CONSTANTIN COJOCARU - "Nu știu unde este acasă. M-am născut la Săveni și Bucureștiul mi se pare o aiureală"

- O figură cu totul specială a scenei românești, actorul Constantin Cojocaru este răsfățatul regizorilor și al sorții. Paradoxal, directorii de scenă au descoperit că este un actor indispensabil, de-abia după ce a ieșit la pensie. La vârsta la care alți bunici își plimbă nepoții în parc, el a devenit celebru, interpretând personaje faimoase. Printre acestea se numără Emil Cioran și Nicolae Ceaușescu -

Deși în comunism nu a recitat nici măcar un singur vers omagial, Cons­tantin Cojocaru a reușit performanța ca după Revoluție să îl joace, nu o dată, ci de două ori, pe Ni­colae Ceaușescu. Prima dată l-a inter­pre­tat în­tr-un spectacol de teatru despre procesul soților Cea­ușescu, spectacol cu care a făcut turnee în toată Europa, și a doua oară într-un film ce îi are ca per­sonaje principale tot pe Elena și Nicolae Ceau­șescu, "Trei zile până la Crăciun", realizat de re­gi­zorul Radu Gabrea.

"Ca să-l «citesc» pe omul Ceaușescu, am vizionat până la epuizare filmul procesului"

- Pentru un actor, să joci un monstru precum Ceaușescu este, nu doar o provocare artistică, ci și un mare risc. Cum v-ați apropiat de personaj?

- Când te apropii de o personalitate din cartea de istorie ca de un om viu, un om care respiră, ajungi să vezi istoria în cu totul altă lumină. Sigur că Ceaușescu era un dictator, un comunist care vorbea cu o limbă de lemn nerașchetat, lemn de esență tare, fag sau stejar, ceva. Dar eu a trebuit să mă apropii de el din perspectivă umană, pentru că altfel ar fi ieșit un film de lemn, cu un personaj de lemn, jucat de un actor de lemn. Filmul lui Radu Gabrea este un amestec de documentar cu ficțiune, pentru că are în componență interviuri reale cu martori oculari, imagini de arhivă, dar, acolo unde în istorie a rămas o pată albă, regizorul a "colorat" realitatea cu un pic de ficțiune. Astfel, în film apar mai multe momente despre care se știe foarte puțin, de pildă ce au făcut Ceaușeștii după ce au fost lăsați baltă pe un câmp, de pilotul elicopterului care-i luase de pe CC. De aici intrăm într-un soi de road movie ce prezintă încercarea disperată a dictatorului de a ajunge la combinatul de oțeluri speciale din Târgoviște, la muncitorii despre care credea că îi sunt fideli, drumul său cu mașina unui cetățean înspăimântat și șocul lui Ceaușescu când începe să realizeze că în realitate era extrem de urât de popor. Hai să lăsăm deoparte perspectiva istorică și să ne imaginăm doi bătrânei pe un câmp, singuri, lăsați de capul lor. Ajung la șosea și el face semn mașinilor care trec, la ia-mă, nene! Preșe­dintele României, comandantul suprem al forțelor armate, ajunge să facă autostopul! E comic într-un fel, nu? Trece prima mașină, oprește, și când șo­ferul îl recunoaște, pleacă în trombă. A doua ma­șină îi ia și îi duce la combinatul de oțeluri spe­ciale, dar șoferul vrea să îi lase la ușa din dos. «De ce prin spate?», întreabă revoltat Ceaușescu. «Eu sunt președintele Republicii Socialiste România. Cel mai iubit fiu al poporului. Am venit la popor. Vreau să intru prin față!» Numai că în față, în curtea fabricii, se strânseseră muncitorii care urlau de bucurie că fugise dictatorul: «Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e!» și «Moarte dicta­to­rului!». Vă dați seama ce șoc pe el! De-abia atunci începe să i se ridice ceața de pe ochi.

"Elena și Nicolae Ceaușescu au fost, ne place să o recunoaștem sau nu, personajele unei povești de dragoste"

- V-ați documentat în mod special pentru personaj?

- Am vizionat până la epuizare filmul pro­cesului, încercând să îl "citesc" pe omul Ceau­șes­cu, încercând să îi gă­sesc măcar o calitate ca să pot să îl "apuc" cum­va, să îi surprind la­tura umană.

- Și ați găsit?

- Singura calitate pe care i-am găsit-o a fost aceea că era un soț bun. E incredibil, dar dicta­to­rul, animalul, ticălosul ca­re a înfometat un po­por întreg, care a con­damnat 22 de milioane de oameni la întuneric, la frică, la foame și la în­gheț, își iubea nevasta. Da­că remarci numai modul cum o ținea de mâ­nă la proces, încer­când să o liniștească, și asta, până la sfârșit. Ele­na și Nicolae Ceaușescu au fost, până la urmă, ne place să o recunoaștem sau nu, personajele unei povești de dragoste.

- Simțiți că v-a ieșit bine personajul Ceau­șescu?

- Nu știu dacă Ceau­șescu mi-a ieșit bine sau rău. Simt în orice caz că mi s-a luat o piatră de pe inimă, pentru că am re­ușit să duc la bun sfârșit acest rol. E ca și cum tra­versez liniștit strada și, când ajung pe trotuarul celălalt, ceilalți pietoni se uită siderați la mine și-mi spun că am trecut printr-un spațiu minat. Și totuși am reușit să evit toate minele și să ajung cu bine pe "mal". 

"Șase sași în șase saci"

- În buletin scrie "Constantin Cojocaru", dar toată lumea teatrului vă știe de "Țâcă". De ce vi se spune așa?

- Când am intrat la Institutul de Teatru aveam vreo 18 ani, dar arătam de 13, și când m-am pre­zentat la școală, viitorii mei colegi au crezut că sunt copilul vreunui portar sau administrator de la facultate, așa că mă puneau la treabă. «Băi, Țâcă, nu te duci tu să închizi geamul?». «Băi, Țâcă, nu mergi tu să ne cumperi niște țigări?». Eu mă duceam fără să comentez. Când au aflat că le sunt, de fapt, coleg, au rămas cu gurile căscate. Dar porecla dată cu drag în prima zi de facultate mi-a rămas până azi și sunt tare mândru de ea.

- După facultate, v-ați dus la Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului, care era pe atunci o adevărată fabrică de staruri. Erați și dvs. o vedetă în urbe?

- Cum îmi place mie să spun, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț am interpretat Făt-Frumos și Romeo, iar când am ajuns în București, la Tea­trul Giulești, actualul Odeon, am jucat tot numai Liță, Triță și Făniță, sculeri matrițeri, su­dori și furnaliști că, deh, era teatru muncitoresc. La Piatra Neamț, eram vedetă și printre colegii mei, pentru că am fost unul dintre întemeietorii și pilonii de bază ai barului din teatru, celebrul "Șase sași în șase saci", numit așa de la un exercițiu de dicție. Când un actor se constata că a băut prea mult, era pus să spună "șase sași în șase saci" și dacă limba nu îl mai asculta era trimis acasă.

Lumea Radu Afrim

- Pe dumneavoastră v-au trimis vreodată acasă?

- Eu aveam o dicție foarte bună...

- La București, ați lucrat cu cei mai mari regizori ai ță­rii. Sunteți, de pildă, unul dintre actorii-fetiș ai regizorului Radu Afrim. Cum lucrați cu el?

- În spectacolele lui Radu Afrim, eu merg pe râsul, lacrima și firul de speranță. Pentru unii există o singură lume. În mare amărăciune, un poet spunea "lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi". Dar, bineînțeles că în realitate, sunt mai mul­te lumi. Și ca ele suntem noi. Le trăim prin ce și cu cine ne este dat. Și Radu Afrim mi-a revelat în spec­­tacolele lui o lume la care nu mă gândisem pâ­nă atunci, pe care nu o mai trăisem. Și în asta con­stă tocmai fascinația mea de actor față de regizorul Radu Afrim.

- Cum vă explicați faptul că Radu Afrim desparte "apele" în teatrul românesc precum Moise, Marea Roșie. Unii îl adoră, pur și simplu, pe când alții nu-l înghit absolut deloc.

- Adevărul este că nu toți îl "simt" pe Radu. Pentru că este special și, de multe ori, pentru unii, deranjant. Dar pentru mine, ca actor, este extrem de important ce lume îmi propune regizorul și cât de bogată este ea. Teatrul e în esență simplu: e su­gestie și seducție. Iar Radu Afrim este un maaare seducător de actori.

Televizorul cu urlete

- Unde e acasă pentru Țâcă Cojocaru?

- Eu m-am născut la Săveni, iar Bucureștiul mi se pare o aiureală. Nu știu unde e acasă. Uite, când am văzut Parisul, am simțit mai mult decât un déjá-vu: aveam certitudinea că nu mă pot rătăci. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar știam. Știam tot. Mi s-a părut că recunosc locurile, chiar și când mă plimbam, undeva, pe lângă Calais, vizavi de Dover, pe crestele acelea albe, unde vezi atunci când bate vântul doar câte o siluetă tremurând într-un balonzaid. Știam peisajul ăla sumbru, din romanele Agathei Christie. Mă și gândeam că s-a petrecut vreo crimă pe acolo și că imediat va apărea Hercule Poirot să cerceteze împrejurările.

- Ați lucrat, la un moment dat, câteva luni în Occident, jucând, printre altele, în spectacolul lui Radu Afrim, "Mansardă la Paris, cu vedere spre moarte", pe textul lui Matei Vișniec. Cum a fost revenirea în țară după o cură de Occident?

- Patru luni cât am fost plecat, nu am avut nicio re­prezentare a zilei de mâine. Da, sigur, știam ce mă așteaptă a doua zi: repetiție și spectacol. Dar doar atât. Grija, apăsarea viitorului imediat îmi erau străine. Când am revenit în țară și am dat drumul la televizor, au început toți să mă atace din toate părțile cu urlete apocaliptice. Parcă cineva rău-voi­tor mi-ar fi aprins brusc lumina în cameră în tim­pul celui mai dulce somn. De cum m-am întors, m-am necăjit. Am simțit că mi-am pierdut inocența.

"La Bruxelles, fără spirt pe clanță"

- Călătoriți mult. Dintre orașele europene, care v-a plăcut cel mai tare?

- Mi-a plăcut foar­te mult la Bru­xelles, pentru că nu îți dă sentimentul de spirt pe clanță. Noi, românii, avem o re­la­ție foarte intimă cu mizeria, hai să nu zicem cu mi­ze­ria, ci cu natura frus­tă. Și atunci, spa­țiile ca de far­macie din Occident ne fac să ne simțim prost. La Bruxelles, însă, hâr­tii­le zburdă pe stradă boem, dozele goale de bere sunt aruncate domestic pe lângă coșurile de gunoi. Te simți ca acasă, ce mai! Îmi dă un sentiment de siguranță. Nu mă pot rătăci. Și unde mai pui că la Bruxelles e cea mai bună bere din lume.

- Ahaaa, aici trebuie să poposim mai mult. Care e berea cea mai bună pe care ați băut-o la Bruxelles?

- Asta e simplu: Chimay blue. E o bere mâ­năs­tirească, care e foarte bună când se bea dintr-un pahar semisferic, foarte larg. Are un gust puternic, nu e ceai de bere, ca la noi. Și mai e o altă bere, Trapiste, care se bea dintr-un fel de recipient alchimic, un pahar cu serpentină. E bere cu gust de pulpă de bere, ca să zic așa. Dacă berea ar fi o femeie, ar avea o pulpă taaaaree bună.

- Așadar, mergeți pe mâna călugărilor care au creat acest sortiment de bere, despre care tre­buie să lămurim lumea că este foarte tare și ne­filtrată.

- Și mai are o calitate. Este foarte proaspătă. În Italia, am văzut o câr­ciu­mă unde se făcea bere chiar acolo. Aveau un ins­trument ca o orgă uria­șă, cu tuburile din ală­muri strălucitoare, ca niște tube. Într-un loc se punea meiul, și în zile și zile avansa prin toate tu­bu­rile alea, prin saxo­foanele alea, și la capăt curgea bere blondă, du­blu blondă și brună, ne­filtrată. M-am dus ca ro­mânul la barman să-l în­treb: "Dacă vin cu o sticlă de doi litri, mi-o umpleți și mie?". Voiam să i-o aduc prietenului meu, actorul Marius Stă­nes­cu. Omul a zis că da, că nu-l doare mâna, dar că în două ore se de­pre­cia­ză. Așa că am renunțat. Dar între timp, se des­chisese un restaurant cu bere nefiltrată și la Bucu­rești, așa că l-am dus pe Ma­rius acolo.

Cântecelul coreean

- Ați avut aventuri și pe alte continente?

- Îmi amintesc o întâmplare de pe când eram într-un turneu în Coreea de Sud. Când sunt într-un oraș în care nu am mai fost, îmi place să mă pierd prin locurile unde locuiesc oamenii obișnuiți, și așa am ajuns într-un cartier oarecare din Seul. Am găsit o cârciumioară mică, cu doar câteva mese. M-am așezat și am comandat o bere lo­cală. Cum eram sin­gurul client, chel­ne­rul, care era de fapt patronul localului s-a așezat lângă mi­ne. Era cam de vârs­ta mea. I-am spus că sunt din Româ­nia. Și el, bine­în­țe­les că a zis: "Aaa, Ro­­mâ­nia, Ceau­șes­cu...". Apoi, deși niciunul dintre noi nu știa prea bine en­gleza, mi-a povestit (și chiar l-am în­țeles) că și el vine tot din comu­nism, pentru că era născut în Coreea de Nord. "Ești din Co­reea de Nord?", i-am zis. "Știu și eu un cântec din Coreea de Nord". Era un cântecel pe care îl în­vă­țasem pe când eram copil. Pe vremea războiului din Coreea, nouă ni se spunea la școală cum copiii coreeni sunt uciși de agresorul ame­ri­can și că nu au ce mânca și ce purta. Și ni s-a cerut să aducem la școală hăinuțe și pantofiori pentru copiii din Coreea. Cu acea ocazie, am învățat și un cântec pionieresc coreean. Îl țin minte și acum. Și cum stăteam noi frumos la masă, am început să i-l cânt coreeanului. Și atunci, patronul cârciumioarei din Seul a izbucnit în lacrimi și a început și el să cânte. Știa și el cântecul, căci era un faimos cântec pio­nie­resc. Și uite așa, la câteva decenii distanță de la războiul din Coreea, un pionier român și unul co­reean s-au întâlnit pe teren capitalist. "Cine știe, poate săndăluțele mele au ajuns la tine...", i-am zis. Hahaha!

- Ăsta, vorba lui Cehov, este un subiect pen­tru o scurtă povestire. Dar apropo de scris, știu că sunteți și poet. Pătrundem și noi puțin în lirica "țâciană"?

- Ha, ha, ha. Cum să nu? Cu mare plăcere. "Sunt munte de țigări fumate pe care-l urc. Mi-e tot mai greu. Sunt o broscuță-n heleșteu, care înoa­tă doar pe spate".

- Mai vrem, mai vrem...

- "Azi, Everestul e un loc comun, cu bar, co­fetărie și hotel. Sub măști de oxigen o ea și-un el, pe veci uniți într-un sărut imun. Ard stelele pe cer, flori mici, de crâng, acolo sus, pe vârful Everest. Doar ochelarii măștilor mai plâng. Nimic notabil nu se-ntâmplă-n rest". Mai vrei?

- Da, da...

- "Hei, viața să o las deoparte, să stau retras în crisalidă căci, futu-i, tare e stupidă, cu gustul ei în­mi­resmat de-arome scoase din căcat. De aș avea-n al meu destin confortul intrauterin! Fără efort, totul plăcut, nimic din ce m-ar fi durut, hră­nit de-un sân interior, un fetus fericit ce n-or să îl atingă griji și bai, să fiu neizgonit din Rai. Eu caut încă și tot caut. Petrec răstimp cântând din flaut". Și ca să închei poema fără s-adâncesc dilema, eu vă-mbrățișez și mă semnez: Țâcă Titirez.

- Sunteți mereu foarte vesel și tonic. Dar, to­tuși, în viața de zi cu zi nu aveți frici deloc? Vă te­meți de moarte, de apocalipsă, de gaura-n ozon, de război sau de criza mondială?

- Având în vedere faptul că eu nu pot controla niciunul dintre aceste lucruri, nu le dau atenție. E modul meu de a mă apăra. Moartea, criza, apo­ca­lipsa, toate astea sunt ca și cutremurul. Când vin, nu poți decât să le constați existența. Să mă agit mereu de teama morții este ca și cum m-aș feri ceas de ceas de cutremur. Nu aș mai putea duce o viață normală.

Foto: RADU AFRIM (3)