlurilor proaspete care, prin puzderia lor incitantă, transformă anotimpul ruginiu într-un ritual al civilizaţiei relansate.
Să nu ne lăsăm deprimaţi de snobismul unor comparaţii frustrante... Şi toamna românească e frumoasă - pe Carpaţii împăduriţi, unde incendiul coloristic se desfăşoară aulic - sau în revenirile săteşti, pline de must şi farfurii de lut, cu prune brumării. Bădărănei în jipane vor abandona pe văi liniştite turme de peturi, grătarele vor fumega zalmoxian, berea va înroşi multe fiole întinse perfid în filtrele rutiere, milioane de sms-uri vor coordona jovialul desant al grupurilor tinereşti asupra cabanelor alpine, numeroase fete frumoase se vor îndrăgosti capricios, ori se vor trezi în deziluzii amoroase, rapid şi stereotip împărtăşite.
Pe vremea tinereţii mele, sfârşitul verii şi sosirea toamnei îi făceau pe liceeni enigmatici: aveau ce povesti, dar n-o făceau cu oricine! Era plăcut, după trei luni de lecturi asidue, călătorii intense (prin ţară, căci "afară" n-aveai voie) şi fulgerătoare pasiuni erotice, să-ţi regăseşti colegii, atmosfera (retoric detestată) a sălilor de clasă şi galeria de profesori, în principiu severi, cu tot cu discretele lor amărăciuni. Trăiam vârsta aceea minunată când nu simţi că îmbătrâneşti, ci că eşti mai mare... Toamna oferea acestei exaltări o lupă magnifică, din sidef cules pe la Costineşti. Era minunat, este frumos, şi aşa va rămâne totul, dacă ştim să ne educăm privirea şi să ne regăsim umanitatea, printre grijile meschine ale zilei. Să şezi pe o bancă, privind rotirea unei frunze galbene spre humusul din care se vor ivi, cândva, brânduşe. Ce s-ar mai putea adăuga în cele dintotdeauna rânduite?

OTILIA ŢEPOSU
Măturătorul de frunze

De fiecare dată, pentru mine, septembrie a însemnat mai mult decât începutul unui nou anotimp. Cu siguranţă, asta se trage de la faptul că mulţi ani din viaţa mea, ca elevă, studentă, profesoară, mamă de prunci studioşi, septembrie aducea încheierea vacanţei şi pornirea noului an şcolar.
Nu-mi amintesc să fi avut prea mari emoţii în prima mea zi de şcoală. Îmi amintesc însă de mirosul acelei după-amieze în care tata mi-a învelit abecedarul şi aritmetica în hârtie albastră. Mirosea pe toată uliţa a magiun de prune, pentru că în curtea noastră s-au adunat mai multe mătuşi să fiarbă prunele într-o căldare mare, mare, în care amestecau cu rândul. Erau tare gureşe şi se tot hlizeau, nu ştiu de ce. În vremea asta, eu şi tata eram serioşi, lipeam de zor etichete albe cu margini albastre pe cărţi şi caiete şi, din când în când, îl rugam să-mi citească litere din abecedar.
Mult mai mult m-a tulburat începutul liceului, la Cluj. Totul era schimbat şi altfel decât ştiam eu din cătunul de munte în care m-am născut. Viaţa la internat, cu program aproape cazon, m-a făcut să regret alegerea unui oraş aşa de îndepărtat. Mi-era dor de pădurile de acasă, de toamnele de la munte, de libertate, de tihna şi cumsecădenia oamenilor. Dar încetul cu încetul, aproape pe nesimţite, am început să mă împrietenesc cu oraşul, să-l descopăr, să-i găsesc frumuseţi pe care apoi le căutam înadins, când aveam timp de plimbări. Ţin minte şi acum cât de îmbietor miroseau dimineţile când se prăjeau cerealele la fabrica de bere, îmi amintesc de prăvălia armeanului de la care cumpăram bomboane fondante şi de covrigăria aşezată peste drum de Biserica luterană, în care era foarte frig totdeauna, chiar şi vara, când mă adăposteam în răcoarea ei ca să învăţ.

La început, vacarmul oraşului m-a năucit, dar încet-încet, am izbutit să-l ignor, şi multă vreme m-am străduit să descopăr în gălăgia lui zilnică doar sunetele care îmi erau oarecum familiare. Şi în aceste încercări de împrietenire cu oraşul, mi-a rămas ca reper o dimineaţă în care m-am trezit auzind zgomotul frunzelor măturate de bătrânul Alexandru, portarul internatului. Castanul uriaş, care acoperea mai bine de jumătate din curte, pierdea în fiecare noapte câte un strat gros de frunze. Ai fi intrat până la glezne în ele, dacă n-ar fi fost măturate fără întârziere. Cât a ţinut luna septembrie şi o bună parte din octombrie, aceea a fost muzica fiecărei dimineţi şi ea m-a ajutat să mă obişnuiesc mai uşor cu oraşul. Când închideam ochii şi-o ascultam, mă şi vedeam înaintând prin stratul gros de frunze de-acasă, prin pădurile lângă care crescusem, şi nicidecum pe străzile de asfalt ale oraşului, ori şi mai rău, în curtea cenuşie a unui internat cazon. L-am privit de câteva ori pe bătrânul Alexandru măturând sub castan. Deşi în mod obişnuit avea un pas cam greoi, uneori, părea că vrea să-şi ia zborul, odată cu vârtejul de frunze pe care le mătura. Îşi arunca măturoiul cu mişcări largi, ca şi cum ar fi vrut să prindă toate frunzele şi crenguţele căzute peste noapte. În ce făcea era ceva ţărănesc, felul omului de la ţară, de a şti să muncească cu rost. Într-o zi l-am şi întrebat de unde este. Avusesem dreptate. Venise la Cluj dintr-un sat din Munţii Apuseni. Brusc, m-am simţit mai puţin singură. Fără să ştie, bătrânul portar m-a ajutat, cu muzica măturii lui uriaşe purtată prin frunze, să mă obişnuiesc cu toamnele de la oraş.
Am ajuns, de curând, într-un sat de munte. Bătea vântul, se pregătea de ploaie şi m-am trezit în vâltoarea norilor, acolo unde se adună şi se frământă aerul venit din câmpie, cu acela răcoros coborât dinspre creste. Mi s-a părut că nu păşesc pe cărarea mărginită de ierburi aspre, ci că plutesc cumva pe deasupra lor. Şi că aş putea, dacă aş vrea, să-mi iau zborul, să ajung uşor până la dealurile vineţii ce se vedeau în depărtare. N-aveam niciun sprijin în ierburile coapte, unduitoare, în mişcarea neîncetată, neobosită a florilor, frunzelor şi-a copacilor. Mi-am amintit brusc de mătura portarului de la internat şi am început să mătur şi eu, cu braţele întinse, frunzele căzute în jurul meu.

În mişcări largi, cât mai largi, ca să fac curat cât mai repede şi să arunc într-un sac uriaş toate amintirile toamnelor vechi. Să pun toate în bună rânduială, ca să poată veni o altă toamnă curată şi proaspătă, un alt septembrie de început bun.
Septembrie e un fel de vară mai coaptă, mai matură, mai obosită un pic, care trăieşte din lumina de miere ce se pogoară protector, peste lume, pentru ca apoi să se retragă printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere. Toate acestea dau pământului o gravitate îngândurată. Nu lipseşte decât un măturător de frunze pentru ca simfonia toamnei să fie completă.

Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN