VASILE SOPORAN - "Oamenii şi-or pierdut existenţa. Ei nu mai îs"

Ochii albaştri îi scapără, iar mâinile arse de soare şi bătătorite gesticulează întru­na, în timp ce bărbatul îşi povesteşte via­ţa "şodomană" şi, din când în când, mai zice una din doi­nele sale. Titlul oficial de "tezaur uman viu" pri­mit de curând, i se potriveşte prea bine. Horitor, dansator neîntrecut, staroste de nunţi, Vasile Soporan este iubit şi apreciat în Ardeal pen­tru vitalitatea şi naturaleţea cu care păstrează tradiţiile mu­zi­cale româneşti din zonă. În­zestrat cu o voce puternică, pli­nă de nuanţe, el nu a mers pe calea bătătorită şi deseori plină de compromisuri a cân­tă­reţilor de muzică populară, preferând să rămână muncitor navetist la fabrică şi ţăran la el în sat. La 83 de ani, duce mai departe vechile cântece şi jocuri ale Câmpiei Transil­va­ne, cu care a mers la Washing­ton, în Franţa, Anglia, Belgia şi "ni, mă, cum îi zâce acolo unde s-agaţă har­ta-n cui?". Vasile Soporan este un liant între lumea pierdută a satului românesc tradiţional şi zilele actuale. N-are timp de stat pe prispa casei şi de privit în trecut, nostalgic, îngrijeşte animalele şi gospodăria, merge la munca câmpului şi, când este chemat la oraş, îi sfârâie tălpile să arate ce-i mai frumos în muzica şi-n jocul câmpiei Ardealului.

Slugă în sat

Nu şi-ar fi imaginat vreodată că va avea onoarea să urce pe scenă, să scoată discuri, să reprezinte Ro­mânia-n lume, el, un copil sărac, fără şcoală, care a intrat de mic slugă. "Când o trebuit să merg la şcoală, aici, la noi în sat, s-o făcut unitate militară ungurească, o scos băncile din clase, le-o dus în pivniţe, şi-n locul lor or pus paturi suprapuse şi aşe s-o dus primul meu an de şcoală. Peste-un an, m-or dat părinţii slugă la un gazdă din sat, ştiţi ce-i aia slugă? No, meream la plug cu doi boi, de nici nu le-ajungeam cu mâna la nas, aşa mic eram. Da' boii erau învăţaţi şi io rădicam ruda de la car, o rădicam cumva sus, băgam oticu şi strigam. «Ie, Iam­bur, ie, Vidam!», şi boii porneau. Aşe am co­pilărit, că şodomană mi-o fo viaţa, pân' atâtea cât am trecut, Doamnie fereşte! Mă mir, mă mir că n-am murit".
Stăm în curtea casei sale din satul clujean Frata şi totul în jur e făcut de mâna lui. Mă mir cum de ţine minte numele boilor, după mai bine de 70 de ani, dar el îmi spune că primele lui amin­­tiri le are de când era mai mic de doi ani. "Ţân minte cum făcea mama, care era gravidă cu frate-miu acela ce-o vinit după mine, plăcinte pe lespede. Avea un lemnuţ aşe, mic, crăpat, băga o cârpă cu aţă şi pu­nea unsoare pe les­pede, ţân minte exact cum făcea. Şi ţân minte de când aveam doi ani, frate-miu, patru luni, şi s-o dus mama la strâns fasole undeva de­parte, în porumb. Eu mă ţineam de fusta ei, desculţ, prin colb, cum era pe vremea aia. Mama o făcut un colac dintr-un prosop şi covăţica aia unde stătea copilu' o pus-o sus pe cap, pe colac şi aşe l-o dus. Că cu buna, cu soa­cră-sa, nu se-nţelegea bine, aşa că lua copiii după ea. Când am ajuns, o făcut într-un colţ de batistă un amestec de apă cu zahar, l-o învârtit ca un fel de sfârc de ţâţă şi-o zâs către mine: «Când îl scoate din gură, bagă-i-l înapoi». O plecat prin porumb. «No, stai acolo!». Şi-mi aduc aminte ce-am făcut, că am plecat după mama prin porumb, da' am luat-o în altă direcţie şi m-am pierdut. Am intrat într-o cânepă d-aia înaltă, cum se punea atunci şi de la temperatura aia de agust, am căzut şi-am adormit. Nu­mai noaptea m-or mai găsit tata şi cu fraţii lu' tata, că io nu mai eram nicări".

"Cân' se lasă luna-n nor"

Şi primele amintiri legate de muzică? Mama lui Vasile cân­ta prin casă, cânta să-i adoar­mă pe fraţii lui, avea voce frumoasă. Pe vremea aia, în zo­nă nu erau cântăreţi de muzică populară. Tarafurile, formate cel mai des din ţigani ("au mai încercat şi români să-nveţe, da' tot români au rămas, dacă mă-nţelegeţi"), aveau ceteră, braci şi gordun, contrabas adică. La nunţi şi la serbările satului, ei nu cântau de ascultat, oamenii nu veneau să stea liniştiţi şi să asculte muzica, ci să joa­ce cu scântei. O suită de jocuri, în care muzica şi dansul nu se opreau, putea dura uşor peste o oră. Cei prinşi în joc strigau şi cântau cu vocea. Tatăl şi bu­nicul său aveau voci puter­nice şi erau jucăuşi neîn­tre­cuţi. Pe vremea aia, era linişte seara în sat, abia dacă trecea o maşină pe lună, iar dacă ta­tăl său începea să cânte, ma­ma îl auzea tocmai de acasă, de pe hotar, şi ofta: "Ai, să­racu, omu meu!"."Era un târg, târgu' Berchie­şului, ve­neau ceteraşi din nouă, zece sate, într-un loc cu nişte plopi se ţinea, şi se adunau jocurile din toate satele astea din zo­nă, Soporu, Moşu, Săr­maşu, Ceaunu Mare. Ceteraşu şe­dea jos, îi aducea cineva un scaun, ceilalţi cântau din chi­şoare. În sat, oa­me­nii nu se amestecau la joc. Era jocul lobodarilor, al ăs­tora mai săraci, al brân­zarilor, adică al găzdarilor, al ăs­tora cu bani, şi jocul co­piilor. Lobodarii erau ju­căuşi de calitatea întâi, brân­zarii, umflaţi, săreau în jos şi vineau în jos, da' nu era niciunu' să-l arăţi cu degetu' ce bine joacă. Nu se duceau unii la alţii, că se bătea de dracu-i lua, le scutura şapca dacă intra-n joc. Jocu' de copii se ţinea colea, pe fâşie, sus, în sat, la o casă cu un cântar mare, la Vi­go­vidu-i zicea. Eu vă­zusem la tata şi la bunicu şi în­cepusem a juca şi a descânta (cânta n.n.), mai ve­neau femei din sat «mă, ia să vedem care-i copilu' cela de descântă aşe fru­mos». Aveam voce sub­ţirică şi mă sforţam, aşe mi se umfla venele pe gru­maz. Când mă vedea mama zicea: «Bă, las-o încet, că ţ-or crăpa dracului venele celea!». Primu' cântec de l-am cântat io a fo un duet cu o fată mai bruneţică la chip, colegă din clasa a treia. Da' zicea cântecu': «La cel slut n-oi fi drăguţă». Când am auzit, foc m-am făcut «Slut? Io?». Şi am co­borât de pe catedră şi n-am mai vrut să cânt. După aia, mai cântam pe la serbările şcolare, la joc, îmi plăcea să joc cu o fetişcană, aşe, într-un colţ, o luam şi-o învârteam. Apăi, am cântat tăt felul de cântece, da' nu de joc, doine, eu doine am ştiut a cânta pe atunci pentru sufletu' meu. Când eram mai supărat sau bucuros, de drag de-un copil sau pentru drăguţă, doine am zâs. Cele mai multe le ştiam de la oameni care lucrau în zonă p-aici. Era unu, Covăceanu Solomon, avea glas extraordinar şi cânta: «Cân' se lasă luna-n nor». Pe vremea când l-am ştiut io, prin '47-'48, avea vreo 30 de ani. Erau şiruri de 20-30 de lucrători la porumb, îi plătea gazda la zi, da' el mai mult se sprijinea-n sapă şi cânta, ăilalţi veneau şi săpau până lângă el, pormo mai mereau o ţâră. Multe cântece am învăţat stând deoparte şi ascultându-l. Le cântam seara, când isprăveam ce-aveam prin ogradă şi treceam pe la fete-n sat, erau 2 kilometri de acasă până-n sat. Nu era lumină electrică, întuneric pe drum, trebuia să ştii bine pe unde mergi. Şi eu, de la o casă la cealaltă, cântam. Acasă, mama-mi zi­cea: «Iar ai trecut pe la fata aia». Eu: «Nu, n-am trecut». «Păi, te-am auzit, mă, când te-ai oprit în poartă la ea, n-ai mai horit». Mai se ţineau şezători în sat, fetele torceau, băieţii cântau cu fluierul sau descântau, că nu puteai aduce muzicanţi la şe­zătoare. De multe ori meream prin nu ştiu câte sate să cumpărăm petrol să aveam seara la şezătoare, să lumineze. Era unu mai bătrân, Valeriu lu Dani, care-i învăţa pe copii să cânte la instrumente, se adunau 20-30 de copii de ţigani şi când începeau să cânte mai bine, ne luam şi noi, jucăuşii, după ei să jucăm. Aşe am învăţat eu să cânt şi să joc, în­cet-încet".

Vremuri grele

"Astea toate s-or în­tâmplat după ce am început io a mă pricepe şi a purta pantaloni, că pâ­nă la o vârstă oa­recare, am umblat nu­mai-n vigană sau în fustă femeiască. Pe la 6-7 ani, mi-o făcut pantaloni, da' tot desculţ umblam prin sat. Mai târziu, am avut o pereche de pantofi, care se trezea primu' se-n­călţa, ăilalţi umblau desculţi. Zece fraţi am fost, şapte mai trăiesc. Asta-i viaţa-n lume şi e bine s-o pre­ţuim. Cât mai putem. La 17 ani, am plecat într-o zi spre Turda să găsesc de lu­cru, să câştig un ban să aduc ceva acasă. Prin '51, '52, nu prea găseai ni­­mic, era vai de capu' nostru. Şi un domn de la In­dustria Sârmii sta aşe, în poartă, cu mâinile în­cru­cişate, şi se uita cum treceam io desculţ pe drum. «Bă, ficior, uni meri?». Io mă gândeam: «Ce-o vrea omu' ăsta de la mine?». Îi zâc ce-i cu mine şi el: «Stai o ţâră. Nu vrei să lucri la noi, la fa­brică?». «D-apăi ce poci eu şti a face aici?». Că io, să vă spui drept, eram cam amărunţât, aşe. M-or învăţat ei şi am lucrat un an la fabrică, până m-am îmbolnăvit. Când m-o văzut doctoru' Tepenberg, era neamţ, doc­toru' fabricii, m-o trimis cu salvarea la spital. Aveam tifos exan­tematic, unu' la un milion scăpa. Trii luni am stat în spital şi când am ajuns acasă, aveam un păr lung, ca a lu' tată-su lu' tata, el nu şi-l tundea, avea o pânză de ferăstrău şi ăla-i era piep­tănu'. Astea-s zâlele prin care-am trecut şi îs sănătos, Doamne-ţi mul­ţam! Nu mă rup cu lucru, da' nici nu stau pe loc, nu m-aş mulţumi cu un apartament la bloc, oricât ar hi el de lux, îi mult mai bună viaţa la ţară".

"Zâ-o, mă, p-aia!"

Cum obişnuia să cânte la cuptoa­rele de cărămidă la care lucra, un şef de-al său i-a zis într-o zi: "Mă, Sopo­rane, nu vrei să te duc, poate au ăştia nevoie de-un cântăreţ?". "E, ce, mă bagă ăştia pe mine-n samă?". Dar l-au băgat, şi Vasile Soporan a început să fie cunoscut, să câştige premii, să pri­mească titluri onorifice, să înregis­treze cântece pe disc sau la radio. Bine, ar fi fost mult mai băgat în sea­mă şi ridicat dacă ar fost membru de partid, dacă ar fi vrut să se împrie­te­nească cu cine trebuie. Dar e bine şi aşa, e mulţumit de ceea ce a făcut. Mulţi ani a fost staroste de nunţi prin satele din zonă, cel ce purta steagul şi ţinea ordinea obiceiurilor şi a muzicii. Lumea-l îndrăgea şi cu greu se făcea nuntă fără tetea Vasile. A făcut o pe­reche grozavă cu Şandor, cel mai ves­tit ceteraş al Câmpiei Transil­vănene, al cărui nume este şi astăzi rostit cu mult respect. Apoi a continuat cu Şan­dorică, fiul acestuia, însă ocaziile de a mai cânta şi juca în lumea satului de astăzi sunt tot mai rare. "Dacă treci duminică prin sat, pe nimeni nu vezi, stau toţi în case. Da' altădată erau jocuri în sat, omule, şi petreceri. Mergea ţizeşu' cu ceteraşii în faţa bu­fetului şi nu se mai opreau din cântat. De acuma, astea-s întâmplări mari de tot, să mai vezi aşa ceva. Oamenii şi-or pierdut existenţa, pur şi simplu, ei nu mai îs. No. Mai sunt unii care încearcă cu formaţii de folclor, nu vreau să-i hulesc, da' treaba asta, că ne îmbrăcăm tăţi la fel, cântăm când ni se face semn, sărim tăţi deodată, asta-i în afara folclorului adevărat. Nici nunţi nu se mai fac, rar de tăt, şi când se face, aduc oameni de la oraş, nunta o fac acum doi oameni, niciun ceteraş. Eu m-aş lipsi de tăt câştigul de la nuntă decât să-mi cânte cu trom­boniele celea, ce instrumente are el acolo la butoa­ne. Apasă pe buton, porneşte un cân­tec şi gata. Să nu mai pot eu să strig către ceteraş «Ză-o, mă, p-aia!». Se pierde legătura-ntre ceteraş şi jucăuş, dispare ce-i mai preţios în muzică".

Confruntarea

Nu are în repertoriu doar cântece culese din bătrâni, ci şi doine făcute de el. Una dintre acestea este despre drumul prin omăt pe care-l făcea seara, până-n celălalt capăt al satului, 12 kilometri, pentru a-şi întâlni drăguţa, pe Ana. O văzuse la nunta unei vecine de-a ei, în Poiana Frăţii, unde Vasile era staroste, însă Ana nu voise să joace cu el, pentru că era în doliu după tatăl ei. Dacă n-ar fi fost staroste la acea nuntă, n-ar fi aflat de ea, dar aşa s-a ţinut scai de cojocul ei până s-a rupt. N-au făcut nuntă, nu erau bani pentru aşa ceva, şi sunt căsătoriţi de 63 de ani. S-au înţeles bine de-a lungul anilor, însă n-a fost deloc o situaţie uşoară, ci una "şo­domană", ca multe altele din viaţa lui Vasile. Asta, pentru că unul din fraţii mamei Anei fusese printre ucigaşii unchiului lui Vasile. "Avea un păr galben, ca fetele, şi creţ, şi o figură aşe, frumoasă. Îi ştiam pe prie­tenii săi, pe unde umbla, prin sate, avea câte un pri­eten, tăţi ficiori de treabă, se-ntâl­neau pe la jocuri, pe la târ­guri. Făcuse şase ani de pri­zonierat la ruşi, a venit acasă şi a mai trăit un an. Ăştia care l-or omorât veniseră pregătiţi să facă rele, cu cuţite, cu săcuri la ei şi el atâta le-a zâs: «Bine, bă, băieţi, eu am fost la război, şi noi aici, la noi, nu putem să ne avem bine?». L-au pândit şi l-au omorât, noaptea, pe 2 iulie, nouă oameni au dat în el. Şi acela care-o dat primu' cu to­poru' avea un văr avocat la Cluj şi i-o scăpat, opt luni de în­chisoare or primit şi gata". Vasile îşi aminteşte de noaptea în care tatăl său a primit vestea, de atunci nu l-a mai văzut zâmbind vreo­dată. Tatăl său ştia că vor­beşte cu Ana şi l-a sfătuit s-o ia, poate în felul acesta se termină duş­mă­nia între familii, dar n-a fost aşa. 20 de ani a rămas o duşmănie groaz­nică, o si­tuaţie me­reu periculoasă. "Noi am fo şase fraţi, veniţi unu după altu', şi la ăia le era frică de noi, umblau nu­mai grupaţi şi când ne vedeau împreună, dispăreau. Da' când eram numai io la soacră-mea, şi mă vedea fra­te-său acolo, ne tot ciocăneam. Ş-apăi, în '70, o fo un bal de 1 mai la cămin. Fra­te-miu, cu 9 ani mai mic ca mine, vine «Hai mă, să mer­­gem şi noi la bal». «Nu merg mă, că nu ştiu cine-i acolo, am co­pii acasă, nu vreau necazuri». El scoate cutiţu, îl pune pe masă: «Hai, mă, uite, mă jur, n-avem trea­bă cu nime, las cuţâtu aici». Nevastă-mea zâce: «Hai mă să merem şi noi». Acolo, cum am intrat, m-au luat nişte copii pe care i-am învăţat eu să joa­ce: «Tetea Vasile, hai cu noi». Şi fratele meu, când o-nceput să joace şi să strige, unu' din ăştia care l-omorât pe unchiu' o venit pe la spate şi i-o spart o sticlă-n cap. Frate-miu, doar s-o scuturat, aşe. Când o văzut acela că n-o căzut, o luat-o la fugă. Un ţi­gan a sărit de pe scenă şi i-o dat cuţâtu lui fra­te meu, «Ia, Martine, c-ăştia te omoară!». Şi ne-am încâlcit acolo, lumea zghiera, s-or rupt uşile de la că­min. Ăla de o dat cu sticla, 16 înţepături de cuţit i-o făcut frate-miu, da' n-o vrut să-l omoare, io am avut rup­tă clavicula de la un scaun de cămin. Da' gata, du­pă asta, s-o termi­nat duşmănia, că ei tot timpu' or gândit că ne-om retrage noi şi-or deveni ei mai tari, dar de-acu or văzut că nu se poate şi s-or retras ei".

Învârtite printre nori

Nici unul dintre copiii sau nepoţii lui Vasile Soporan nu cântă, nu are treabă cu muzica. Unul dintre fiii săi lucrează de mulţi ani la un hotel mare, în Ibiza, câştigă mult mai bine acolo ca-n România, unde avea o sluj­bă bună, însă stă departe de soţie şi de fiică. Îl sună în fiecare zi de două ori, di­mineaţa şi seara, iar Vasile tot încearcă să-l con­vin­gă, ca de la toamnă să vină definitiv acasă. Fiul său i-a propus un târg, vine acasă de tot, dacă tatăl renunţă să mai ţină vaca, dar acesta nu-i un târg bun. Rozica e a cincea generaţie de vaci pe care-o creşte, cum să nu mai "ţâie" vacă? În plus, îi dă toate lac­tatele de care are nevoie, pentru că Va­sile e un ţăran mai special, care nu mă­nâncă car­ne. S-a lăsat de 20 de ani încoace, de când a început să-i fie milă de animale, să nu mai suporte să audă porcul cum guiţă la tăiere şi găinile cum se zbat. Şi de pe 22 iulie 1989, nici alcool nu mai bea. A ţinut doliu după un frate mai mic şase luni, apoi a zis încă un an, că merită, fusese un frate de treabă. După un an, şi-a dat seama că nici nu-i mai trebuie alcool, deloc.
Vasile Soporan este un om al lucrurilor de durată, de lungă durată. În curtea sa, po­rumbei dichisiţi, cu cozi în evantai, gân­gu­resc şi se aşează pe porumbarul pe care Vasile l-a construit odată cu casa, cu 63 de ani în urmă. De atunci ţine porumbei. Din curtea asta plină de păsări, de pe-o uliţă ce urcă în deal, Vasile Soporan îmi povesteşte despre America, despre cât de greu s-a lăsat convins să urce în avion, el, care nu mai suise nici măcar într-un lift. În avion, mem­brii delegaţiei României ţineau, pe rând, câte un scurt recital, şi când cineva i-a zis. "Hai, Vasile, treci pe interval", el tare s-a mirat. "Ce să fac io?". "Să joci". S-a uitat lung: "D-apăi dacă încep a juca, mă oa­meni, găuresc avionu' şi mă duc hăt, nu mă mai opreşte nime". Dar ce-l mai pupau stewarde­sele după aia şi ce-l mai aplauda pilotul, că nu mai vă­zuseră aşa ceva în viaţa lor. "În Ţara Galilor, am locuit la o familie, el lucra la televi­ziu­nea BBC, avea o barbă mare şi neagră, ea era aşa de fină, ca o păpuşă. Şi aveau un copil de nouă ani, care-o prins drag de mine, numai cu mine stătea ziua şi noaptea. Îl învăţasem să numere în româ­neşte pân' la zece, mă învăţase şi el pe limba lui. El îmi zicea Soporan, eu îi ziceam cum îl cheamă. Şi când am plecat, ce s-a mai întristat copilul acela, plângea şi el, plângeam şi io. Am zâs că dacă vreo­dată-n viaţă mai am ocazia să ajung acolo, mă duc şi-l caut, da, uite că nu s-a mai ivit. Asta-i viaţa şi zâc Doamnie-ţ mulţam că încă-s viu, după toate ce-am trecut".

Rapsodul clujean poate fi ascultat pe CD ul co­lec­ţiei "Etnophonie", "Cântările lui Vasile Sopo­ran".

Ilustraţii - Ernest Bernea