Lacrimi şi luptă
Pe când eram tânără, se spunea despre mine că aş fi fost tare frumoasă. Acum, eu nu ştiu ce să zic. Drept e că eram sveltă şi înaltă, cu păr negru şi bogat, ochi verzi şi sprâncene arcuite. Iar pe flăcăii din sat nu-i răbda inima să treacă pe lângă mine fără să-şi întoarcă privirea, ba chiar căutau mereu pretexte să zăbovească prin preajma mea. Frumuseţea avea să-mi fie însă mai mult o piedică. De teamă să nu calc strâmb, fiind pusă în faţa atâtor ispite, tata - care m-a crescut mai mult singur, fiindcă mama a murit la nici 30 de ani - s-a grăbit să mă mărite devreme, cu un cioban din satul învecinat. Oricât am plâns şi mi-am frânt mâinile, oricât l-am rugat să nu mă dea după un om pe care nu-l iubesc, taica nu s-a lăsat înduplecat. Aşa că am ajuns să fiu nevastă şi apoi mamă la 20 de ani. Mie, însă, de mică îmi plăcuse cartea, iar faptul că bărbatul meu nu îmi înţelegea aplecarea către învăţătură (pe care nu mi-am pierdut-o nici când terminasem şcoala şi îmi legănam copilul la sân) a ajuns să mi-l facă duşman. I se părea, cu fiecare carte pe care o împrumutam de la biblioteca din comună, că sunt tot mai departe de el şi - aşa cum aş interpreta cu mintea de-acum - aş spune că mi se simţea inferior şi asta îl scotea din minţi. Căsnicia noastră devenise, în scurt timp, un coşmar. Nu că ar fi fost vreodată binecuvântată cu iubire, dar cel puţin ne legau, la-nceput, un fel de prietenie şi înţelegere. După o perioadă neagră, de certuri cumplite, a venit, din partea lui, prima palmă. Dăduse şi în patima băuturii, iar căminul nostru numai cămin nu mai era. Când mi-a ajuns cuţitul la os, după ani grei în care nu primisem din partea lui decât sudalme şi bătăi, mi-am luat fetiţa şi m-am întors acasă la tata. Ruşine mai mare pentru el cred că nu a existat! Pentru că, pe vremea aceea, să ţi se întoarcă fata acasă, şi pe deasupra cu un copil la sân, era ceva de neiertat. Aşa că n-am avut viaţă bună nici în casa părintească. Şi, cum nu am fost făcută dintr-o plămadă slabă, ba chiar aş spune că am fost dintotdeauna mai puternică decât mulţi oameni pe care i-am cunoscut, mi-am luat inima-n dinţi, fetiţa în braţe şi m-am mutat la oraş. Mi-am găsit, mai întâi, de lucru ca femeie de serviciu, răstimp în care m-am înscris şi la facultate. Au fost, cred, cei mai grei ani din viaţa mea, pentru că eram nevoită să mă împart între copil, şcoală şi muncă. În plus, plângeam de dorul zilelor bune de acasă - pentru că, ştiţi cum e, la greu numai pe cele frumoase şi bune ţi le aminteşti din trecut! Dar nu asupra acelor ani aş vrea să stărui acum! Cert e că, cu ajutorul lui Dumnezeu, datorită firii mele luptătoare, dar mai ales întărită de iubirea pentru fata mea, am reuşit să răzbesc şi, pe la 25 de ani, am ieşit la liman. Eram ingineră, aveam un apartament al meu şi îmi sorbeam copila din priviri, fericită s-o văd cât de sănătoasă, frumoasă şi fericită creşte. Anii au trecut apoi în zbor şi nu m-am mai întors în sat, decât la înmormântarea tatei. De soţul meu divorţasem de mult şi, cum băutura îi luase cu totul minţile, ajunsese să creadă că fata nu e a lui, aşa că n-a vrut niciodată să audă de ea, darămite s-o vadă sau s-o crească. Iar, la câţiva ani după moartea tatei, a pierit şi el, prin urmare nu mă mai lega de satul natal decât amintirea mamei. La mormântul ei m-am dezlegat de toate relele îndurate, am plâns până n-am mai avut lacrimi şi, cu ochii aţintiţi la flacăra lumânării pe care i-am aprins-o la căpătâi, mi-am încleştat pumnii şi mi-am promis să-i ofer fiicei mele viaţa pe care eu nu am avut-o. Şi, la scurt timp după Revoluţie, am plecat, ca inginer, în Germania, unde trăiesc şi azi. V-am povestit toate aceste lucruri îndepărtate pentru că, din cât am înţeles, tot ce ni se întâmplă în prezent ar avea rădăcini adânci, puternic înfipte undeva în trecutul nostru. Înainte de a vă dezvălui cum am ajuns să mă îndrăgostesc acum, la bătrâneţe şi de ce sufăr cumplit din acest motiv, vă mai spun doar atât: Orice s-ar întâmpla, mă consider o norocoasă! Mi-am atins scopul cu care am plecat din ţară: fata mea, acum medic stomatolog, a crescut puternică, are o căsnicie împlinită şi un copil.
A doua tinereţe
Ca în fiecare an, şi în vara aceasta am fost cu flori şi candele la mormântul mamei. De cum intru în ţară, mereu mă năpădesc tot felul de amintiri frumoase din anii primei copilării. Revăd uliţele satului, aşa cum arătau odinioară, pe care alergam liberă şi fericită, şi umbra bătrânelor ce stăteau neclintite pe podeţele de la drum, de parcă niciun necaz n-ar fi avut puterea să le tulbure liniştea. Aşa, cu sufletul răscolit de bucuriile de altădată, dar şi de nostalgia atâtor lucruri pe care le-am pierdut plecând din ţara mea, s-a întâmplat să mă găsească Sabin. Pe o bancă din Parcul Central din Târgu Jiu, pentru că niciodată nu mă întorc în Germania înainte de a mai vedea încă o dată capodoperele lui Brâncuşi. Mi-a cerut permisiunea de a se aşeza lângă mine, cu toate că aleile, la ora aceea, erau pustii şi ar fi putut să se oprească oriunde altundeva. Prima amintire pe care o am despre el este atât de vagă, încât apoi, de multe ori, m-am întrebat dacă nu cumva am visat! Şi nu are nimic romantic. Priveam o cioară mare, aproape cât un corb, ce ronţăia ceva, la câţiva paşi de mine, în iarbă - parcul acela este, dintotdeauna, populat de sute de ciori. Când un bărbat cu o cămaşă roz pal, cu părul alb, sprijinit într-un baston, s-a înclinat, m-a salutat şi s-a prezentat. Apoi, ne-am ascuns stânjeneala în spatele unei discuţii banale, chiar copilăreşti, despre pasărea cu penaj negru, strălucitor. De acolo, ni s-au deschis inimile, ni s-au dezlegat limbile, ne-au revenit zâmbetele şi... chiar am simţit primii fluturaşi în stomac. Au urmat seri în care nu puteam să adorm fără să mă gândesc la el, să-l tot răsucesc în minte, ca să zic aşa, să-l pun să vină iar şi iar să-mi dea bineţe, pe bancă. După care îl mutam în viitor, unde mă vedeam fericită alături de el, fără să înţeleg motivul din care mintea mea nu voia sub nicio formă să-i mai dea drumul. Acum, că lucrurile au ajuns mult mai departe între noi, aproape că-mi vine să râd când mi-aduc aminte acea primă întâlnire a noastră! În plus, pot spune că nici cămaşa lui nu era roz, nici părul alb. Doar cioara ronţăia, liniştită, ceva în iarbă. Mi se pare curios cum sufletul se joacă întotdeauna cu imaginile şi emoţiile din trecut, după cum vrea el, şi păstrează mai degrabă detalii lipsite de importanţă decât ceea ce contează cu adevărat! De fapt, câteva luni mai târziu, când deja ne mărturisiserăm iubirea, eu purtam o rochie roz pal şi, pentru prima dată după zeci de ani, îmi vopsisem părul argintiu într-un castaniu cuminte. Ne ţineam de mână, în timp ce treceam pe sub Poarta Sărutului. Deja ne puneam întrebări despre viitorul nostru. Da! Despre viitor! La vârsta noastră, nu mai ai timp. Şi vrei ca totul să se deruleze pe repede-nainte. Dar ce viitor putem noi avea împreună - vă întreb eu pe dvs. - atâta timp cât el are copiii şi nepoţii în România, iar eu am familia mea dragă în Germania? Totodată, trebuie să vă mărturisesc că, adeseori, mă simt ruşinată de această îndrăgostire târzie. Mă consider deplasată şi chiar egoistă. După cum vedeţi, nici nu îndrăznesc să vă destăinui mai mult despre ceea ce simt pentru Sabin. La vârsta mea, astfel de sentimente sunt cam nepotrivite. Cel puţin aşa cred eu. Dar, recunosc, de când l-am întâlnit pe el, sunt uşoară ca fulgul, inima-mi cântă continuu şi mă simt din nou tânără şi frumoasă, mai ceva ca la 20 de ani! Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac să-nţelegeţi câtă fericire îmi aduce această iubire în amurgul vieţii! Cu el sunt veselă, senină, plină de viaţă. Şi, culmea! Mi se pare că abia acum am un viitor! Dar cum ne-am putea trăi noi dragostea de la sute de kilometri distanţă? Şi oare chiar este creştineşte şi potrivit să ne purtăm, la vârsta înţelepciunii, ca doi adolescenţi? Acum, judecaţi şi dvs.! Vă mulţumesc că mi-aţi ascultat confesiunea şi m-aş bucura dacă aş primi un răspuns.
ELVIRA - Germania
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
