În amintirea unui mare SPORTIV şi OM: RADU DEMIAN - "Gigantul Carpaţilor"

- A fost unul dintre cei mai mari rugbişti pe care i-a avut România. Francezii l-au botezat, cu litere de-o şchioapă, chiar pe coperta unei cele­bre reviste de sport, "Gigan­tul Carpaţilor" ("Le géant des Carpates"). Românii i-au celebrat şi ei marile victorii, tot cu titluri şi poze fabuloase, de prima pagină. Iar cariera lui Radu Demian chiar a fost o carieră de pagina întâi: o poveste de succes, dintr-o vreme în care superlativele din sport făceau casă bună cu superlativele din profesie şi din viaţa de familie, o poveste de succes dintr-o vreme când gloria făcea casă bună cu eleganţa şi caracterul. O poveste care, dincolo de vitrina uriaşă de medalii şi trofee, e darul cel mai de preţ pe care ni-l lasă Radu Demian. O reverenţă în faţa unui mare om şi campion! -

Sportivul de pe prima pagină

Culoarul ce duce spre sala garnisită de trofee de la fosta uzină "Griviţa Bucureşti" - unul dintre cluburile de legendă ale rugbiului românesc şi euro­pean - e plin de tablouri. Prinse în rame elegante, fabuloase imagini de epocă îi surprind pe marii campioni de odinioară în clipele de neuitat ale gloriei. Vezi con­cen­trarea din fotografiile oficiale de dina­inte de meci, dar şi în­crân­cenarea luptei într-o grăma­dă, vezi sacrificiul unui placaj "in extremis", dar şi descătuşarea de după un eseu, vezi, dincolo de fazele de joc, caracterul şi ele­ganţa, rasa mari­lor sportivi de odinioară. Bărbaţi chi­peşi şi se­rioşi, primii pe teren, dar şi la facultate sau "în producţie", oameni dintr-o bucată, prieteni şi parteneri de nădejde, fami­lişti exemplari, nu ve­dete "de fiţe", ca-n sportul din ziua de azi. Şi printre tablourile aces­tea nos­tal­gice, care spun po­vestea unui sport nobil, ce a adus mul­tă glorie Ro­mâniei, la me­ciurile de pe marile arene ale ţării şi ale lumii, este unul care iese în evi­denţă. O fotografie de pa­gina întâi din "Sportul", înrămată ca o diplomă de excelenţă: e chiar fotografia prin care revista anun­ţa, în iunie '64, una dintre marile izbânzi din istoria sportului românesc, câştigarea Cupei Cam­pionilor Europeni de echipa "Griviţa Roşie" în faţa cam­pionilor fran­cezi de la "Stade Montois". E o fo­to­grafie înrămată, dar care are în ea atâta drama­tism, că pare vie, adevărată. Zece bărbaţi luptă aprig după o minge aruncată din tuşă. Prinzătorul fran­cezilor, cu un me­tru peste toţi cei din jurul lui, e depăşit de fază şi priveşte neputincios în urmă. Din spate, din rândul al treilea, un jucător al Griviţei se înalţă imperial şi prinde mingea cu o singură mână. Are aşa un elan în saltul său spre balonul oval, că pare să iasă, din­tr-o clipă în alta, şi din pagina întâi, şi din fotogra­fie! Radu Demian e numele campio­nului de pe pagina întâi din "Sportul", iar săritura aceasta, pe care fotoreporterul a surprins-o în toată splen­doarea ei, a făcut epocă în rugbiul mondial. Mai bine de un deceniu, în anii '60-'70, nimeni nu a do­minat tuşa în rugbiul internaţional aşa cum a făcut-o "Uria­şul Carpaţilor", Radu Demian...

O tuşă pentru istorie

Inginerul Mircea Iliescu, coleg de "linie" cu "uriaşul" de aproape doi metri, şi la Griviţa, şi la echipa naţională, îşi aminteşte, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, despre debutul fulminant al lui Radu Demian în tricoul tricolor.
"Prima noastră victorie cu Franţa, cea din 1960, i se datorează în mare măsură lui Radu. Ade­vărul e că şi antrenorul a avut mare curaj să-l debuteze chiar atunci la Naţională! Ţin minte că francezii au venit cu doi prinzători, cei mai buni ai lor, iar Radu i-a bătut de unul singur. Iar pe atunci nu era ca acum, să te ia coechipierii şi să te salte pe sus la tuşă, ca să ajungi să prinzi mingea. Radu era singur pe forţele lui! Un jucător formidabil!", povesteşte, emoţionat, Mir­cea Iliescu.
Privim amândoi impre­sio­­nanta copertă a "Spor­tu­lui" din '64, iar amintirile îşi cer dreptul la poves­tit. Mircea Iliescu le evocă cu mare pre­zenţă, ca şi cum fazele aces­tea care au făcut istorie în sportul româ­nesc s-ar întâm­pla chiar sub ochii noştri. "Înainte să câştigăm Cupa Cam­pionilor, am jucat un ba­raj cu Steaua, cam­pi­oana din anul precedent, să ve­dem cine reprezintă Ro­mâ­nia. Meciul tur, de pe «Pro­gre­sul», a fost ful­minant: am câştigat noi, Griviţa, cu 10-9! În retur, pe «23 August», steliş­tilor le era de ajuns şi o lovi­tură de penalizare ca să se califice. Dar noi am ţi­nut cu dinţii de un 0-0, ba era să şi marcăm! Când colo, chiar pe final, scapă unul dintre jucă­torii lor drept spre tere­nul de ţintă. Urmăresc eu faza: aveam viteză, dar şi omul lor avea... Cu 3 metri înain­te de but, realizez că tot ce pot să facă e să îl împing în tuşă, la un pas de buturi, ca să evit eseul. În mod normal, un placaj din tuşă, la un metru de buturi, e moarte sigură. Ce conta, în în­cleştarea de atunci! De cum l-am scos pe stelist în tuşă, am ştiut că sun­tem calificaţi. Am ştiut că nu aveau nicio şansă să câştige mingea din tuşă, pentru că noi îl aveam pe Demian. Mă bazam total pe Radu, ştiam că şansa noastră era să-l avem în echipă! Şi, bineîn­ţeles, Radu s-a ridicat peste toţi şi a prins mingea din tuşă, aşa cum o făcea de fie­care dată! Dacă nu câş­tigam atunci tuşa aia, nu mai ajungeam să jucăm în Euro­pa şi nu mai câştigam Cupa Campionilor Europeni! În rugbi, e mare lucru să ştii pe cine te bazezi într-o echi­pă, să ştii ce ca­lităţi şi ce ca­racter are co­echi­pierul tău...", spune Mircea Iliescu.

Amintiri din vechiul Cluj

Radu Demian era fix aşa: un om pe care te pu­teai baza. Iar Mircea Iliescu ştia asta mai bine ca oricine. O intuise de la bun început, din adoles­cenţă, când, aflat în vacanţe pe la rudele din Cluj, a deve­nit un apropiat al familiei Demian. "La fel ca Radu, şi eu m-am născut la Cluj, iar în vacanţe mergeam me­reu la rudele ră­mase acolo. Cum co­boram Fe­lea­cul, la inter­secţia cu dru­mul na­ţional, pe Ca­lea Tur­zii, era casa familiei Demian. Ra­du se tră­gea dintr-o fami­lie de intelec­tuali ve­ritabili, toţi nişte oa­meni minu­naţi! Par­că-l văd pe tatăl lor, avocat de profesie, un bărbat frumos şi impunător, pe ma­ma lor, d-na Tanţa, fiică a marelui general Nicolau, erou de răz­boi. De Horia, fra­tele lui Radu, nu mai vorbesc, ce bas­chet­balist uriaş a fost! Moartea lui, la doar patru­zeci şi ceva de ani, a fost o adevărată tragedie. Era chimist ca şi mine, aveam o afinitate specială pen­tru el, noi, chimiştii, suntem o lume apar­te", îşi amin­teşte, emoţionat, Mir­cea Iliescu. "Acolo, la Cluj, în familia aceasta minunată, l-am cunoscut pe «lun­ganul» de Radu, cu care apoi a­veam să mă tot întâlnesc, în studenţie, pe terenul de rugbi, în me­ciurile dintre Ştiinţa Cluj şi Ştiinţa Bu­cureşti...".

Sport, dar şi carte!

La fel ca în cazul multora dintre ma­rii noştri campioni, şi la Radu Demian povestea de familie explică multe din devenirea lui de mai târziu. Radu şi fra­tele său, Horia, fostul mare baschet­ba­list, al cărui nume îl poartă "Sala Spor­turilor" din Cluj-Napoca, s-au născut într-o familie care, în ciuda nenoroci­rilor comunismului, s-a ţinut dreaptă şi, mai ales, a ţinut cu orice preţ ca Radu, Horia şi sora lor, Ioana, să facă şcoală bună şi să se ţină de carte. Tocmai ob­sesia aceasta pentru carte era cât pe ce să-l ţină pe Radu Demian departe de terenurile de sport. L-am cunoscut şi eu, şi îmi amintesc cu multă plăcere cum, în lungile seri nostalgice pe care le petreceam în conacul vechi de la Suslăneşti, care îi aparţinuse bunicului său, invitaţi de colega noastră, Rodica Demian, nea Radu revenea adesea asupra episodului şcolii. "Era prin '52, in­trasem la liceu, aveam 14 ani... Voiam să fac sport, dar echipa de baschet din Cluj era deja formată, cea de volei la fel, de cea de fotbal nu mai zic! Cum am aflat că se fac înscrieri la rugbi, la «Universi­tatea Cluj», m-am prezentat pe loc, chit că habar nu aveam des­pre sportul ăsta. După selecţie, antre­norul mi-a spus că pentru mine trebuia să garan­teze tata ca să pot juca, pentru că eram atât de slab, de mi se spu­nea «umeraş de haine». Ei, şi aici a fost o proble­mă: pe tata l-am convins foarte greu. Era avocat, fiu de preot, cel mai de preţ lucru pe lume pentru el era cartea. «Ce-ţi trebuie ţie sport, ţine-te de şcoa­lă! Noi mun­cim ca să-ţi oferim o educaţie serioasă, şi tu eşti cu capul la sport». Într-un final, l-am con­vins, cu con­diţia fermă ca rugbiul să nu-mi ia mai mult de două ori pe săptămână, ca să am timp şi de carte. Şi mama, şi el, doreau tare mult să facem studii supe­rioare, şi de asta, tata nu prea a fost de acord la început cu sportul. Dar apoi era foarte mândru de mine", povestea nea Radu. Nu au trecut 8 ani de la acel episod, că inginerul Radu Demian, care între timp absolvise, la modul cel mai serios cu putinţă, Politehnica la Cluj, debuta, la nu­mai 22 de ani, în echipa naţională de rugbi, tocmai împo­triva Franţei! "În faţa a peste 60.000 de oa­meni, România învin­gea Franţa, pentru prima dată în istorie! Chiar şi tata a venit la Bucureşti la meci şi a fost atât de mândru de mine, văzând cum eram purtat pe braţe de spec­tatori... Cred ca acela a fost momentul când s-a împăcat cu alegerea mea".

Profesioniştii

Imediat după răsunătorul succes împotriva Fran­ţei, Radu Demian părăseşte Clujul, atras de Bucu­reşti, marele centru rugbistic al vremii. "Când am văzut ce popularitate extraordinară avea, de fapt, acest sport - tribunele erau pline, pe vremea aceea, de intelectuali rafinaţi, veneau oameni de soi, arhi­tecţi, actori, avocaţi, oameni cu educaţie aleasă, femei frumoase şi elegante - mi-am dat seama că alesesem un sport mai aparte, cu totul special. La Griviţa am avut o perioadă cu ade­vărat fastă, pe­rioada mea de glorie. Am cucerit de trei ori campionatul României, ală­turi de mari jucători precum Irimes­cu, Ilies­cu, Moraru, Rusu, apoi am câşti­gat Cupa Cam­pionilor Europei, învin­gând campi­oa­na Franţei, ceva, astăzi, de necre­zut!". Au fost nişte ani cu ade­vărat formidabili nu doar pentru Radu Demian, Mircea Iliescu şi colegii lor, ci pentru întreg rugbiul româ­nesc, cu mari succese interna­ţionale.
"La Griviţa Roşie am avut mari satisfacţii din punct de vedere spor­tiv, dar ce mi se părea mine cu ade­vărat frumos era că toţi aveam grijă să fim campioni şi la locul de mun­că", punc­tează, inginereşte, Mircea Iliescu. La fel ca el şi ca Radu De­mian, majorita­tea colegilor de la Griviţa erau absol­venţi de facultăţi serioase. Într-o peri­oadă în care profesionismul nu pătrunsese în sport, campionii "amatori" de la Griviţa erau cât se poate de profesionişti la locul de muncă! "Radu Demian era un profesionist de primă mână, unul dintre cei mai buni ingineri de la Griviţa! Ima­gi­naţi-vă că, la cât de mare sportiv fusese, Radu a ajuns, la un mo­ment dat, şef de secţie la Uzinele Griviţa, iar asta chiar era o mare performanţă, pentru că eu ştiu bine ce ingineri serioşi lucrau acolo în anii '60-'70! Radu a fost un inginer foarte bun, apreciat şi promovat ca atare".

Jucător în Franţa

De altfel, tocmai calităţile pro­fesionale demonstrate în Uzi­nele Griviţa aveau să-l ajute pe Radu Demian să realizeze transferul vie­ţii sale, în Franţa, la marea cam­pioană RC Toulon! "Pentru că jucam atât de bine cu Griviţa, devenise o tradiţie să fim invitaţi în Franţa în fiecare an, în turneu, când la Grenoble, când la Tou­lon... În 1967, am jucat cu Toulon, care era o uriaşă echipă. Iar Ra­du, ca de obicei, a făcut şi atunci un meci de-a dreptul fantastic. Pe loc, cei de la Toulon i-au făcut oferta să rămână să joace la ei. «Dacă insistaţi, vorbiţi cu oficia­lii români!», le-a spus Radu, su­gerându-le că ar putea, eventual, să îl cheme ca inginer la Toulon. Şi atât au insistat francezii, până l-au transferat ca inginer în port", povesteşte Mircea Iliescu.
"Norocul meu a fost un mi­nistru de atunci, Drăgănescu, care mă preţuia şi m-a ajutat", spune Radu într-un interviu publi­cat în "Formula AS". "Dar n-am ple­cat ca rugbist, ci am plecat ca inginer, la un stagiu de specializare. Francezii au găsit o uzină navală în zonă, mi-au trimis invita­ţia şi aşa am plecat. Şi chiar am lucrat în acel şantier! Iar adevărul este că în Franţa am câştigat mai mulţi bani ca in­giner decât ca rugbist! În schimb, eram un sportiv foarte apreciat, jucam în aceeaşi echipă cu căpitanul Fran­ţei, Christian Carrere, eram doi căpitani de naţionale în aceeaşi echipă...".

Pe veci, în echipa de aur

Cu vorba lui aşezată şi generoasă, plină de me­lan­colie, Mircea Iliescu ar putea vorbi cu zilele des­pre clipele minunate trăite alături de Radu De­mian, despre faze de joc care mai de care. Dar, cum-necum, poveştile cu cupe şi medalii duc, invariabil, spre amintirile de suflet, mai impor­tante decât toate trofeele. "Radu avea un suflet de aur. Avea un şarm irezis­tibil, era mereu vesel de câte ori ne întâlneam, chiar dacă, în ultimii ani, îl mai du­reau una-alta. Mai presus de orice, avea un caracter foarte frumos, a fost un om care a ştiut cum să se comporte şi în sport, şi în producţie, şi în fede­raţie... Cei mai buni ani ai noştri au fost când el a fost secretar general al Federaţiei Române de Rugbi!".
Lui Mircea Iliescu îi e greu să vor­bească la trecut despre Radu Demian. În ultimii ani, s-au tot dus dintre marii campioni de odinioară. "Noi am fost pionierii aces­tui sport în România, am fost o linie a treia grozavă la vremea ei, dar nici Moraru, nici Mircea Rusu, nici eu, nu suntem trecuţi în «echipa de aur» a României, întocmită de Fe­deraţia Română de Rugbi. Doar Radu e acolo, aşa cum e şi în marea Enciclopedie inter­naţională a rugbiului. Un sportiv pentru eterni­tate."

Rodica, braşoveanca blondă, cu picioare lungi

Pe tot parcursul fulminantei sale ca­rie­re sportive şi profesionale, Radu Demian a avut-o alături pe colega noastră, Rodica Demian, de care l-a legat o minu­nată po­veste de dragoste. "Rodica a venit la Cluj prin '57, în anul I de fa­cultate, când în oraş era o atmosferă fan­tas­tică. In­tra­se la filolo­gie, la limba germană. Ar­delenii erau foarte spor­tivi, ambianţa pentru un student la Cluj era splen­didă. Şcoală bună, sport mult, iar ziua se încheia nu la discotecă, ci la cea­iuri, acasă la fiecare, pe rând. Pe vre­mea aceea, la Cluj, locul de întâlnire era Corso-ul. Acolo se plim­ba toată lu­mea, acolo se aruncau ocheadele. Într-o zi, am văzut două fete frumoase, una brunetă şi alta blondă. Imediat mi-am întrebat «iscoa­dele» cine era frumuseţea blondă, apariţia aceea înaltă, subţire, cu picioare frumoase şi lungi, cu un aer independent şi mândru. Am aflat că e braşoveancă şi face sport. I-am spus cine eram, ce fă­ceam, şi am in­vitat-o la un ceai, chiar în seara aceea. M-a refuzat la în­ceput, ele­gant şi reţinut, dar până la urmă a venit, şi aşa a în­ceput totul. Am avut o ti­ne­reţe pe care le-o doresc tuturor. Îmi plă­cea de ea şi pentru că nu era una dintre fetele ace­lea sclifosite, era sportivă, şi una de excep­ţie: căpi­tanul echipei de baschet "Ştiinţa Cluj" şi coordo­nator de joc în e­chi­pa na­ţională a României. Ne-am căsătorit în 1961. Ea e comoara mea cea mai de preţ", povestea Radu De­mian într-un interviu găzduit de revista noastră, acum câţiva ani.

Horia Demian, o legendă a baschetului

Familia Demian din Cluj l-a dat sportului nostru nu doar pe Radu, ci şi pe fratele său mai mic, Horia Demian (1942-1989), unul dintre baschet­ba­liştii legendari ai României. Horia De­mian a evoluat pentru Ştiinţa Cluj, între anii 1960-1970, într-o epocă deosebit de fastă pentru baschetul clujean. Pe parcursul unei cariere impecabile, Horia Demian a strâns 165 de selecţii în echipa naţională a Româ­niei de baschet şi a fost numit "Maestru al Spor­tului" în 1964, în acelaşi an ca Radu. Şi tot ca Radu, a performat şi profesional, ca specialist în Farmacie, şef de lucrări, după absolvirea Univer­sităţii de Medicină. A fost ofertat să joace în Liga Profesionistă de Baschet Americană, însă contextul vremii nu i-a permis să devină primul român din NBA. Sala Sporturilor din Cluj poartă şi azi numele de "Horia Demian". Chiar lângă ea, se găseşte un teren de sport foarte cunoscut din Cluj. Foştii colegi de echipă de la Ştiinţa Cluj şi de la Griviţa Bucureşti vor ca el să poarte numele lui Radu De­mian, cole­gul lor recent dispărut. Ar fi un gest minunat de recunoştinţă al oraşulului pentru una dintre marile familii sportive ale Clujului!