DAN C. MIHĂILESCU
Cămașa albastră și pantofii negri
Prima jumătate a lunii septembrie mi-a rămas în podul cu vechituri al memoriei afective ca un popas plin de alintări. După frenezia taberelor de vacanță și deliciile acvatice de la ștranduri, care se contorizau la capitolul risipiri, toamna venea cu vestea recoltei și emoția începutului școlii. Uniforma cea nouă și mândria de a-mi privi în oglinda croitorului dunga impecabilă a pantalonilor. Cămașa albastră, amarnic apretată, și pantofii negri, în locul tenișilor chinezești de 25 de lei, eroii miuțelor estivale de pe maidan, paralel cu ritualul învelirii caietelor în hârtie albastră, urmat de lipirea etichetelor cu limba. O constelație excitantă de gesturi dulci, familiare, în contradicție cu spaima în fața noilor profesori sau colegi.
Înainte vreme, toamna reveneau boierii din stațiunile de vilegiatură occidentale sau de la moșie, se socoteau cu arendașii, după care plecau la Viena, Berlin, Roma și mai ales la Paris, unde ideea de revenire autumnală din vacanță atingea proporțiile unei religii. Acolo, teatrele deschideau noua stagiune cu noi repertorii, marile case de mode își defilau ultimele tendințe, editurile etalau sute de debutanți și o mie de romane, începeau concursurile sportive îndelung așteptate, se plănuiau vernisaje gigant și expoziții universale, simbolul tuturor fiind gâlgâitul vinului, în timp ce în Obor și pe Șoseaua Giurgiului, apăreau mustăriile învelite în stuf, acoperind platouri imense, cu pastramă de oaie și cârnați.
Între timp, noi, viitorii elevi, ne bucuram în fața noilor și insolitelor apariții: echerul, raportorul, acuarelele, eventual o bască sau un pardesiu.
Psihologii vorbesc natural despre astenia de primăvară și astenia de toamnă, ceea ce este paradoxal, de vreme ce una coincide cu semănatul, iar cealaltă cu recoltarea. Nu se poate ca și alfa și omega să acționeze în regim de nevroză și depresie. Ce alegem: ne deplângem risipirea de peste vară sau evaluăm noua umplere a hambarelor? Cred că e preferabilă vechea credință că ?toamna se numără bobocii", indiferent de domeniu. Îmi pare rău și acum că am aflat prea târziu, nepermis de târziu, vorba lui Aristotel, cum că fericirea nu înseamnă prezența plăcerii, ci absența suferinței. Oricum, trăită cu fervoare sau angoasă, de la caz la caz, toamna aduce cu sine dulcea promisiune a hibernării. Și acum îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare așteptam camionul cu lemne, negociam cu tăietorul, după care urmau arhitectura ritualică a borcanelor cu murături și pregătirea ghetuțelor pentru Sfântul Nicolae.
MONICA PILLAT
Prima zi de școală
Toamna e anotimpul meu preferat, nu doar pentru că m-am născut în octombrie, ci și pentru că, în chip tainic, moștenesc înclinația lirică pentru această parte a anului de la bunicul meu, poetul Ion Pillat. Chiar și acum, după atâta vreme, când se apropie data de 15 septembrie, simt o foială în suflet, o neliniște bucuroasă, care mă împinge să intru în librării, să simt în nări mirosul de hârtie proaspătă, să ating cu mâna copertele lucioase ale manualelor noi. Nu mai există azi nici colile albastre din copilărie, cu care bunicile îmi înveleau caietele și cărțile, nici etichetele zimțate, pe care scriam numele materiilor viitoare. Atunci, în primele clase, eram atât de dornică să merg la școală, încât de cum adormeau ai mei, mă îmbrăcam pe întuneric, să fiu gata de dimineață, să nu întârziu la ore. Odată, mama chiar m-a prins punându-mi uniforma noaptea, pe dibuite. M-a întrebat uimită ce fac și i-am răspuns, înroșindu-mă toată, că mă temeam că nu va suna ceasul ori că nu voi fi trezită la timp, ca să ajung la școală. Tot atunci, cum terminam lecțiile, seara, îmi luam păpușa și o scoteam la tablă (aveam o tăbliță neagră cu care mă jucam de-a învățătoarea). Mai târziu, peste ani, am devenit profesoară de-adevărat și cred că am ales acest drum nu doar din vocație, ci și din dorința de-a prelungi bucuria fiecărei toamne, care atunci, demult, mă îndemna să nu pierd clipa când sună la școală clopoțelul.
OLGA MĂRGINEAN
Septembrie e o minune!
Nu, n-am nostalgii la venirea toamnei! Pe mine, anotimpul ăsta mă umple de încântare și bucurie. În primul rând, pentru că se întorc copiii și curtea freamătă de entuziasmul lor. Micii mei prieteni, cărora îmi place să le împărtășesc din secretele picturii, revin în oraș, care de pe unde au fost, bucuroși să-mi arate ce au desenat. Lor îmi place să le dau din tot ce am adunat în ultimii ani, din armonia culorilor și din știința desenului. Acum sunt mai puțini, nu treizeci, câți erau când eram profesoară, și asta mă lasă să-i vorbesc fiecărui suflet pe limba lui.
Septembrie e o minune, și pentru că aerul ăsta, răcoros noaptea și căldicel ziua, îți dă voie să te plimbi, să admiri cum cerul, mult mai adânc decât cerul de vară, se lasă tot mai aproape de pământ, până devine violent de albastru. Priviți bogăția de forme a frunzelor, în transformarea lor, până devin sămânță! Toamna nu e nicidecum o apropiere de final, cum mulți obișnuiesc să spună, ci germenele unei vieți noi. E viitorul într-o sămânță, e încununare a unui efort după o lungă perioadă. La fel și cu sufletul omului. Dacă te ajută Dumnezeu cu puțină sănătate și cu puțină liniște, atunci, "mult mai bună e bătrânețea", cum spunea Arsenie Papacioc. La bătrânețe, ca în fiecare toamnă, devii mai reflexiv. Ai mai mult timp, te mai lasă obligațiile, alergi mai puțin, mintea se odihnește și, din ce ai adunat o viață întreagă, ai vreme să filmezi așa, cu încetinitorul, și să te uiți la lucruri pe toate părțile lor.
Apoi, toamna aduce culoare. Ce mi-aș putea dori mai mult ca pictor, decât să stau în lungi contemplații, să admir felul în care fiecare frunzuliță se schimbă de la zi la zi, în care copacii din mica mea curte încep să fie stropiți, ușor, în nuanțe din ce în ce mai calde? Mă trezesc dimineața și-mi încep ziua citind câteva pagini din Părinții Pustiei. Din când în când, arunc o privire pe fereastra camerei mele, de unde văd un măr, ale cărui mere le cunosc încă de când erau cât un bănuț. Coroana lui, de-un verde puternic, închis și rece, pe care strălucesc ca niște lumini mere în toate nuanțele de galben, oranj și roșu e o adevărată simfonie! Cobor apoi în curte, unde acum, toamna, înfloresc niște trandafiri care vor rămâne deschiși până la prima zăpadă, unde fructele sunt minunat rânduite, numai în culori complementare. Pere galben închis stau lângă prune violete și mure indigo. Și mai sunt florile acelea cărămizii, ca niște capsule, pe care le poți păstra în vază toată iarna, cărora le dau cu răbdare târcoale, pe care le privesc cu drag și cărora le zic: "Ce frumoase sunteți! Îmi dați voie să vă pictez?".
Și întocmai cum la fiecare început de toamnă, iau din gusturile și miresmele piețelor și pun în cămară și dulceață, și zacuscă, și suc de roșii, tot așa, când pictez, iau de peste tot culori și le așez pe pânză. Încetul cu încetul, linie cu linie, atentă să nu pun nici prea mult, nici prea puțin. Stau ore și zile să cumpănesc dacă să mai pun sau nu o tușă, așteptând ca ceea ce e pe pânză, ca și ceea ce se află la interior să își găsească armonia, să fie atins de adevăr. Uneori, dacă știu să o aștept, se așază pe pânză și liniștea. E acolo, printre culori.
TEODOR BACONSCHI
La apusul frunzelor
E ușor să vezi toamna ca anotimp al subtilității. Torpoarea estivală și închipuitele munci agricole se deschid gradat spre policromia roadelor de tot soiul: fructe, legume, cărți, amintiri. Verdele pălit al vegetației secătuite se transformă într-o infinitate de nuanțe baroc-melancolice, pline de seve decadente. Iarna, cu frigul ei anorganic, e încă departe, așa că te poți bucura nestingherit de luminile blânde, de tonurile savant stinse și de somptuosul stoc metaforic al creuzetului autumnal. Față de explozia virginal explicită a primăverii, simți alinierea foioasă, de vară indiană, dintre decorul roșiatic și halucinația orgolioasă a vârstei mature. E și sezonul plimbărilor cu tâlc, prin scuaruri ostenite de caniculă, care pulsează iarăși, așteptând ploile și nălucile îndrăgostite. Toamna aceasta, patriarhală și sepulcral regală, te împinge spre starea fericită în care dispozițiile poetice ies din clandestinitate și se așează, precum un dandy catifelat, în jilțul unor reverii îngăduite.
Sentimentalismul curent al complezențelor noastre ne face să numărăm câte "primăveri" am străbătut (știți desigur chestia cu "trandafirii" acumulați în presupusul "buchet al vieții"). Puțini sunt cei care-și ritmează anii în cheie tomnatică. Din fericire, în societățile europene avansate, toamna e salvată de impresia paraginei printr-o avalanșă de noi apariții editoriale, filme, expoziții de artă, concerte: se reia, practic și amplu, viața culturală, oarecum suspendată pe durata vacanțelor. Tot ce era "concediat", în cheia "recuperărilor" de energie prin leneveală, se întoarce în agora, cu un puls accelerat, feciorelnic. În aceste țări, la rentreé (cum îi zic francezii) repornește toate motoarele pieței și accelerează pulsația consumului, într-o frenezie deopotrivă capitalistă și rafinată. Mă uitam, bunăoară, pe oferta din septembrie a revistei 1843, suplimentul de idei, cultură și lifestyle al faimosului săptămânal britanic The Economist. Redacția le propune cititorilor "cele mai bune cărți despre Tokyo". Deci, nu una, ci câteva. Numai despre capitala niponă! Visez, bovaric, să apucăm și noi toamne în care publicul are destui bani, chef și timp, pentru a cerceta frenetic librăriile, în căutarea titlurilor proaspete care, prin puzderia lor incitantă, transformă anotimpul ruginiu într-un ritual al civilizației relansate.
Să nu ne lăsăm deprimați de snobismul unor comparații frustrante... Și toamna românească e frumoasă - pe Carpații împăduriți, unde incendiul coloristic se desfășoară aulic - sau în revenirile sătești, pline de must și farfurii de lut, cu prune brumării. Bădărănei în jipane vor abandona pe văi liniștite turme de peturi, grătarele vor fumega zalmoxian, berea va înroși multe fiole întinse perfid în filtrele rutiere, milioane de sms-uri vor coordona jovialul desant al grupurilor tinerești asupra cabanelor alpine, numeroase fete frumoase se vor îndrăgosti capricios, ori se vor trezi în deziluzii amoroase, rapid și stereotip împărtășite.
Pe vremea tinereții mele, sfârșitul verii și sosirea toamnei îi făceau pe liceeni enigmatici: aveau ce povesti, dar n-o făceau cu oricine! Era plăcut, după trei luni de lecturi asidue, călătorii intense (prin țară, căci "afară" n-aveai voie) și fulgerătoare pasiuni erotice, să-ți regăsești colegii, atmosfera (retoric detestată) a sălilor de clasă și galeria de profesori, în principiu severi, cu tot cu discretele lor amărăciuni. Trăiam vârsta aceea minunată când nu simți că îmbătrânești, ci că ești mai mare... Toamna oferea acestei exaltări o lupă magnifică, din sidef cules pe la Costinești. Era minunat, este frumos, și așa va rămâne totul, dacă știm să ne educăm privirea și să ne regăsim umanitatea, printre grijile meschine ale zilei. Să șezi pe o bancă, privind rotirea unei frunze galbene spre humusul din care se vor ivi, cândva, brândușe. Ce s-ar mai putea adăuga în cele dintotdeauna rânduite?
OTILIA ȚEPOSU
Măturătorul de frunze
De fiecare dată, pentru mine, septembrie a însemnat mai mult decât începutul unui nou anotimp. Cu siguranță, asta se trage de la faptul că mulți ani din viața mea, ca elevă, studentă, profesoară, mamă de prunci studioși, septembrie aducea încheierea vacanței și pornirea noului an școlar.
Nu-mi amintesc să fi avut prea mari emoții în prima mea zi de școală. Îmi amintesc însă de mirosul acelei după-amieze în care tata mi-a învelit abecedarul și aritmetica în hârtie albastră. Mirosea pe toată ulița a magiun de prune, pentru că în curtea noastră s-au adunat mai multe mătuși să fiarbă prunele într-o căldare mare, mare, în care amestecau cu rândul. Erau tare gureșe și se tot hlizeau, nu știu de ce. În vremea asta, eu și tata eram serioși, lipeam de zor etichete albe cu margini albastre pe cărți și caiete și, din când în când, îl rugam să-mi citească litere din abecedar.
Mult mai mult m-a tulburat începutul liceului, la Cluj. Totul era schimbat și altfel decât știam eu din cătunul de munte în care m-am născut. Viața la internat, cu program aproape cazon, m-a făcut să regret alegerea unui oraș așa de îndepărtat. Mi-era dor de pădurile de acasă, de toamnele de la munte, de libertate, de tihna și cumsecădenia oamenilor. Dar încetul cu încetul, aproape pe nesimțite, am început să mă împrietenesc cu orașul, să-l descopăr, să-i găsesc frumuseți pe care apoi le căutam înadins, când aveam timp de plimbări. Țin minte și acum cât de îmbietor miroseau diminețile când se prăjeau cerealele la fabrica de bere, îmi amintesc de prăvălia armeanului de la care cumpăram bomboane fondante și de covrigăria așezată peste drum de Biserica luterană, în care era foarte frig totdeauna, chiar și vara, când mă adăposteam în răcoarea ei ca să învăț.
La început, vacarmul orașului m-a năucit, dar încet-încet, am izbutit să-l ignor, și multă vreme m-am străduit să descopăr în gălăgia lui zilnică doar sunetele care îmi erau oarecum familiare. Și în aceste încercări de împrietenire cu orașul, mi-a rămas ca reper o dimineață în care m-am trezit auzind zgomotul frunzelor măturate de bătrânul Alexandru, portarul internatului. Castanul uriaș, care acoperea mai bine de jumătate din curte, pierdea în fiecare noapte câte un strat gros de frunze. Ai fi intrat până la glezne în ele, dacă n-ar fi fost măturate fără întârziere. Cât a ținut luna septembrie și o bună parte din octombrie, aceea a fost muzica fiecărei dimineți și ea m-a ajutat să mă obișnuiesc mai ușor cu orașul. Când închideam ochii și-o ascultam, mă și vedeam înaintând prin stratul gros de frunze de-acasă, prin pădurile lângă care crescusem, și nicidecum pe străzile de asfalt ale orașului, ori și mai rău, în curtea cenușie a unui internat cazon. L-am privit de câteva ori pe bătrânul Alexandru măturând sub castan. Deși în mod obișnuit avea un pas cam greoi, uneori, părea că vrea să-și ia zborul, odată cu vârtejul de frunze pe care le mătura. Își arunca măturoiul cu mișcări largi, ca și cum ar fi vrut să prindă toate frunzele și crenguțele căzute peste noapte. În ce făcea era ceva țărănesc, felul omului de la țară, de a ști să muncească cu rost. Într-o zi l-am și întrebat de unde este. Avusesem dreptate. Venise la Cluj dintr-un sat din Munții Apuseni. Brusc, m-am simțit mai puțin singură. Fără să știe, bătrânul portar m-a ajutat, cu muzica măturii lui uriașe purtată prin frunze, să mă obișnuiesc cu toamnele de la oraș.
Am ajuns, de curând, într-un sat de munte. Bătea vântul, se pregătea de ploaie și m-am trezit în vâltoarea norilor, acolo unde se adună și se frământă aerul venit din câmpie, cu acela răcoros coborât dinspre creste. Mi s-a părut că nu pășesc pe cărarea mărginită de ierburi aspre, ci că plutesc cumva pe deasupra lor. Și că aș putea, dacă aș vrea, să-mi iau zborul, să ajung ușor până la dealurile vineții ce se vedeau în depărtare. N-aveam niciun sprijin în ierburile coapte, unduitoare, în mișcarea neîncetată, neobosită a florilor, frunzelor și-a copacilor. Mi-am amintit brusc de mătura portarului de la internat și am început să mătur și eu, cu brațele întinse, frunzele căzute în jurul meu. În mișcări largi, cât mai largi, ca să fac curat cât mai repede și să arunc într-un sac uriaș toate amintirile toamnelor vechi. Să pun toate în bună rânduială, ca să poată veni o altă toamnă curată și proaspătă, un alt septembrie de început bun.
Septembrie e un fel de vară mai coaptă, mai matură, mai obosită un pic, care trăiește din lumina de miere ce se pogoară protector, peste lume, pentru ca apoi să se retragă printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere. Toate acestea dau pământului o gravitate îngândurată. Nu lipsește decât un măturător de frunze pentru ca simfonia toamnei să fie completă.
Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN