Brâul şi Acoperământul Maicii Domnului

- De la Maica Domnului nu avem sfinte moaşte, pentru că, în a treia zi după moarte, a fost înălţată cu trupul la cer. Ne-au rămas însă brâul şi acoperă­mântul Prea Curatei, ambele ţesute de mâna ei, cu un meş­te­şug pe care l-a deprins încă de copilă, pe când se afla la templul din Ierusalim. Timp de sute de ani, ele au fost cele mai cinstite relicve ale cetăţii Constantinopolului. Astăzi, brâul este adăpostit în Sfântul Munte, iar aco­perământul a luat calea Apusului -

Era frumoasă, aşa cum o descrie monahul Epifanie, aşternând pe hârtie amintirile păstrate în biserică de la cei de odini­oară: "De statură mijlocie, cu pielea de cu­loarea grâului, păr blond, ochii frumoşi, de cu­loarea alunei aurii, sprâncene negre, na­sul drept, mâi­nile, de­getele şi faţa lungi, plină de graţie şi de o frumuseţe dumne­ze­iască, neînfumurată, nesofisti­cată, neatrasă de moliciune, având o smerenie covârşitoare. Iubea şi purta hai­ne simple, nevopsite, mar­­­tor fiind sfântul ei maphorion. De lucrat, lucra veşminte de lâ­nă, care se foloseau la tem­plul Domnului, ast­fel încât, prin felu­ri­mea şi starea lucru­ri­lor ei, Sfânta Maria de­venise cu adevărat în­văţătoare a mul­tor femei". Şi, aş adăuga eu, şi a tuturor apos­tolilor. După Înăl­ţarea Mântuito­rului la cer, ea luase locul Fiului. Ce­va din iubirea, bu­nă­tatea şi înţelep­ciunea Lui, o parte din latura sa omenească, regă­seau foş­tii ucenici în ea, în Maria, pen­tru că, deşi Dumne­zeu adevă­rat şi Fiu al Tatălui îna­inte de veci, Hris­tos fusese şi om deplin, iar uma­nitatea o moş­te­nise de la Maica Sa. Aşa se face că apos­tolii o ascultau şi îi cereau sfatul, ba, mai mult, se reze­mau cu totul pe rugăciunile ei. Pentru că Prea Cu­rata fusese, încă din copilăria petrecută la tem­plu, deprinsă cu ruga, aşa cum niciunul din­tre ei nu era. Rugă adân­că, de noapte, în răpire, rugă în care cer­ceta ceru­rile şi în care vorbise cu arhan­ghelul Ga­vriil.

Plecarea

Eu cred că, de murit, a murit pe rând. Mai întâi la Răstignire, când şi-a dat şi ea o parte din suflet împreună cu Iisus, apoi la Înălţare, când o altă parte din inimă i s-a mutat dincolo de fruntariile acestei lumi. Şi mai cred că în rugăciune se întâl­nea întotdeauna cu Fiul ei. Şi că, de vieţuit, Fe­cioa­ra Maria vieţuia şi aici, şi dincolo, iar anii bătrâ­neţii, ani de nevoinţe, rugăciuni şi tăceri, vor fi făcut acest hotar subţire şi părelnic, astfel încât îl putea trece lesne şi fără de opre­lişti. Iar apostolii vor fi simţit pendularea aceasta măreaţă a Maicii Domnului lor, care nu se lăsa lipită de pământ, ci îşi lua, ori de câte ori avea ră­gaz, zborul spre cerul din adâncul inimii. Cele despre care vă scriu acum nu sunt scrise în Scripturi. Nu ar fi încă­put şi nici nu s-ar fi cuvenit ca Evangheliile şi Epistolele apostolilor să scrie atâtea despre Mai­că, de vreme ce au fost rânduite să ni-L des­copere pe Fiul. Tot ce ni s-a transmis vine din Sfânta Tradiţie. Apostolii le-au vorbit primilor uce­nici despre anii aceia, mi­nunaţi şi înfricoşători, ultimii petrecuţi de Prea Sfânta printre noi. Şi, mai ales, le-au spus des­pre mutarea ei de pe pă­mânt la cer. Unii dintre cei care au fost de faţă, precum Sfântul Dionisie Areopagitul, au şi aşter­nut în scris cele petre­cute.
Mai întâi a fost o în­tâlnire. Tainică, miste­ri­oasă, plină de puterea pe care numai slujitorii lu­mii de dincolo o au - în­tâlnirea cu arhanghelul Gavriil, venit să o pre­gătească pe Prea Curata pentru ultima şi cea mai mare călătorie a ei. La ple­­care, vizitatorul ce­resc, care îi vestise şi În­tru­parea, i-a lăsat o ramu­ră de palmier adusă din raiul stră­vechi. Un semn care să îi arate Fe­cioarei Maria că vi­zitatorul nu fusese o nălucă părelni­că. Maica Domnului l-a che­mat pe Sfântul Apos­tol Ioan, în a cărui casă îşi pe­trecuse bătrâneţele şi i-a spus de cele întâmplate. L-a rugat să dăruiască unor fe­mei văduve din Ieru­salim, de care ea fusese foar­te apro­­piată, un veşmânt ţesut de mâinile ei, un veş­mânt pe care îl purtase şi în noap­tea aceea sfântă şi mare, în care Pruncul venise în lume. Apoi, Prea Sfânta i-a chemat în rugă pe apos­toli, care au şi venit, aduşi ca fulgerul de Duhul Sfânt, pentru a-şi lua rămas bun. Când toţi s-au strâns în jurul ei, afară de Toma, căruia i se hărăzise o soartă aparte, în mij­locul lor s-au arătat, străvezii de lumină, îngerii şi drepţii împă­răţiei ceru­rilor. La urmă, ca un fulger, însoţit de o adiere înmi­res­mată, a apărut Domnul în­suşi. Nu mai era însă Iisus cel năpăstuit, care în­durase toate josniciile celor mai vicleni dintre oa­meni. Nu, acum Hristos a venit într-o strălucitoare pute­re, în veşmintele albe ca fulgerul, răspândind o măreţie în faţa căreia toţi s-au plecat până la pă­mânt. Chipul Maicii a strălucit atunci de bucu­rie, şi-a privit Fiul şi a spus, la fel ca la Întru­pare: "Fie mie Doamne, iarăşi, după cuvântul Tău!", şi şi-a dat duhul lin, fără nicio tulburare, în mâinile lui Hris­tos. Încet, ca atunci când se lasă seara, cohorta cerului, avându-L pe Domnul în mijlocul ei, s-a risipit. Trupul Maicii, iradiind o lumină delicată, a rămas în mijlocul apostolilor, care au început să îi cânte, fiecare în parte, un imn de în­gro­pare. Apoi, Petru şi Pavel, înfăşurându-şi mâi­nile într-un şter­gar, pentru că nu îndrăzneau să atingă carnea sfântă, plină de lumină, au luat trupul ei şi l-au aşe­zat în mormânt.
Trei zile au privegheat în faţa lui, iar martorii au povestit că, împreună cu litaniile lor, s-a auzit me­reu o cântare dumnezeiească, greu de prins în cu­vinte, venită de la corurile îngereşti, ce-i făceau pri­mirea Fecioarei Maria în cer. În cea de a treia zi, la mormânt a sosit şi Toma. Nu apucase să-i dea Prea Sfintei sărutarea de pe urmă, aşa că apostolii au deschis pentru el cripta rece. Însă pe patul de piatră aspră nu mai era nimeni... Trupul Prea Cura­tei fu­sese înălţat de Hristos la cer. Întins pe stânca cenu­şie, apostolii au găsit doar brâul ei din păr de cămilă pe care-l lucrase cu mâinile ei şi pe care-l purtase în anii din urmă. Singurul semn că trăise pe pământ şi avusese un trup, ca noi toţi.

Acoperământul Maicii Domnului

Era o încăpere slab luminată de câteva opaiţe şi lumânări, iar în semiîntunericul ei, puteau vedea mai mulţi bolnavi. Parte din ei stăteau întinşi pe jos, căci nu se puteau mişca, alţii erau rezemaţi, cum puteau, de pereţi. Tăcerea lor cuprinsă parcă de un fior sfânt şi lucirea stranie din ochii bătrânei care îi găzduise îi făcură să creadă că această căsuţă amă­râtă ascundea o mare taină. Candidos şi Galbios ple­caseră să se închine Locurilor Sfinte. Dar, în loc să meargă pe mare, luaseră drumul uscatului, pentru a-şi purta paşii prin praful şi ierburile aspre pe unde trecuse Domnul Însuşi. Zăboviseră în Nazareth, se închinaseră la Bethleem, iar acum se îndreptau către Cetatea Sfântă. Cei doi fraţi erau mari generali bizantini, urmaşi ai unor patricieni bogaţi, aşa că ar fi putut trage la un han de soi, dar umbrele serii îi prinseseră pe drum şi aleseseră să rămână în sătucul acesta mic, unde o singură bătrână le arătase dra­goste şi îi primise sub acoperişul ei sărac. Curioşi peste măsură, au iscodit-o cu privire la bolnavi. Nu voia să le vorbească. Erau creştini şi romani, oa­meni în care evreii aveau cu greu încredere, dar cei doi au stăruit. Au poftit-o la masă şi, încet, bătrâna le-a spus povestea vieţii ei. Nu fusese măritată nicio­dată. Rămăsese fecioară, pentru că asta era rânduiala familiei ei - ca una dintre fete să nu caute spre bărbat, pentru că avea să fie păstrătoarea unei taine, izvor de multe tămăduiri pentru tot neamul. Când a ajuns la maturitate, o femeie în vârstă, rudă apropiată, i-a încredinţat o cutie simplă din lemn. Ochii i-au strălucit când i-a spus că înăuntru se află un veşmânt cum nu mai găseşti în Israel - veş­mântul pe care Mariam, mama lui Yeshua, l-a purtat atunci când a născut şi pe care i l-a dăruit unei stră­moaşe, pentru că fuseseră prietene apropiate. De la ea, micuţul chivot trecuse prin mâinile multor femei din neamul lor, care îi păstraseră taina, dar nu îi zăgăzuiseră harul. Pentru că, îndată după ce Ma­riam plecase la cer, pânza sfântă se arătase a fi tă­mă­duitoare, iar ologii, leproşii, orbii şi toţi bol­navii fără leac veneau să îl atingă. Neamul ei îi primea şi ajuta fără nicio plată. În dar primiseră, în dar dădeau înapoi.
Pentru Candidos şi Galbios istoria bătrânei a căzut ca un trăsnet. Din tradiţia bisericii se ştia de veşmintele Prea Sfintei, dar nimeni nu mai putea spune unde se pierduseră, la patru veacuri după mu­tarea ei la cer. Şi, iată, într-un sătuc neînsemnat al lui Israel, le fusese dat lor, doi fraţi evlavioşi şi bogaţi, să descopere taina. Dimineaţa au plecat gră­biţi spre Ierusalim. Nu au zăbovit mult. Au rânduit la un meşter în lemn un chivot asemenea cu cel pe care îl văzuseră, dar i-au comandat şi un acope­rământ din aur. Apoi s-au întors la bătrână şi au rugat-o să îi lase să îşi petreacă noaptea în rugăciuni în camera de taină. Acolo, la adăpostul întune­ricului, au schimbat chivotul femeii cu cel făcut la Ierusalim şi apoi, dimineaţa, înainte ca bătrâna evreică să afle, au plecat grăbiţi. A fost un furt pe care l-au socotit sfânt. Nu se cuvenea ca unul dintre cele mai preţioase odoare ale creşti­nătăţii să rămână între iudei.

Vedenia din Vlaherne

Când s-au întors la Constantinopol şi s-a aflat de isprava lor, în­suşi împăratul Leon I Tracul (401-474) a poruncit să fie zidită o biserică măreaţă în cartierul vlahilor, unde să fie aşezat odorul. Mo­men­tul a fost atât de strălu­ci­tor pentru locuitorii Constantinopolului, încât i-au închinat o sărbă­toare, care se ţine şi astăzi în ca­lendar, pe 2 iulie. Noi îi spunem praz­ni­cul Acoperămân­tului Maicii Domnului, deşi nu ştim exact cum arăta veşmântul pe care Galbios şi Candidos l-au aşezat în catedrala Vlaherne. Vechile izvoare bizantine îi spun mapho­rion, ceea ce, în trecut, în vremurile Maicii Domnului, se poate să fi fost o haină care se trăgea pe cap, dar acoperea şi umerii şi, poate, mare parte din trunchi. Însă ceea ce a rămas în conştiinţa bisericii şi a creştinilor din capitala Bizanţului a fost puterea acestei umile bucăţi de pânză, care avea impregnată în ea puterea rugăciunilor Prea Curatei. De multe ori, acoperământul Maicii Dom­nului a ocrotit marea cetate de atacurile barbare.
Aşa s-a întâmplat, de pildă, în anul 911, în timpul împăratului Leon cel Înţelept, când o mare flotă rusească a asediat Con­stan­ti­nopo­lul. Speriaţi, locuitorii s-au strâns în bazilica din Vlaherne să ceară ajutorul Maicii Dom­nului. Era o zi de du­minică friguroasă, pri­ma a lunii octombrie, când, la ceasul patru din noapte, Sfântul An­drei cel Nebun pentru Hristos a văzut-o aievea pe Fecioara Maria stând deasupra bisericii şi rugându-se. Prea Curata plângea pentru pă­catele poporului şi se ruga fierbinte pentru iertarea lor. Alături de ea, îmbrăcaţi în veş­minte albe, se aflau o mulţime de sfinţi, dintre care Andrei i-a recu­noscut doar pe Sfântul Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Ioan Botezătorul. În toiul rugăciunii ei fier­binţi, s-au auzit aceste cuvinte: "Împărate ce­resc, primeşte pe tot omul cel ce Te slă­veşte pe Tine şi cheamă în tot locul prea­sfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi prea­mă­reşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". Apoi Maica Domnului şi-a dat jos de pe cap acoperă­mântul şi l-a întins dea­supra Con­stan­tinopolului. A doua zi, ruşii aveau să fie în­frânţi. Vedenia a fost aşternută în scris de Sfântul Epifanie, ucenicul Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, care a fost şi el în biserică în acea noapte albă.

Brâul Maicii Domnului

Când împăratul Leon cel Înţelept (866-912) a poruncit patriarhului să deschidă racla, nu era pregătit pentru ce avea să găsească înăuntru. Cutia de lemn nu mai fusese deschisă de 410 ani, de când împăratul Arcadius (377-408) aşe­zase în el brâul Prea Sfintei, adus tocmai de la Ierusalim. Niciun împărat, nici măcar patriarhul Constantinopolului, nu cutezase să ridice capacul sipetului de lemn, pentru a pipăi comoara aceea tainică. Ar fi fost ca şi cum ar fi atins trupul Maicii Sfinte, care împletise brâul cu mâinile ei, mâini care îl purtaseră în braţe pe însuşi Hristos. Era prea mult chiar şi pentru o faţă bisericească să atingă un ase­menea odor sfânt. Le era mai simplu să se închine şi să sărute sipetul de lemn. Dar acum, soţia împăratului, Zoe, era bolnavă, bol­navă de moarte, şi o visase chiar pe Fecioara Maria, care îi spusese să ia brâul fără frică şi să şi-l pună pe trup, iar du­rerile cărora doctorii curţii nu le aflau leac se vor stinge îndată.
Când patriarhul a ridicat capacul, toată măreaţa bazilică Chal­koprateia s-a um­plut de o mireasmă delicată, venită parcă din rai. Brâul era simplu, pământiu, cu o pecete de aur aşe­zată pe el, de care era legată o bucată de pergament. Împăratul Arcadius scrisese cu grijă anul, indictio­nul, ziua şi luna când aşezase brâul în raclă. Cu de­getele tremu­rânde, Leon l-a luat în palme, mur­murând rugăciuni. Era uşor ca un fulg şi moale ca atingerea unei aripi de înger. L-a sărutat cu vârful buze­lor, apoi, rupt parcă de tot ce era în jurul său, a păşit spre patul în care Zoe, topită de boală, zăcea de multă vreme. De prea multă... Ochii, înfun­daţi în găvanele întunecate ale capu­lui, s-au deschis când împăratul i-a aşezat pe pântec brâul sfânt. O lucire stranie, de par­că ar fi privit dincolo de fruntariile lumii, i-a înviat privirea. S-a uitat la Leon şi a zâmbit. Împăratul a ştiut atunci că ce fu­sese mai rău trecuse. Puterea Prea Curatei, putere de Maică Sfân­tă, în stare să te îm­brace în iubire, o iz­bă­vise. Drept mulţu­mi­re, împărăteasa Zoe rebrodase cu mâna ei ţesătura sfântă a Fe­cioarei Maria, iar apoi a aşezat-o din nou în raclă. Era o zi de 31 august, zi care a şi rămas în calendar drept Sărbătoare a Brâu­lui Prea Sfintei.

Brâul e împărţit şi furat

Au urmat secole de urgii, când marele Imperiu al Romanilor de Răsărit a fost sfărâmat de talpa barbarilor veniţi din stepele Asiei. Temându-se că cel mai de preţ odor păstrat de la Maica Domnului s-ar putea pierde în vitregia istoriei, feţele biseri­ceşti s-au hotărât să îl împartă în mai multe bucăţi. În timpul celei de-a patra cruciade din anul 1204, când Constantinopolul a fost devastat de apuseni, o parte din aceste fragmente au fost furate şi au ajuns în Franţa, unde se păstrează şi astăzi, în biserica Le Puy Notre Dame din Maine-et-Loire. O altă parte, cea mai mare, a fost dăruită de împă­ratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1292-1383) Mâ­năstirii Vato­ped din Sfântul Munte Athos, unde se află şi astăzi. Părinţii mânăstirii au dăruit apoi câte un mic frag­ment lavrei Dionisiu şi mânăstirii Kato Xenia, din Volos.
Acest fragment din Volos a fost adus în peleri­naj şi în ţara noastră, în mai multe rânduri. Mie mi-a rânduit Domnul să îl întâlnesc la Iaşi, unde venise la hramul Sfintei Parascheva. M-am închi­nat într-un iureş, pentru că noianul de pelerini nu-ţi dădea vreme de zăbavă, dar în clipele acelea, care se dilată întotdeauna, dragostea Prea Curatei m-a răpit. Câte­va fire de lână s-au făcut hârzob de urcat sufletul în cer. Şi am stat aşa, înlemnit, fericit că puteam săruta urmele degetelor care îi atinseseră Domnului faţa încă din pruncie.