Când ajunge în București, în vara lui 1871, la doar 15 ani, ca să fie înscris la Pensionatul "Bucholtzer", tânărul școler Constantin Bacalbașa nu găsește niciunul dintre marile repere ale "Micului Paris" de mai târziu. "Grădina Bisericii Domnița Bălașa nu exista, spitalul și ospiciul nu erau clădite, Palatul de Justiție nu exista". Nici Palatul Telefoanelor, nici Cercul Militar, nici Grand Hotel, nici marile bulevarde nu fuseseră construite pe vremea aceea. Nici cheiurile Dâmboviței nu existau. La mijloc de secol XIX, Dâmbovița era încă "sălbatică": "puțin adâncă, șerpuind într-o albie la nivelul stradei, fără cheiuri, cu poduri de lemn prost întreținute, alergând în zigzaguri întortochiate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă". Unul dintre vaduri se găsea tocmai înspre grădina din dos a Institutului "Bucholtzer", prilej pentru elevul Bacalbașa dintr-a IV-a și pentru colegii săi, să o lungească la scaldă, până târziu în seară, de cum se lăsa căldura peste oraș. Aici se scaldă liceenii, dincolo înoată un cârd de rațe, mai încolo doi boi se adapă cu atâta poftă din apă, c-ar fi în stare să înghită tot râul dintr-o sorbire, la doi pași niște femei îndrăznețe nu se sfiesc să-și arate rotunjimile scăpate din haine, iar ceva mai în depărtare, e vadul sacagiilor, care încarcă apa în butoaiele trase de cai.
"De pomană! Apă de pomană! Apă de băut!"
Evocat de Constantin Bacalbașa, cu ochii adolescentului de provincie ajuns "la Capitală", Bucureștiul sacagiilor are ceva din amorțeala fotografiilor sepia. Sub soarele toropitor, care decolorează orașul, Bucureștiul se mișcă în ritmul tărăgănat al osiilor apăsate de butoaiele grele de apă. Apa potabilă nu venea pe conductă, căci Bucureștiul n-avea sistem de alimentare ca azi, să poți să te răcorești doar învârtind din robinet! Apa era adusă cu greu, pe ulițele prăfuite ale mahalalelor, în mersul leneș al cailor topiți de căldură, vândută abonaților la 50 de bani sacaua, ori livrată direct pe stradă, numeroșilor amatori. Pe orice uliță o apucai, nu scăpai de sacagii: "Apă! Apă! Apăăăă!". Un cântec lung, tânguit, dar binefăcător, în mijlocul unei zile de caniculă. "Mai era și obiceiul, pe vremea aceea, ca urmașii unui mort să dea apă de pomană. Aceștia plăteau apa din saca și obligau pe sacagiu să o împartă gratuit la lume. Atunci, sacagiul pornea pe străzi strigând: «De pomană! Apă de pomană! Apă de băut! Apă de pomană!»", iar lumea ieșea de după ulucii caselor ca la alarmă, cu mic, cu mare, înălțând nori groși de praf sub cerul albastru, ca să se răcorească cu un gât de "apă de pomană" după arșița de peste zi.
Dâmbovița și apa ei au fost, vreme de secole, singurele refugii al bucureștenilor oprimați de caniculă. Boierii și aristocrații subțiri nu se amestecau verile cu prostimea, mergeau în vacanțe pe propriile moșii sau pe cele ale prietenilor. Aveau, oricum, variante seducătoare, pe măsura lărgimii pungii lor, ca să se răcorească: lacurile și izvoarele termale din stațiunile de lux, pivnițele adânci și răcoroase de la subsolul conacelor, unde stăteau tihniți, în căzi din lemn umplute cu apă rece, bând șprițuri ușoare, de vară. Tinerimea și sărăcimea se mulțumeau, însă, cu ce aveau mai la îndemână. Existau "băi de gârlă", aranjate de-a lungul Dâmboviței pe timp de vară, pe lângă podurile mari din Capitală, în felul unor gherete de lemn, jumătate pe mal, jumătate în apă, unde bucureștenii se puteau bălăci în voie contra unei sume de nimic. Dar cei mai mulți preferau, chiar și așa, să-și aleagă singuri locul de scaldă, spre dezaprobarea celor mai pudici dintre concetățeni. Ce lor li se părea îngrozitor, era văzut ca "pitoresc" de artiștii și călătorii străini, care rămâneau muți în fața farmecului atât de popular al Dâmboviței din zilele arzătoare de vară. Surprinsă în "tablourile" lor, în cărbunele desenatorilor ori în cernelurile memorialiștilor, nepăsarea mahalagioaicelor, ce se scăldau goale la doi pași de țăranii și de sacagiii aflați cu treabă pe malul apei, dă un aer extrem de vesel compozițiilor ce ni s-au păstrat până azi.
De la ișlic la țilindru, de la Orient la Occident
Bucureștiul tânărului elev Bacalbașa e Bucureștiul acesta: Bucureștiul surprins chiar înaintea modernizării lui de după venirea Regelui Carol I. Bucureștiul prins între înrădăcinatele obiceiuri fanariote și tentația irezistibilă a Occidentului, Bucureștiul în care copiii de bani gata încep să fie pedepsiți la școală dacă nu vorbesc franțuzește chiar și în pauzele dintre ore, Bucureștiul care trece de la îmbrăcămintea de caracter oriental, cu șaluri prețioase, blănuri, ișlicuri monumentale, cu meși și iminei, la moda apuseană, cu surtucuri, jachete, pantaloni, pălării înalte și mănuși fine. În Bucureștiul sacagiilor se instalează, încet-încet, "modistele", care fac pentru cucoane tot felul de pălării, împodobite cu fructe și flori, în locul vechilor turbane și testemeluri. Numele francezului Jobin, care vindea noile pălării înalte, "țilindrele", e pe buzele tuturor, căci moda lui ajunge să facă epocă la București. Iau naștere ateliere de plisat și gofrat, apoi spălătorii și călcătorii, care scrobesc piepții cămășilor, gulerele și manșetele. Orașul se franțuzește, ca-n piesele lui Caragiale, începe să prindă gustul vieții bune, e tot mai aproape de ceea ce avea să fie, în interbelic, "Micul Paris"...
Multe dintre obiceiurile occidentale erau deja bine înstăpânite peste București la 1871. În scrisorile sale către Vasile Alecsandri, Ion Ghica povestește cu mult farmec despre serile lungi de vară, întinse până spre dimineață, petrecute prin grădinile Capitalei, alături de bunul său prieten Nicolae Bălcescu.
"În București, obicinuisem și pe Nicu Bălcescu la acest fel de viață al meu, așa că, după ce petreceam serile cu mai mulți amici, pe la orele 11 sau 12, noi doi, Bălcescu și eu, porneam pe jos de peste drum de hanu' lui Filaret și ne duceam dincolo de Malmaison, la grădină la Câmpineanu, fosta Grădină a lui Scufa, unde găseam companie bună și petreceam ore plăcute până pe la 4 și pe la 5 după miezul nopței; ne întorceam acasă în ziua mare. Pe drum, aveam mai totdeauna câte o sfadă, două, cu cânii mahalalelor. Erau mai ales două stațiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu' gârlei de lângă grădina lui Mimi, și alta, pe maidanul de dinaintea bisericei Popa Tatu, unde stau niște dulăi cât vițeii de mari."
Orașul crâșmelor și al femeilor galante
Ce beau Ghica și Bălcescu, în verile când, ascunși de caniculă la "adăpostul" nopților, puneau la cale destinul României moderne, nu se spune în scrisori. Știm numai că, mai spre toamnă, în diminețile calde, mai făceau o oprire după turul de noapte al grădinilor, să se dreagă cu câte un must. Dar pentru cei care, la fel ca ei, nu se delectau doar cu apa rece a sacagiilor, Bucureștiul avea, oricum, destule alternative.
Ani de zile, băutura cea mai gustată de bucureșteni a fost vinul. Încă din primele sale secole de viață, de pe când nici măcar nu era târg, ci un biet sătuc de câmpie, Bucureștiul era înconjurat de o cunună de vii care, cu anii, a înghițit cu totul orașul, până lângă Curtea Domnească, alcătuind "Grădinile din București", cum frumos le spune un document brâncovenesc. La atâta amar de vie, și numărul "desfacerilor" de vin trebuie să fi fost mare. Ne-o confirmă călătorii străinii, impresionați de mulțimea pivnițelor în care bucureștenii își făceau de lucru, la răcoare, când soarele ardea mai tare.
De altfel, cârciumarii formează breasla cea mai numeroasă din oraș: sunt peste 400, iar în numai trei decenii, numărul lor crește cu 1.000! Vinul bun și crâșmărițele frumoase din București fac multe victime. Un călător turc scrie că, din pricina vinului și a fetelor "dulci, ca-n București", mulți compatrioți de-ai lui s-au lepădat de credință și au rămas în Țara Românească. Ceva mai târziu, în secolul XIX, pastorul englez Walsh găsea și el "un număr neînchipuit de mare de crâșme și de femei galante" în București.
Tramvaiele și berea
Cu timpul, pivnițele răcoroase lasă loc grădinilor și teraselor, mai cu seamă după ce berea începe să concureze vinul în gusturile bucureștenilor. Bere s-a băut puțină în București, erau, totuși, clienți, altfel nu s-ar fi încumetat neamțul Timpel de Gotha să deschidă, în 1809, o fabrică în marginea târgului.
Începutul secolului XX consacră definitiv berea drept "răcoritoare" de bază în verile fierbinți ale Capitalei. Apar fabricile de bere "Luther", "Oppler" și "Bragadiru", fiecare cu grădina sa proprie, se deschid berării în plin centru - "Jubileu", pe bulevard, "de Bie", pe Calea Victoriei, apoi două "hale cu bere" pe Calea Griviței, la mare concurență, una lângă alta, la numerele 29 și 35. "Atât de populare deveniseră berăriile, încât, la un moment dat, tramvaiele aveau stații cu nume de berării, pentru că multe străzi bucureștene periferice încă nu erau botezate. Tramvaiul 2, de pildă, pornea de la Berăria Călărașilor, tramvaiul 8 de la Berăria Bragadiru, tramvaiul 9 de la Berăria Oppler, din Tei, iar tramvaiul 12, de la Berăria Luther, din Filaret. La capetele de linie se primeneau caii. Vizitiii schimbau turele, se odihneau, mâncau ceva, se răcoreau cu o bere. Luau câte un țap, o halbă, le beau în picioare și plecau. Patronii s-au prins că, dacă vor să vândă mai multă băutură, trebuie să-i facă pe oameni să stea jos", povestea regretatul muzicolog Viorel Cosma. Dacă oamenii simpli beau bere la noile terase de cartier, unde câte un cobzar le mai zicea câte un cântec de suflet, lumea bună, noii industriași, studenții cu bani de-acasă și boierimea aveau "abonament" la grădinile centrale. "Rașca" și "Union" erau cele mai îndrăgite grădini, căci ele ofereau, în modă cu vremea, și cele mai bune spectacole. Era o bătălie acerbă pentru clientelă, iar calitatea spectacolelor era pe primul plan la "departajare".
La răcoare, pe Terasa Oteteleșanu
În lupta aceasta dură se bagă antreprenorii care închiriază de la Academia Română vestita Grădină Oteteleșanu, de lângă Teatrul Național de atunci, pentru a deschide o nouă terasă. "Eșec garantat!" - spunea gura lumii - "odată cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorii să-și ia și un bilet de băi la Techirghiol, pentru că reumatismul e, oricum, garantat". Într-adevăr, era atât de rece în parcul Oteteleșanu, încât la restaurantul Tomek nici nu trebuia să cumpere gheață vara. Doar legau sticlele de vin cu sfoară, le lăsau jos în parc și mai apoi le ridicau înghețate! Dar eleganța și șarmul casei atrag bucureștenii ca un magnet. Grădina găzduiește, din 1904, cea mai profesionistă companie de operetă, "Constantin Grigoriu", în frunte cu marele tenor Nae Leonard. Se râde pe rupte la spectacole, iar lumea se simte atât de bine, că spectatorii vin și cu pardesie pe ei, iar doamnele cu gulere de blană, pentru a îndura vestita răcoare a serii din grădina Oteteleșanu! Nu trebuia decât să intri în grădină și, ca prin minune, canicula și atmosfera apăsătoare a Bucureștiului în plină vară dispăreau ca prin minune...
P.S. Terasa Oteteleșanu, locul unde au cântat Nae Ciucurette, Ion Băjenaru, N. Niculescu-Buzău, Gogu Carussy, Leontina Ioanid sau Ana Grand, în seri de neuitat, care au impus spectacolul de operetă în viața Bucureștiului, nu a prins anii din urmă ai interbelicului. A lăsat loc monumentalului Palat al Telefoanelor. Dar "Mon Jardin", "Capșa" sau "Caru' cu bere" au rezistat încă ani buni - unele rezistă și azi! - "salvând" de la caniculă noi și noi generații de bucureșteni și de turiști toropiți de verile Capitalei.
Vocabular "de vară"
Un transilvănean din părțile Năsăudului, pe nume Iuliu Moisil, vizitează Capitala timp de o lună. În memoriile lui, amintește de "bogăția" și "varietatea" listelor de mâncare a restaurantelor vremii. Relevă, de asemenea, expresiile care circulau în legătură cu mâncarea și băutura: acum aude Moisil pentru prima oară de "miș-maș" (amestecul de vin cu apă minerală) și de "șpriț" (vin cu sifon), de "baterie" (o sticlă de vin și una de apă minerală sau un sifon la gheață, în recipientul cu trei despărțiri special întocmit), de "turcească" (în loc de cafea neagră), zisă și "taifas", de "idee", "pricini" sau "gâlceavă" (țuica la țoi sau ciocan) sau de "protocol" (nota de plată).
Balcicul, "Vama" artiștilor din interbelic
Una dintre destinațiile predilecte de vară pentru lumea bună a Bucureștiului a fost - în anii în care Cadrilaterul a aparținut României - Balcicul, locul favorit al Reginei Maria. Alături de regină, numeroși artiști români au fost seduși de farmecul locului. Mulți devin "prizonieri" ai Balcicului, iar asta se vede pregnant și în operele lor. La un moment dat, între războaie, veneau la Balcic și 150 de pictori pe sezon! Dintre personalitățile cele mai importante, al căror nume e legat de Balcic, se numără Alexandru Szatmary și soția sa, Ortansa, sora pictoriței Cecilia Cuțescu-Storck. Cecilia și soțul ei, sculptorul Frederic Storck, își investesc până și ultimii bani în construcția unei vile monumentale, cu loggia, la Balcic. Artiștii fără case sunt și mai numeroși: vin an de an și închiriază camere în care stau cu lunile, departe de canicula Bucureștiului. Cafeneaua lui Mamut și cea a lui Ismail erau locurile de întâlnire ale acestei boeme.
Unde se răcoresc bucureștenii azi
Doar câteva dintre vechile locuri de evadare estivală în București ni s-au păstrat până azi. Dar "Caru' cu bere" sau "Hanul lui Manuc" sunt repere obligatoriu de bifat, mai cu seamă de către turiști. Berării găsești acum la tot pasul, pentru toate gusturile, în vreme ce moda halelor de bere de pe Grivița e continuată azi de Berăria H, un uriaș pavilion din Parcul Herăstrău.
Și în privința teraselor și grădinilor ai de unde alege. "Grădina Eden", din spatele Palatului Știrbei, de pe Victoriei, este, poate, cel mai aproape de ce au fost cândva grădinile Capitalei. J'ai bistrot, Fabrica, Expirat, Verona sau terasele din Herăstrău sunt alte locuri unde poți fi tratat "boierește", ca pe vremuri.
"Ultimul răcnet" în materie de terase îl reprezintă cele amplasate pe acoperișul unor clădiri înalte, de unde ai o panoramă superbă asupra Bucureștiului. Linea/ Closer to the Moon, Sky Bar sau Upstairs Rooftop sunt cele mai cunoscute.
Cât privește "bălăceala", în locul Dâmboviței de acum două secole, Bucureștiul se poate lăuda azi nu doar cu nenumărate piscine, ci și cu unul dintre cele mai mari și mai moderne complexuri acvatice din Europa, Therme, un loc în care, odată intrat, nu doar că uiți că ești în București, dar începi să crezi că ești pe vreo insulă exotică.