Deosebea între ele cele mai fine, aproape imperceptibile parfumuri şi gusturi, cu o precizie care ne lăsa muţi de uimire, în timp ce ei i se părea de neînţeles că noi, ceilalţi, nu trăiam într-o lume aromată şi plină de savoare, aşa ca ea. Altfel, Sofia era cea mai timidă şi urâţică fată din clasă, tocmai de aceea copiii evitau să se împrietenească cu ea. Până şi profesorii o aşezau în ultima bancă, pentru că rândurile din faţă erau ocupate de elevii sclipitori şi ambiţioşi. Am fi putut jura cu toţii, pe-atunci, că nu îi este rezervat un viitor prea strălucit. Însă viaţa avea să ne contrazică.
Sofia era diferită în multe privinţe de noi, colegele sale. Purta o uniformă scrobită, cu câţiva centimetri mai lungă decât cea clasică, închisă până sus pe gât, şi îşi ţinea părul, de culoarea paiului, strâns în două cozi grele şi aspre ca sforile. Nu te privea în ochi, dar îi simţeai curiozitatea de a te cunoaşte, pâlpâind în irişii albaştri, plecaţi sub genele aurii. Cred că trecea drept neatrăgătoare, pentru că timiditatea o făcea să meargă adusă de spate şi să se ascundă sub haine croite ca din topor. În plus, după ore nu rămânea niciodată cu noi în curtea şcolii sau în parc, ci se ducea direct acasă. Apoi, mereu ne recunoştea după miros, înainte încă să ne vadă, şi ştia exact pe ce drum ajunseserăm într-un loc sau altul, după aroma florilor ce ne erau aşternute în cale, pe care numai ea o simţea. De-aici, şi reputaţia de sălbatică şi ciudată pe care şi-o câştigase. Pe mine, însă, tot timpul m-a atras ceva la Sofia. Felul ei blând, mângâios, ca-ntr-o rugăciune, de a rosti cuvintele, dar mai cu seamă seninătatea cu care trecea peste toate necazurile noastre de copii. Faptul că o priveam cu simpatie şi interes a făcut-o să se apropie de mine. Iar, într-o zi, m-a invitat pe la ea să-mi dezvăluie micul ei univers secret. Imediat ce i-am trecut pragul, am înţeles de ce nu avea Sofia timp de pierdut prin oraş! Creştea, într-o încăpere ca o insulă de lumină - aflată la mansarda casei întunecate şi vechi, ce avea ferestre uriaşe, în loc de tavan şi pereţi - sute de soiuri de ierburi aromatice şi flori. De îndată ce s-a amestecat printre plante, parcă s-a transformat. Fata urâţică şi ruşinoasă a devenit dintr-odată strălucitoare şi sigură pe ea. O bucurie extraordinară, cum nu mai văzusem, îi reconstruia chipul, ca într-un puzzle, din zâmbete, iar gesturile, altminteri contorsionate, păreau animate de un dans lin, născut dintr-o muzică a liniştii absolute, pe care o auzea numai ea. M-a purtat printre şirurile de mirodenii, îmbiindu-mă să mă las îmbătată de parfumul lor. Şi chiar mi-a făcut un buchet din crenguţe de levănţică, rozmarin şi busuioc. M-a dus apoi în bucătăria în care mama ei învârtea în mai multe oale ce sfârâiau pe foc, învăluită în aburi şi arome. Mă simţeam ca pe un tărâm magic sau, cel puţin, aşa mi s-a păstrat în suflet amintirea de-atunci. Ne-am aşezat să mâncăm împreună, la măsuţa rotundă şi scundă din lemn, din vase din lut, frumos pictate, cu tacâmuri din argint. Şi totul era delicios! Aşa bucate grozave, adevărate minuni gastronomice, eu niciodată nu mai gustasem! În plus, după cum avea să-mi destăinuie Sofia, fiecare fel de mâncare era făcut după o reţetă secretă, creată de străbunica ei. Toate istoriile acestea începeau undeva tare departe, în sămânţa din care ierburile s-au născut. Continuau cu vraja stropilor de ploaie sau cu apa curată de fântână ce afânau pământul în care au crescut. Ca să se desăvârşească într-o beţie de mirosuri şi gusturi, în farfurie. În timp ce Sofia îmi vorbea cu însufleţire despre lumea ei, lumea pe care eu o lăsasem afară se îndepărta tot mai mult. Ambiţiile noastre, ale celorlalte fete, de a fi populare, goana după note mari, obţinute doar de dragul performanţei, strădania de a arăta bine şi de a ne îmbrăca elegant se topeau, una după alta. Iar lumea frivolă pe care o construiau toate aceste lucruri neînsemnate rămânea tot mai departe în urmă. Până când, într-o bună zi, nici n-a mai existat. De la Sofia am învăţat să mă apropii cu dragoste de oameni şi să fac cu pasiune orice aş alege să fac. Tot privind-o pe ea am ajuns să preţuiesc aşa cum se cuvine smerenia sau să nu-mi leg fericirea de ceea ce e în afara, ci înăuntrul meu. Şi, mai ales, să încerc să dăruiesc întotdeauna bucurie prin tot ce sunt şi fac. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, pot spune cu mâna pe inimă că, din clipa în care Sofia m-a primit în casa ei, odată cu fiecare preparat delicios şi aromat pe care l-am descoperit, am descoperit şi câte ceva important despre mine şi viaţa mea.
***
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
