Ochii albaștri îi scapără, iar mâinile arse de soare și bătătorite gesticulează întruna, în timp ce bărbatul își povestește viața "șodomană" și, din când în când, mai zice una din doinele sale. Titlul oficial de "tezaur uman viu" primit de curând, i se potrivește prea bine. Horitor, dansator neîntrecut, staroste de nunți, Vasile Soporan este iubit și apreciat în Ardeal pentru vitalitatea și naturalețea cu care păstrează tradițiile muzicale românești din zonă. Înzestrat cu o voce puternică, plină de nuanțe, el nu a mers pe calea bătătorită și deseori plină de compromisuri a cântăreților de muzică populară, preferând să rămână muncitor navetist la fabrică și țăran la el în sat. La 83 de ani, duce mai departe vechile cântece și jocuri ale Câmpiei Transilvane, cu care a mers la Washington, în Franța, Anglia, Belgia și "ni, mă, cum îi zâce acolo unde s-agață harta-n cui?". Vasile Soporan este un liant între lumea pierdută a satului românesc tradițional și zilele actuale. N-are timp de stat pe prispa casei și de privit în trecut, nostalgic, îngrijește animalele și gospodăria, merge la munca câmpului și, când este chemat la oraș, îi sfârâie tălpile să arate ce-i mai frumos în muzica și-n jocul câmpiei Ardealului.
Slugă în sat
Nu și-ar fi imaginat vreodată că va avea onoarea să urce pe scenă, să scoată discuri, să reprezinte România-n lume, el, un copil sărac, fără școală, care a intrat de mic slugă. "Când o trebuit să merg la școală, aici, la noi în sat, s-o făcut unitate militară ungurească, o scos băncile din clase, le-o dus în pivnițe, și-n locul lor or pus paturi suprapuse și așe s-o dus primul meu an de școală. Peste-un an, m-or dat părinții slugă la un gazdă din sat, știți ce-i aia slugă? No, meream la plug cu doi boi, de nici nu le-ajungeam cu mâna la nas, așa mic eram. Da' boii erau învățați și io rădicam ruda de la car, o rădicam cumva sus, băgam oticu și strigam. «Ie, Iambur, ie, Vidam!», și boii porneau. Așe am copilărit, că șodomană mi-o fo viața, pân' atâtea cât am trecut, Doamnie ferește! Mă mir, mă mir că n-am murit".
Stăm în curtea casei sale din satul clujean Frata și totul în jur e făcut de mâna lui. Mă mir cum de ține minte numele boilor, după mai bine de 70 de ani, dar el îmi spune că primele lui amintiri le are de când era mai mic de doi ani. "Țân minte cum făcea mama, care era gravidă cu frate-miu acela ce-o vinit după mine, plăcinte pe lespede. Avea un lemnuț așe, mic, crăpat, băga o cârpă cu ață și punea unsoare pe lespede, țân minte exact cum făcea. Și țân minte de când aveam doi ani, frate-miu, patru luni, și s-o dus mama la strâns fasole undeva departe, în porumb. Eu mă țineam de fusta ei, desculț, prin colb, cum era pe vremea aia. Mama o făcut un colac dintr-un prosop și covățica aia unde stătea copilu' o pus-o sus pe cap, pe colac și așe l-o dus. Că cu buna, cu soacră-sa, nu se-nțelegea bine, așa că lua copiii după ea. Când am ajuns, o făcut într-un colț de batistă un amestec de apă cu zahar, l-o învârtit ca un fel de sfârc de țâță și-o zâs către mine: «Când îl scoate din gură, bagă-i-l înapoi». O plecat prin porumb. «No, stai acolo!». Și-mi aduc aminte ce-am făcut, că am plecat după mama prin porumb, da' am luat-o în altă direcție și m-am pierdut. Am intrat într-o cânepă d-aia înaltă, cum se punea atunci și de la temperatura aia de agust, am căzut și-am adormit. Numai noaptea m-or mai găsit tata și cu frații lu' tata, că io nu mai eram nicări".
"Cân' se lasă luna-n nor"
Și primele amintiri legate de muzică? Mama lui Vasile cânta prin casă, cânta să-i adoarmă pe frații lui, avea voce frumoasă. Pe vremea aia, în zonă nu erau cântăreți de muzică populară. Tarafurile, formate cel mai des din țigani ("au mai încercat și români să-nvețe, da' tot români au rămas, dacă mă-nțelegeți"), aveau ceteră, braci și gordun, contrabas adică. La nunți și la serbările satului, ei nu cântau de ascultat, oamenii nu veneau să stea liniștiți și să asculte muzica, ci să joace cu scântei. O suită de jocuri, în care muzica și dansul nu se opreau, putea dura ușor peste o oră. Cei prinși în joc strigau și cântau cu vocea. Tatăl și bunicul său aveau voci puternice și erau jucăuși neîntrecuți. Pe vremea aia, era liniște seara în sat, abia dacă trecea o mașină pe lună, iar dacă tatăl său începea să cânte, mama îl auzea tocmai de acasă, de pe hotar, și ofta: "Ai, săracu, omu meu!"."Era un târg, târgu' Berchieșului, veneau ceterași din nouă, zece sate, într-un loc cu niște plopi se ținea, și se adunau jocurile din toate satele astea din zonă, Soporu, Moșu, Sărmașu, Ceaunu Mare. Ceterașu ședea jos, îi aducea cineva un scaun, ceilalți cântau din chișoare. În sat, oamenii nu se amestecau la joc. Era jocul lobodarilor, al ăstora mai săraci, al brânzarilor, adică al găzdarilor, al ăstora cu bani, și jocul copiilor. Lobodarii erau jucăuși de calitatea întâi, brânzarii, umflați, săreau în jos și vineau în jos, da' nu era niciunu' să-l arăți cu degetu' ce bine joacă. Nu se duceau unii la alții, că se bătea de dracu-i lua, le scutura șapca dacă intra-n joc. Jocu' de copii se ținea colea, pe fâșie, sus, în sat, la o casă cu un cântar mare, la Vigovidu-i zicea. Eu văzusem la tata și la bunicu și începusem a juca și a descânta (cânta n.n.), mai veneau femei din sat «mă, ia să vedem care-i copilu' cela de descântă așe frumos». Aveam voce subțirică și mă sforțam, așe mi se umfla venele pe grumaz. Când mă vedea mama zicea: «Bă, las-o încet, că ț-or crăpa dracului venele celea!». Primu' cântec de l-am cântat io a fo un duet cu o fată mai brunețică la chip, colegă din clasa a treia. Da' zicea cântecu': «La cel slut n-oi fi drăguță». Când am auzit, foc m-am făcut «Slut? Io?». Și am coborât de pe catedră și n-am mai vrut să cânt. După aia, mai cântam pe la serbările școlare, la joc, îmi plăcea să joc cu o fetișcană, așe, într-un colț, o luam și-o învârteam. Apăi, am cântat tăt felul de cântece, da' nu de joc, doine, eu doine am știut a cânta pe atunci pentru sufletu' meu. Când eram mai supărat sau bucuros, de drag de-un copil sau pentru drăguță, doine am zâs. Cele mai multe le știam de la oameni care lucrau în zonă p-aici. Era unu, Covăceanu Solomon, avea glas extraordinar și cânta: «Cân' se lasă luna-n nor». Pe vremea când l-am știut io, prin '47-'48, avea vreo 30 de ani. Erau șiruri de 20-30 de lucrători la porumb, îi plătea gazda la zi, da' el mai mult se sprijinea-n sapă și cânta, ăilalți veneau și săpau până lângă el, pormo mai mereau o țâră. Multe cântece am învățat stând deoparte și ascultându-l. Le cântam seara, când isprăveam ce-aveam prin ogradă și treceam pe la fete-n sat, erau 2 kilometri de acasă până-n sat. Nu era lumină electrică, întuneric pe drum, trebuia să știi bine pe unde mergi. Și eu, de la o casă la cealaltă, cântam. Acasă, mama-mi zicea: «Iar ai trecut pe la fata aia». Eu: «Nu, n-am trecut». «Păi, te-am auzit, mă, când te-ai oprit în poartă la ea, n-ai mai horit». Mai se țineau șezători în sat, fetele torceau, băieții cântau cu fluierul sau descântau, că nu puteai aduce muzicanți la șezătoare. De multe ori meream prin nu știu câte sate să cumpărăm petrol să aveam seara la șezătoare, să lumineze. Era unu mai bătrân, Valeriu lu Dani, care-i învăța pe copii să cânte la instrumente, se adunau 20-30 de copii de țigani și când începeau să cânte mai bine, ne luam și noi, jucăușii, după ei să jucăm. Așe am învățat eu să cânt și să joc, încet-încet".
Vremuri grele
"Astea toate s-or întâmplat după ce am început io a mă pricepe și a purta pantaloni, că până la o vârstă oarecare, am umblat numai-n vigană sau în fustă femeiască. Pe la 6-7 ani, mi-o făcut pantaloni, da' tot desculț umblam prin sat. Mai târziu, am avut o pereche de pantofi, care se trezea primu' se-ncălța, ăilalți umblau desculți. Zece frați am fost, șapte mai trăiesc. Asta-i viața-n lume și e bine s-o prețuim. Cât mai putem. La 17 ani, am plecat într-o zi spre Turda să găsesc de lucru, să câștig un ban să aduc ceva acasă. Prin '51, '52, nu prea găseai nimic, era vai de capu' nostru. Și un domn de la Industria Sârmii sta așe, în poartă, cu mâinile încrucișate, și se uita cum treceam io desculț pe drum. «Bă, ficior, uni meri?». Io mă gândeam: «Ce-o vrea omu' ăsta de la mine?». Îi zâc ce-i cu mine și el: «Stai o țâră. Nu vrei să lucri la noi, la fabrică?». «D-apăi ce poci eu ști a face aici?». Că io, să vă spui drept, eram cam amărunțât, așe. M-or învățat ei și am lucrat un an la fabrică, până m-am îmbolnăvit. Când m-o văzut doctoru' Tepenberg, era neamț, doctoru' fabricii, m-o trimis cu salvarea la spital. Aveam tifos exantematic, unu' la un milion scăpa. Trii luni am stat în spital și când am ajuns acasă, aveam un păr lung, ca a lu' tată-su lu' tata, el nu și-l tundea, avea o pânză de ferăstrău și ăla-i era pieptănu'. Astea-s zâlele prin care-am trecut și îs sănătos, Doamne-ți mulțam! Nu mă rup cu lucru, da' nici nu stau pe loc, nu m-aș mulțumi cu un apartament la bloc, oricât ar hi el de lux, îi mult mai bună viața la țară".
"Zâ-o, mă, p-aia!"
Cum obișnuia să cânte la cuptoarele de cărămidă la care lucra, un șef de-al său i-a zis într-o zi: "Mă, Soporane, nu vrei să te duc, poate au ăștia nevoie de-un cântăreț?". "E, ce, mă bagă ăștia pe mine-n samă?". Dar l-au băgat, și Vasile Soporan a început să fie cunoscut, să câștige premii, să primească titluri onorifice, să înregistreze cântece pe disc sau la radio. Bine, ar fi fost mult mai băgat în seamă și ridicat dacă ar fost membru de partid, dacă ar fi vrut să se împrietenească cu cine trebuie. Dar e bine și așa, e mulțumit de ceea ce a făcut. Mulți ani a fost staroste de nunți prin satele din zonă, cel ce purta steagul și ținea ordinea obiceiurilor și a muzicii. Lumea-l îndrăgea și cu greu se făcea nuntă fără tetea Vasile. A făcut o pereche grozavă cu Șandor, cel mai vestit ceteraș al Câmpiei Transilvănene, al cărui nume este și astăzi rostit cu mult respect. Apoi a continuat cu Șandorică, fiul acestuia, însă ocaziile de a mai cânta și juca în lumea satului de astăzi sunt tot mai rare. "Dacă treci duminică prin sat, pe nimeni nu vezi, stau toți în case. Da' altădată erau jocuri în sat, omule, și petreceri. Mergea țizeșu' cu ceterașii în fața bufetului și nu se mai opreau din cântat. De acuma, astea-s întâmplări mari de tot, să mai vezi așa ceva. Oamenii și-or pierdut existența, pur și simplu, ei nu mai îs. No. Mai sunt unii care încearcă cu formații de folclor, nu vreau să-i hulesc, da' treaba asta, că ne îmbrăcăm tăți la fel, cântăm când ni se face semn, sărim tăți deodată, asta-i în afara folclorului adevărat. Nici nunți nu se mai fac, rar de tăt, și când se face, aduc oameni de la oraș, nunta o fac acum doi oameni, niciun ceteraș. Eu m-aș lipsi de tăt câștigul de la nuntă decât să-mi cânte cu tromboniele celea, ce instrumente are el acolo la butoane. Apasă pe buton, pornește un cântec și gata. Să nu mai pot eu să strig către ceteraș «Ză-o, mă, p-aia!». Se pierde legătura-ntre ceteraș și jucăuș, dispare ce-i mai prețios în muzică".
Confruntarea
Nu are în repertoriu doar cântece culese din bătrâni, ci și doine făcute de el. Una dintre acestea este despre drumul prin omăt pe care-l făcea seara, până-n celălalt capăt al satului, 12 kilometri, pentru a-și întâlni drăguța, pe Ana. O văzuse la nunta unei vecine de-a ei, în Poiana Frății, unde Vasile era staroste, însă Ana nu voise să joace cu el, pentru că era în doliu după tatăl ei. Dacă n-ar fi fost staroste la acea nuntă, n-ar fi aflat de ea, dar așa s-a ținut scai de cojocul ei până s-a rupt. N-au făcut nuntă, nu erau bani pentru așa ceva, și sunt căsătoriți de 63 de ani. S-au înțeles bine de-a lungul anilor, însă n-a fost deloc o situație ușoară, ci una "șodomană", ca multe altele din viața lui Vasile. Asta, pentru că unul din frații mamei Anei fusese printre ucigașii unchiului lui Vasile. "Avea un păr galben, ca fetele, și creț, și o figură așe, frumoasă. Îi știam pe prietenii săi, pe unde umbla, prin sate, avea câte un prieten, tăți ficiori de treabă, se-ntâlneau pe la jocuri, pe la târguri. Făcuse șase ani de prizonierat la ruși, a venit acasă și a mai trăit un an. Ăștia care l-or omorât veniseră pregătiți să facă rele, cu cuțite, cu săcuri la ei și el atâta le-a zâs: «Bine, bă, băieți, eu am fost la război, și noi aici, la noi, nu putem să ne avem bine?». L-au pândit și l-au omorât, noaptea, pe 2 iulie, nouă oameni au dat în el. Și acela care-o dat primu' cu toporu' avea un văr avocat la Cluj și i-o scăpat, opt luni de închisoare or primit și gata". Vasile își amintește de noaptea în care tatăl său a primit vestea, de atunci nu l-a mai văzut zâmbind vreodată. Tatăl său știa că vorbește cu Ana și l-a sfătuit s-o ia, poate în felul acesta se termină dușmănia între familii, dar n-a fost așa. 20 de ani a rămas o dușmănie groaznică, o situație mereu periculoasă. "Noi am fo șase frați, veniți unu după altu', și la ăia le era frică de noi, umblau numai grupați și când ne vedeau împreună, dispăreau. Da' când eram numai io la soacră-mea, și mă vedea frate-său acolo, ne tot ciocăneam. Ș-apăi, în '70, o fo un bal de 1 mai la cămin. Frate-miu, cu 9 ani mai mic ca mine, vine «Hai mă, să mergem și noi la bal». «Nu merg mă, că nu știu cine-i acolo, am copii acasă, nu vreau necazuri». El scoate cutițu, îl pune pe masă: «Hai, mă, uite, mă jur, n-avem treabă cu nime, las cuțâtu aici». Nevastă-mea zâce: «Hai mă să merem și noi». Acolo, cum am intrat, m-au luat niște copii pe care i-am învățat eu să joace: «Tetea Vasile, hai cu noi». Și fratele meu, când o-nceput să joace și să strige, unu' din ăștia care l-omorât pe unchiu' o venit pe la spate și i-o spart o sticlă-n cap. Frate-miu, doar s-o scuturat, așe. Când o văzut acela că n-o căzut, o luat-o la fugă. Un țigan a sărit de pe scenă și i-o dat cuțâtu lui frate meu, «Ia, Martine, c-ăștia te omoară!». Și ne-am încâlcit acolo, lumea zghiera, s-or rupt ușile de la cămin. Ăla de o dat cu sticla, 16 înțepături de cuțit i-o făcut frate-miu, da' n-o vrut să-l omoare, io am avut ruptă clavicula de la un scaun de cămin. Da' gata, după asta, s-o terminat dușmănia, că ei tot timpu' or gândit că ne-om retrage noi și-or deveni ei mai tari, dar de-acu or văzut că nu se poate și s-or retras ei".
Învârtite printre nori
Nici unul dintre copiii sau nepoții lui Vasile Soporan nu cântă, nu are treabă cu muzica. Unul dintre fiii săi lucrează de mulți ani la un hotel mare, în Ibiza, câștigă mult mai bine acolo ca-n România, unde avea o slujbă bună, însă stă departe de soție și de fiică. Îl sună în fiecare zi de două ori, dimineața și seara, iar Vasile tot încearcă să-l convingă, ca de la toamnă să vină definitiv acasă. Fiul său i-a propus un târg, vine acasă de tot, dacă tatăl renunță să mai țină vaca, dar acesta nu-i un târg bun. Rozica e a cincea generație de vaci pe care-o crește, cum să nu mai "țâie" vacă? În plus, îi dă toate lactatele de care are nevoie, pentru că Vasile e un țăran mai special, care nu mănâncă carne. S-a lăsat de 20 de ani încoace, de când a început să-i fie milă de animale, să nu mai suporte să audă porcul cum guiță la tăiere și găinile cum se zbat. Și de pe 22 iulie 1989, nici alcool nu mai bea. A ținut doliu după un frate mai mic șase luni, apoi a zis încă un an, că merită, fusese un frate de treabă. După un an, și-a dat seama că nici nu-i mai trebuie alcool, deloc.
Vasile Soporan este un om al lucrurilor de durată, de lungă durată. În curtea sa, porumbei dichisiți, cu cozi în evantai, gânguresc și se așează pe porumbarul pe care Vasile l-a construit odată cu casa, cu 63 de ani în urmă. De atunci ține porumbei. Din curtea asta plină de păsări, de pe-o uliță ce urcă în deal, Vasile Soporan îmi povestește despre America, despre cât de greu s-a lăsat convins să urce în avion, el, care nu mai suise nici măcar într-un lift. În avion, membrii delegației României țineau, pe rând, câte un scurt recital, și când cineva i-a zis. "Hai, Vasile, treci pe interval", el tare s-a mirat. "Ce să fac io?". "Să joci". S-a uitat lung: "D-apăi dacă încep a juca, mă oameni, găuresc avionu' și mă duc hăt, nu mă mai oprește nime". Dar ce-l mai pupau stewardesele după aia și ce-l mai aplauda pilotul, că nu mai văzuseră așa ceva în viața lor. "În Țara Galilor, am locuit la o familie, el lucra la televiziunea BBC, avea o barbă mare și neagră, ea era așa de fină, ca o păpușă. Și aveau un copil de nouă ani, care-o prins drag de mine, numai cu mine stătea ziua și noaptea. Îl învățasem să numere în românește pân' la zece, mă învățase și el pe limba lui. El îmi zicea Soporan, eu îi ziceam cum îl cheamă. Și când am plecat, ce s-a mai întristat copilul acela, plângea și el, plângeam și io. Am zâs că dacă vreodată-n viață mai am ocazia să ajung acolo, mă duc și-l caut, da, uite că nu s-a mai ivit. Asta-i viața și zâc Doamnie-ț mulțam că încă-s viu, după toate ce-am trecut".
Rapsodul clujean poate fi ascultat pe CD ul colecției "Etnophonie", "Cântările lui Vasile Soporan".
Ilustrații - Ernest Bernea