Era frumoasă, așa cum o descrie monahul Epifanie, așternând pe hârtie amintirile păstrate în biserică de la cei de odinioară: "De statură mijlocie, cu pielea de culoarea grâului, păr blond, ochii frumoși, de culoarea alunei aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele și fața lungi, plină de grație și de o frumusețe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatrasă de moliciune, având o smerenie covârșitoare. Iubea și purta haine simple, nevopsite, martor fiind sfântul ei maphorion. De lucrat, lucra veșminte de lână, care se foloseau la templul Domnului, astfel încât, prin felurimea și starea lucrurilor ei, Sfânta Maria devenise cu adevărat învățătoare a multor femei". Și, aș adăuga eu, și a tuturor apostolilor. După Înălțarea Mântuitorului la cer, ea luase locul Fiului. Ceva din iubirea, bunătatea și înțelepciunea Lui, o parte din latura sa omenească, regăseau foștii ucenici în ea, în Maria, pentru că, deși Dumnezeu adevărat și Fiu al Tatălui înainte de veci, Hristos fusese și om deplin, iar umanitatea o moștenise de la Maica Sa. Așa se face că apostolii o ascultau și îi cereau sfatul, ba, mai mult, se rezemau cu totul pe rugăciunile ei. Pentru că Prea Curata fusese, încă din copilăria petrecută la templu, deprinsă cu ruga, așa cum niciunul dintre ei nu era. Rugă adâncă, de noapte, în răpire, rugă în care cerceta cerurile și în care vorbise cu arhanghelul Gavriil.
Plecarea
Eu cred că, de murit, a murit pe rând. Mai întâi la Răstignire, când și-a dat și ea o parte din suflet împreună cu Iisus, apoi la Înălțare, când o altă parte din inimă i s-a mutat dincolo de fruntariile acestei lumi. Și mai cred că în rugăciune se întâlnea întotdeauna cu Fiul ei. Și că, de viețuit, Fecioara Maria viețuia și aici, și dincolo, iar anii bătrâneții, ani de nevoințe, rugăciuni și tăceri, vor fi făcut acest hotar subțire și părelnic, astfel încât îl putea trece lesne și fără de opreliști. Iar apostolii vor fi simțit pendularea aceasta măreață a Maicii Domnului lor, care nu se lăsa lipită de pământ, ci își lua, ori de câte ori avea răgaz, zborul spre cerul din adâncul inimii. Cele despre care vă scriu acum nu sunt scrise în Scripturi. Nu ar fi încăput și nici nu s-ar fi cuvenit ca Evangheliile și Epistolele apostolilor să scrie atâtea despre Maică, de vreme ce au fost rânduite să ni-L descopere pe Fiul. Tot ce ni s-a transmis vine din Sfânta Tradiție. Apostolii le-au vorbit primilor ucenici despre anii aceia, minunați și înfricoșători, ultimii petrecuți de Prea Sfânta printre noi. Și, mai ales, le-au spus despre mutarea ei de pe pământ la cer. Unii dintre cei care au fost de față, precum Sfântul Dionisie Areopagitul, au și așternut în scris cele petrecute.
Mai întâi a fost o întâlnire. Tainică, misterioasă, plină de puterea pe care numai slujitorii lumii de dincolo o au - întâlnirea cu arhanghelul Gavriil, venit să o pregătească pe Prea Curata pentru ultima și cea mai mare călătorie a ei. La plecare, vizitatorul ceresc, care îi vestise și Întruparea, i-a lăsat o ramură de palmier adusă din raiul străvechi. Un semn care să îi arate Fecioarei Maria că vizitatorul nu fusese o nălucă părelnică. Maica Domnului l-a chemat pe Sfântul Apostol Ioan, în a cărui casă își petrecuse bătrânețele și i-a spus de cele întâmplate. L-a rugat să dăruiască unor femei văduve din Ierusalim, de care ea fusese foarte apropiată, un veșmânt țesut de mâinile ei, un veșmânt pe care îl purtase și în noaptea aceea sfântă și mare, în care Pruncul venise în lume. Apoi, Prea Sfânta i-a chemat în rugă pe apostoli, care au și venit, aduși ca fulgerul de Duhul Sfânt, pentru a-și lua rămas bun. Când toți s-au strâns în jurul ei, afară de Toma, căruia i se hărăzise o soartă aparte, în mijlocul lor s-au arătat, străvezii de lumină, îngerii și drepții împărăției cerurilor. La urmă, ca un fulger, însoțit de o adiere înmiresmată, a apărut Domnul însuși. Nu mai era însă Iisus cel năpăstuit, care îndurase toate josniciile celor mai vicleni dintre oameni. Nu, acum Hristos a venit într-o strălucitoare putere, în veșmintele albe ca fulgerul, răspândind o măreție în fața căreia toți s-au plecat până la pământ. Chipul Maicii a strălucit atunci de bucurie, și-a privit Fiul și a spus, la fel ca la Întrupare: "Fie mie Doamne, iarăși, după cuvântul Tău!", și și-a dat duhul lin, fără nicio tulburare, în mâinile lui Hristos. Încet, ca atunci când se lasă seara, cohorta cerului, avându-L pe Domnul în mijlocul ei, s-a risipit. Trupul Maicii, iradiind o lumină delicată, a rămas în mijlocul apostolilor, care au început să îi cânte, fiecare în parte, un imn de îngropare. Apoi, Petru și Pavel, înfășurându-și mâinile într-un ștergar, pentru că nu îndrăzneau să atingă carnea sfântă, plină de lumină, au luat trupul ei și l-au așezat în mormânt.
Trei zile au privegheat în fața lui, iar martorii au povestit că, împreună cu litaniile lor, s-a auzit mereu o cântare dumnezeiească, greu de prins în cuvinte, venită de la corurile îngerești, ce-i făceau primirea Fecioarei Maria în cer. În cea de a treia zi, la mormânt a sosit și Toma. Nu apucase să-i dea Prea Sfintei sărutarea de pe urmă, așa că apostolii au deschis pentru el cripta rece. Însă pe patul de piatră aspră nu mai era nimeni... Trupul Prea Curatei fusese înălțat de Hristos la cer. Întins pe stânca cenușie, apostolii au găsit doar brâul ei din păr de cămilă pe care-l lucrase cu mâinile ei și pe care-l purtase în anii din urmă. Singurul semn că trăise pe pământ și avusese un trup, ca noi toți.
Acoperământul Maicii Domnului
Era o încăpere slab luminată de câteva opaițe și lumânări, iar în semiîntunericul ei, puteau vedea mai mulți bolnavi. Parte din ei stăteau întinși pe jos, căci nu se puteau mișca, alții erau rezemați, cum puteau, de pereți. Tăcerea lor cuprinsă parcă de un fior sfânt și lucirea stranie din ochii bătrânei care îi găzduise îi făcură să creadă că această căsuță amărâtă ascundea o mare taină. Candidos și Galbios plecaseră să se închine Locurilor Sfinte. Dar, în loc să meargă pe mare, luaseră drumul uscatului, pentru a-și purta pașii prin praful și ierburile aspre pe unde trecuse Domnul Însuși. Zăboviseră în Nazareth, se închinaseră la Bethleem, iar acum se îndreptau către Cetatea Sfântă. Cei doi frați erau mari generali bizantini, urmași ai unor patricieni bogați, așa că ar fi putut trage la un han de soi, dar umbrele serii îi prinseseră pe drum și aleseseră să rămână în sătucul acesta mic, unde o singură bătrână le arătase dragoste și îi primise sub acoperișul ei sărac. Curioși peste măsură, au iscodit-o cu privire la bolnavi. Nu voia să le vorbească. Erau creștini și romani, oameni în care evreii aveau cu greu încredere, dar cei doi au stăruit. Au poftit-o la masă și, încet, bătrâna le-a spus povestea vieții ei. Nu fusese măritată niciodată. Rămăsese fecioară, pentru că asta era rânduiala familiei ei - ca una dintre fete să nu caute spre bărbat, pentru că avea să fie păstrătoarea unei taine, izvor de multe tămăduiri pentru tot neamul. Când a ajuns la maturitate, o femeie în vârstă, rudă apropiată, i-a încredințat o cutie simplă din lemn. Ochii i-au strălucit când i-a spus că înăuntru se află un veșmânt cum nu mai găsești în Israel - veșmântul pe care Mariam, mama lui Yeshua, l-a purtat atunci când a născut și pe care i l-a dăruit unei strămoașe, pentru că fuseseră prietene apropiate. De la ea, micuțul chivot trecuse prin mâinile multor femei din neamul lor, care îi păstraseră taina, dar nu îi zăgăzuiseră harul. Pentru că, îndată după ce Mariam plecase la cer, pânza sfântă se arătase a fi tămăduitoare, iar ologii, leproșii, orbii și toți bolnavii fără leac veneau să îl atingă. Neamul ei îi primea și ajuta fără nicio plată. În dar primiseră, în dar dădeau înapoi.
Pentru Candidos și Galbios istoria bătrânei a căzut ca un trăsnet. Din tradiția bisericii se știa de veșmintele Prea Sfintei, dar nimeni nu mai putea spune unde se pierduseră, la patru veacuri după mutarea ei la cer. Și, iată, într-un sătuc neînsemnat al lui Israel, le fusese dat lor, doi frați evlavioși și bogați, să descopere taina. Dimineața au plecat grăbiți spre Ierusalim. Nu au zăbovit mult. Au rânduit la un meșter în lemn un chivot asemenea cu cel pe care îl văzuseră, dar i-au comandat și un acoperământ din aur. Apoi s-au întors la bătrână și au rugat-o să îi lase să își petreacă noaptea în rugăciuni în camera de taină. Acolo, la adăpostul întunericului, au schimbat chivotul femeii cu cel făcut la Ierusalim și apoi, dimineața, înainte ca bătrâna evreică să afle, au plecat grăbiți. A fost un furt pe care l-au socotit sfânt. Nu se cuvenea ca unul dintre cele mai prețioase odoare ale creștinătății să rămână între iudei.
Vedenia din Vlaherne
Când s-au întors la Constantinopol și s-a aflat de isprava lor, însuși împăratul Leon I Tracul (401-474) a poruncit să fie zidită o biserică măreață în cartierul vlahilor, unde să fie așezat odorul. Momentul a fost atât de strălucitor pentru locuitorii Constantinopolului, încât i-au închinat o sărbătoare, care se ține și astăzi în calendar, pe 2 iulie. Noi îi spunem praznicul Acoperământului Maicii Domnului, deși nu știm exact cum arăta veșmântul pe care Galbios și Candidos l-au așezat în catedrala Vlaherne. Vechile izvoare bizantine îi spun maphorion, ceea ce, în trecut, în vremurile Maicii Domnului, se poate să fi fost o haină care se trăgea pe cap, dar acoperea și umerii și, poate, mare parte din trunchi. Însă ceea ce a rămas în conștiința bisericii și a creștinilor din capitala Bizanțului a fost puterea acestei umile bucăți de pânză, care avea impregnată în ea puterea rugăciunilor Prea Curatei. De multe ori, acoperământul Maicii Domnului a ocrotit marea cetate de atacurile barbare.
Așa s-a întâmplat, de pildă, în anul 911, în timpul împăratului Leon cel Înțelept, când o mare flotă rusească a asediat Constantinopolul. Speriați, locuitorii s-au strâns în bazilica din Vlaherne să ceară ajutorul Maicii Domnului. Era o zi de duminică friguroasă, prima a lunii octombrie, când, la ceasul patru din noapte, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos a văzut-o aievea pe Fecioara Maria stând deasupra bisericii și rugându-se. Prea Curata plângea pentru păcatele poporului și se ruga fierbinte pentru iertarea lor. Alături de ea, îmbrăcați în veșminte albe, se aflau o mulțime de sfinți, dintre care Andrei i-a recunoscut doar pe Sfântul Ioan Evanghelistul și pe Sfântul Ioan Botezătorul. În toiul rugăciunii ei fierbinți, s-au auzit aceste cuvinte: "Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; și unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfințește, și preamărește pe cei ce Te preamăresc pe Tine, și pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta. Primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și-i izbăvește din toate nevoile și răutățile". Apoi Maica Domnului și-a dat jos de pe cap acoperământul și l-a întins deasupra Constantinopolului. A doua zi, rușii aveau să fie înfrânți. Vedenia a fost așternută în scris de Sfântul Epifanie, ucenicul Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, care a fost și el în biserică în acea noapte albă.
Brâul Maicii Domnului
Când împăratul Leon cel Înțelept (866-912) a poruncit patriarhului să deschidă racla, nu era pregătit pentru ce avea să găsească înăuntru. Cutia de lemn nu mai fusese deschisă de 410 ani, de când împăratul Arcadius (377-408) așezase în el brâul Prea Sfintei, adus tocmai de la Ierusalim. Niciun împărat, nici măcar patriarhul Constantinopolului, nu cutezase să ridice capacul sipetului de lemn, pentru a pipăi comoara aceea tainică. Ar fi fost ca și cum ar fi atins trupul Maicii Sfinte, care împletise brâul cu mâinile ei, mâini care îl purtaseră în brațe pe însuși Hristos. Era prea mult chiar și pentru o față bisericească să atingă un asemenea odor sfânt. Le era mai simplu să se închine și să sărute sipetul de lemn. Dar acum, soția împăratului, Zoe, era bolnavă, bolnavă de moarte, și o visase chiar pe Fecioara Maria, care îi spusese să ia brâul fără frică și să și-l pună pe trup, iar durerile cărora doctorii curții nu le aflau leac se vor stinge îndată.
Când patriarhul a ridicat capacul, toată măreața bazilică Chalkoprateia s-a umplut de o mireasmă delicată, venită parcă din rai. Brâul era simplu, pământiu, cu o pecete de aur așezată pe el, de care era legată o bucată de pergament. Împăratul Arcadius scrisese cu grijă anul, indictionul, ziua și luna când așezase brâul în raclă. Cu degetele tremurânde, Leon l-a luat în palme, murmurând rugăciuni. Era ușor ca un fulg și moale ca atingerea unei aripi de înger. L-a sărutat cu vârful buzelor, apoi, rupt parcă de tot ce era în jurul său, a pășit spre patul în care Zoe, topită de boală, zăcea de multă vreme. De prea multă... Ochii, înfundați în găvanele întunecate ale capului, s-au deschis când împăratul i-a așezat pe pântec brâul sfânt. O lucire stranie, de parcă ar fi privit dincolo de fruntariile lumii, i-a înviat privirea. S-a uitat la Leon și a zâmbit. Împăratul a știut atunci că ce fusese mai rău trecuse. Puterea Prea Curatei, putere de Maică Sfântă, în stare să te îmbrace în iubire, o izbăvise. Drept mulțumire, împărăteasa Zoe rebrodase cu mâna ei țesătura sfântă a Fecioarei Maria, iar apoi a așezat-o din nou în raclă. Era o zi de 31 august, zi care a și rămas în calendar drept Sărbătoare a Brâului Prea Sfintei.
Brâul e împărțit și furat
Au urmat secole de urgii, când marele Imperiu al Romanilor de Răsărit a fost sfărâmat de talpa barbarilor veniți din stepele Asiei. Temându-se că cel mai de preț odor păstrat de la Maica Domnului s-ar putea pierde în vitregia istoriei, fețele bisericești s-au hotărât să îl împartă în mai multe bucăți. În timpul celei de-a patra cruciade din anul 1204, când Constantinopolul a fost devastat de apuseni, o parte din aceste fragmente au fost furate și au ajuns în Franța, unde se păstrează și astăzi, în biserica Le Puy Notre Dame din Maine-et-Loire. O altă parte, cea mai mare, a fost dăruită de împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1292-1383) Mânăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, unde se află și astăzi. Părinții mânăstirii au dăruit apoi câte un mic fragment lavrei Dionisiu și mânăstirii Kato Xenia, din Volos.
Acest fragment din Volos a fost adus în pelerinaj și în țara noastră, în mai multe rânduri. Mie mi-a rânduit Domnul să îl întâlnesc la Iași, unde venise la hramul Sfintei Parascheva. M-am închinat într-un iureș, pentru că noianul de pelerini nu-ți dădea vreme de zăbavă, dar în clipele acelea, care se dilată întotdeauna, dragostea Prea Curatei m-a răpit. Câteva fire de lână s-au făcut hârzob de urcat sufletul în cer. Și am stat așa, înlemnit, fericit că puteam săruta urmele degetelor care îi atinseseră Domnului fața încă din pruncie.