Vara, în Bucureştii de altădată - Căldură mare, monşer!

- De-ar fi să nimerim, călătorind cu vreo maşină a timpului, într-o vară toridă a Bucureştiului de pe la 1900, am da peste cu totul şi cu totul alt oraş. O urbe străbătută de o Dâmboviţă mâloasă, cu uliţele înecate în praf luate la pas de vânzători de bragă rece şi de iaurt. Vremurile au trecut, moravurile au rămas. Şi azi, ca şi ieri, bucureştenilor le place eva­darea la umbră, bucuria de a descoperi vreo terasă înecată în ver­deaţă, vreo boltă de viţă-de-vie sub care să stai la poveşti, în faţă cu un şpriţ apretat ori cu o bere rece ca gheaţa. Căldură mare, monşer! -

Când ajunge în Bucureşti, în vara lui 1871, la doar 15 ani, ca să fie înscris la Pensio­natul "Bucholtzer", tânărul şcoler Con­stan­tin Bacalbaşa nu găseşte niciunul dintre marile repere ale "Micului Paris" de mai târziu. "Grădina Bi­sericii Domniţa Bălaşa nu exista, spitalul şi ospi­ciul nu erau clădite, Palatul de Justiţie nu exista". Nici Palatul Telefoanelor, nici Cercul Militar, nici Grand Hotel, nici marile bulevarde nu fuseseră con­struite pe vremea aceea. Nici cheiurile Dâmboviţei nu existau. La mijloc de secol XIX, Dâmboviţa era încă "sălbatică": "puţin adâncă, şerpuind într-o al­bie la nivelul stradei, fără cheiuri, cu poduri de lemn prost întreţinute, alergând în zigzaguri întortochiate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă". Unul dintre vaduri se găsea tocmai înspre grădina din dos a Institutului "Bucholtzer", prilej pentru elevul Bacalbaşa dintr-a IV-a şi pentru cole­gii săi, să o lungească la scal­dă, până târziu în seară, de cum se lă­sa căl­dura peste oraş. Aici se scal­dă liceenii, dincolo înoa­tă un cârd de raţe, mai încolo doi boi se adapă cu atâta poftă din apă, c-ar fi în stare să înghită tot râul dintr-o sorbire, la doi paşi nişte femei în­drăz­neţe nu se sfiesc să-şi arate ro­tun­jimile scăpate din haine, iar ceva mai în depăr­tare, e vadul sacagiilor, care încarcă apa în bu­toaiele tra­se de cai.

"De pomană! Apă de pomană! Apă de băut!"

Evocat de Constantin Bacalbaşa, cu ochii ado­les­centului de provincie ajuns "la Capitală", Bucu­reş­tiul sacagiilor are ceva din amorţeala fotogra­fiilor sepia. Sub soarele toropitor, care decolorează oraşul, Bucureştiul se mişcă în ritmul tărăgănat al osiilor apăsate de butoaiele grele de apă. Apa pota­bilă nu venea pe conductă, căci Bucureştiul n-avea sistem de alimentare ca azi, să poţi să te răcoreşti doar învârtind din robinet! Apa era adusă cu greu, pe uliţele prăfuite ale mahalalelor, în mersul leneş al cailor topiţi de căldură, vândută abonaţilor la 50 de bani sacaua, ori livrată direct pe stradă, numero­şilor amatori. Pe orice uliţă o apucai, nu scăpai de sacagii: "Apă! Apă! Apăăăă!". Un cântec lung, tân­guit, dar binefăcător, în mijlocul unei zile de cani­culă. "Mai era şi obiceiul, pe vremea aceea, ca ur­maşii unui mort să dea apă de pomană. Aceştia plăteau apa din saca şi obligau pe sacagiu să o împartă gratuit la lume. Atunci, sacagiul pornea pe străzi strigând: «De pomană! Apă de pomană! Apă de băut! Apă de pomană!»", iar lumea ieşea de după ulucii caselor ca la alarmă, cu mic, cu mare, înăl­ţând nori groşi de praf sub cerul albastru, ca să se răcorească cu un gât de "apă de pomană" după arşiţa de peste zi.
Dâmboviţa şi apa ei au fost, vreme de secole, sin­gurele refugii al bucureştenilor o­pri­maţi de caniculă. Boierii şi aristo­cra­ţii subţiri nu se amestecau verile cu prostimea, mergeau în vacanţe pe pro­priile mo­şii sau pe cele ale prietenilor. Aveau, oricum, variante seducătoare, pe mă­sura lărgimii pungii lor, ca să se răco­rească: lacurile şi izvoarele ter­ma­le din staţiunile de lux, pivniţele adânci şi răcoroase de la subsolul conacelor, unde stăteau tihniţi, în căzi din lemn umplute cu apă rece, bând şpriţuri uşoare, de vară. Tinerimea şi sărăci­mea se mulţu­meau, însă, cu ce aveau mai la îndemână. Existau "băi de gârlă", aranjate de-a lungul Dâm­bo­­vi­ţei pe timp de vară, pe lângă po­durile mari din Capitală, în felul unor gherete de lemn, jumătate pe mal, jumă­tate în apă, unde bu­cu­reştenii se puteau bălăci în voie contra unei su­me de nimic. Dar cei mai mulţi pre­ferau, chiar şi aşa, să-şi alea­gă singuri locul de scal­dă, spre dezapro­ba­rea celor mai pudici din­tre con­ce­tăţeni. Ce lor li se pă­rea îngro­zi­tor, era văzut ca "pito­resc" de artiştii şi călă­torii străini, care rămâ­neau muţi în faţa far­mecului atât de popu­lar al Dâmboviţei din zi­lele arzătoare de vară. Surprinsă în "tablou­rile" lor, în cărbunele de­sena­torilor ori în cernelurile memorialiştilor, nepă­sarea mahalagioaicelor, ce se scăldau goale la doi paşi de ţăranii şi de sacagiii aflaţi cu treabă pe malul apei, dă un aer extrem de vesel compoziţiilor ce ni s-au păstrat până azi.

De la işlic la ţilindru, de la Orient la Occident

Bucureştiul tânărului elev Ba­calbaşa e Bucureş­tiul acesta: Bu­cureştiul sur­prins chiar înaintea mo­derni­zării lui de după venirea Re­gelui Carol I. Bucureştiul prins între înrădăcinatele obi­ceiuri fana­riote şi tentaţia ire­zistibilă a Occi­dentului, Bu­cureştiul în care copiii de bani gata încep să fie pedepsiţi la şcoală dacă nu vorbesc fran­ţu­­zeşte chiar şi în pauzele din­tre ore, Bucureştiul care trece de la îmbră­cămintea de carac­ter oriental, cu şaluri preţioa­se, blănuri, işlicuri monu­mentale, cu meşi şi iminei, la moda apuseană, cu surtucuri, ja­chete, pantaloni, pălării înal­te şi mă­nuşi fine. În Bucureştiul saca­giilor se instalează, încet-încet, "mo­distele", care fac pentru cucoane tot felul de pălării, împodobite cu fructe şi flori, în locul vechi­lor turbane şi testemeluri. Numele francezului Jobin, care vindea noile pălării înalte, "ţilindrele", e pe buzele tuturor, căci moda lui ajunge să facă epocă la Bucu­reşti. Iau naş­tere ateliere de plisat şi gofrat, apoi spălătorii şi călcă­torii, care scrobesc piepţii cămă­şilor, gule­rele şi manşetele. Ora­şul se fran­ţu­zeşte, ca-n piesele lui Cara­giale, începe să prindă gus­tul vieţii bune, e tot mai aproape de ceea ce avea să fie, în inter­belic, "Micul Paris"...
Multe dintre obiceiurile occi­dentale erau deja bine înstăpâ­nite peste Bucureşti la 1871. În scri­so­rile sale către Vasile Alec­san­dri, Ion Ghica povesteşte cu mult farmec despre serile lungi de vară, întinse până spre dimineaţă, petrecute prin grădinile Capitalei, alături de bunul său prieten Nicolae Bălcescu.
"În Bucureşti, obicinuisem şi pe Nicu Bălcescu la acest fel de viaţă al meu, aşa că, după ce petre­ceam serile cu mai mulţi amici, pe la orele 11 sau 12, noi doi, Bălcescu şi eu, porneam pe jos de peste drum de hanu' lui Filaret şi ne duceam dincolo de Malmaison, la grădină la Câmpineanu, fosta Gră­dină a lui Scufa, unde găseam companie bună şi pe­treceam ore plăcute până pe la 4 şi pe la 5 după mie­zul nopţei; ne întorceam acasă în ziua mare. Pe drum, aveam mai totdeauna câte o sfadă, două, cu cânii mahalalelor. Erau mai ales două staţiuni ane­voie de trecut cu pace, una la cotu' gârlei de lângă grădina lui Mimi, şi alta, pe maidanul de dinaintea bisericei Popa Tatu, unde stau nişte dulăi cât viţeii de mari."

Oraşul crâşmelor şi al femeilor galante

Ce beau Ghica şi Bălcescu, în verile când, as­cunşi de caniculă la "adăpostul" nopţilor, puneau la cale destinul României moderne, nu se spune în scri­sori. Ştim numai că, mai spre toamnă, în dimi­neţile calde, mai făceau o oprire după turul de noap­te al grădinilor, să se dreagă cu câte un must. Dar pentru cei care, la fel ca ei, nu se delectau doar cu apa rece a sacagiilor, Bucureştiul avea, oricum, des­tule alternative.
Ani de zile, băutura cea mai gustată de bucureş­teni a fost vinul. Încă din primele sale secole de viaţă, de pe când nici măcar nu era târg, ci un biet sătuc de câmpie, Bucureştiul era înconjurat de o cunună de vii care, cu anii, a înghiţit cu totul oraşul, până lângă Curtea Domnească, alcătuind "Grădinile din Bucureşti", cum frumos le spune un document brâncovenesc. La atâta amar de vie, şi numărul "des­­­facerilor" de vin trebuie să fi fost mare. Ne-o con­firmă călătorii străinii, impresionaţi de mulţi­mea pivniţelor în care bucureştenii îşi făceau de lucru, la răcoare, când soarele ardea mai tare.
De altfel, cârciumarii formează breasla cea mai numeroasă din oraş: sunt peste 400, iar în numai trei decenii, numărul lor creşte cu 1.000! Vinul bun şi crâşmăriţele frumoase din Bucureşti fac multe vic­time. Un călător turc scrie că, din pricina vinului şi a fetelor "dulci, ca-n Bucureşti", mulţi compa­trioţi de-ai lui s-au lepădat de credinţă şi au rămas în Ţara Românească. Ceva mai târziu, în secolul XIX, pas­torul englez Walsh găsea şi el "un număr neînchi­puit de mare de crâşme şi de femei galante" în Bu­cureşti.

Tramvaiele şi berea

Cu timpul, pivniţele răcoroase lasă loc grădini­lor şi teraselor, mai cu seamă după ce berea începe să concureze vinul în gusturile bucureştenilor. Bere s-a băut puţină în Bucureşti, erau, totuşi, clienţi, altfel nu s-ar fi încumetat neamţul Timpel de Gotha să deschidă, în 1809, o fabrică în marginea târgului.
Începutul secolului XX consacră definitiv berea drept "răcoritoare" de bază în verile fierbinţi ale Capitalei. Apar fabricile de bere "Luther", "Oppler" şi "Bragadiru", fiecare cu grădina sa proprie, se deschid berării în plin centru - "Jubileu", pe bule­vard, "de Bie", pe Calea Victoriei, apoi două "hale cu bere" pe Calea Griviţei, la mare concurenţă, una lângă alta, la numerele 29 şi 35. "Atât de populare deveniseră berăriile, încât, la un moment dat, tram­vaiele aveau staţii cu nume de berării, pentru că multe străzi bucureştene periferice încă nu erau botezate. Tramvaiul 2, de pildă, pornea de la Beră­ria Călăraşilor, tramvaiul 8 de la Berăria Bragadiru, tramvaiul 9 de la Berăria Oppler, din Tei, iar tram­vaiul 12, de la Berăria Luther, din Filaret. La cape­tele de linie se primeneau caii. Vizitiii schimbau tu­rele, se odihneau, mâncau ceva, se răcoreau cu o bere. Luau câte un ţap, o halbă, le beau în picioare şi plecau. Patronii s-au prins că, dacă vor să vândă mai multă băutură, trebuie să-i facă pe oameni să stea jos", povestea regretatul muzicolog Viorel Cos­ma. Dacă oamenii simpli beau bere la noile terase de cartier, unde câte un cobzar le mai zicea câte un cântec de suflet, lumea bună, noii industriaşi, studenţii cu bani de-acasă şi boierimea aveau "abo­nament" la grădinile centrale. "Raşca" şi "Union" erau cele mai îndrăgite grădini, căci ele ofereau, în modă cu vremea, şi cele mai bune spectacole. Era o bătălie acerbă pentru clientelă, iar calitatea spec­tacolelor era pe pri­mul plan la "departajare".

La răcoare, pe Terasa Oteteleşanu

În lupta aceasta dură se bagă antreprenorii care închiriază de la Academia Română vestita Grădină Oteteleşanu, de lângă Tea­trul Naţional de atunci, pentru a deschide o nouă terasă. "Eşec ga­ran­tat!" - spunea gura lu­mii - "odată cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorii să-şi ia şi un bilet de băi la Techir­ghiol, pentru că reuma­tismul e, oricum, garan­tat". Într-adevăr, era atât de rece în parcul Otete­leşanu, încât la restauran­tul Tomek nici nu trebuia să cumpere gheaţă vara. Doar legau sticlele de vin cu sfoară, le lăsau jos în parc şi mai apoi le ridicau îngheţate! Dar eleganţa şi şarmul casei atrag bucureşte­nii ca un magnet. Grădina găz­duieşte, din 1904, cea mai pro­fesionistă companie de operetă, "Constantin Grigoriu", în frunte cu marele tenor Nae Leonard. Se râde pe rupte la spectacole, iar lumea se simte atât de bine, că spectatorii vin şi cu pardesie pe ei, iar doamnele cu gulere de blană, pentru a îndura vestita ră­coare a serii din grădina Otetele­şanu! Nu trebuia decât să intri în grădină şi, ca prin minune, cani­cula şi atmosfera apăsătoare a Bucureştiului în plină vară dis­păreau ca prin minune...
P.S. Terasa Oteteleşanu, lo­cul unde au cântat Nae Ciucu­rette, Ion Băjenaru, N. Nicu­lescu-Buzău, Gogu Carussy, Leontina Ioanid sau Ana Grand, în seri de neuitat, care au impus spectacolul de operetă în viaţa Bucureştiului, nu a prins anii din urmă ai interbelicului. A lăsat loc monumentalului Palat al Telefoanelor. Dar "Mon Jar­din", "Capşa" sau "Caru' cu bere" au rezistat încă ani buni - unele rezistă şi azi! - "salvând" de la caniculă noi şi noi ge­ne­raţii de bucureşteni şi de turişti toropiţi de verile Capitalei.

Vocabular "de vară"

Un transilvănean din părţile Nă­său­dului, pe nume Iuliu Moisil, vi­zitează Capitala timp de o lună. În me­moriile lui, aminteşte de "bogă­ţia" şi "varietatea" listelor de mân­ca­re a res­taurantelor vremii. Re­levă, de ase­me­nea, expresiile care circulau în legă­tu­ră cu mâncarea şi băutura: acum aude Moisil pentru prima oară de "miş-maş" (ames­tecul de vin cu apă mine­rală) şi de "şpriţ" (vin cu sifon), de "ba­terie" (o sticlă de vin şi una de apă mi­ne­rală sau un sifon la gheaţă, în reci­pientul cu trei despăr­ţiri special întocmit), de "turcească" (în loc de ca­fea neagră), zisă şi "tai­fas", de "idee", "pricini" sau "gâl­ceavă" (ţui­ca la ţoi sau ciocan) sau de "pro­tocol" (nota de plată).

Balcicul, "Vama" artiştilor din interbelic

Una dintre destinaţiile predilecte de vară pentru lumea bună a Bucureştiului a fost - în anii în care Cadrilaterul a aparţinut României - Balcicul, locul favorit al Reginei Maria. Alături de regină, nume­roşi artişti români au fost seduşi de farmecul locului. Mulţi devin "pri­zonieri" ai Bal­cicu­lui, iar asta se vede preg­nant şi în operele lor. La un moment dat, între răz­boaie, veneau la Bal­cic şi 150 de pictori pe sezon! Dintre personali­tăţile cele mai impor­tante, al căror nume e legat de Balcic, se numără Alexandru Szatmary şi soţia sa, Ortansa, sora pictoriţei Cecilia Cuţescu-Storck. Cecilia şi soţul ei, sculptorul Frederic Storck, îşi in­ves­tesc până şi ultimii bani în construcţia unei vile monu­men­tale, cu loggia, la Balcic. Artiştii fără case sunt şi mai nu­me­roşi: vin an de an şi închiriază camere în care stau cu lu­ni­le, departe de canicula Bucureştiului. Cafeneaua lui Ma­mut şi cea a lui Ismail erau locurile de întâlnire ale acestei boeme.

Unde se răcoresc bucureştenii azi

Doar câteva dintre vechile locuri de evadare estivală în Bucureşti ni s-au păstrat până azi. Dar "Caru' cu bere" sau "Hanul lui Manuc" sunt repere obligatoriu de bifat, mai cu seamă de către turişti. Berării găseşti acum la tot pasul, pentru toate gusturile, în vreme ce moda ha­lelor de bere de pe Griviţa e continuată azi de Berăria H, un uriaş pavilion din Parcul Herăstrău.
Şi în privinţa teraselor şi grădinilor ai de unde alege. "Grădina Eden", din spatele Pala­tu­lui Ştirbei, de pe Victoriei, este, poate, cel mai aproape de ce au fost cândva grădinile Ca­pi­talei. J'ai bistrot, Fabrica, Expirat, Ve­rona sau terasele din Herăstrău sunt alte lo­curi unde poţi fi tratat "boiereşte", ca pe vre­muri.
"Ultimul răcnet" în materie de terase îl re­prezintă cele amplasate pe acoperişul unor clădiri înalte, de unde ai o panoramă superbă asupra Bucureştiului. Linea/ Closer to the Moon, Sky Bar sau Upstairs Rooftop sunt cele mai cunoscute.
Cât priveşte "bălăceala", în locul Dâmboviţei de acum două secole, Bucureştiul se poate lăuda azi nu doar cu nenumărate piscine, ci şi cu unul dintre cele mai mari şi mai moderne complexuri acvatice din Europa, Therme, un loc în care, odată intrat, nu doar că uiţi că eşti în Bucureşti, dar începi să crezi că eşti pe vreo insulă exotică.