Deosebea între ele cele mai fine, aproape imperceptibile parfumuri și gusturi, cu o precizie care ne lăsa muți de uimire, în timp ce ei i se părea de neînțeles că noi, ceilalți, nu trăiam într-o lume aromată și plină de savoare, așa ca ea. Altfel, Sofia era cea mai timidă și urâțică fată din clasă, tocmai de aceea copiii evitau să se împrietenească cu ea. Până și profesorii o așezau în ultima bancă, pentru că rândurile din față erau ocupate de elevii sclipitori și ambițioși. Am fi putut jura cu toții, pe-atunci, că nu îi este rezervat un viitor prea strălucit. Însă viața avea să ne contrazică.
Sofia era diferită în multe privințe de noi, colegele sale. Purta o uniformă scrobită, cu câțiva centimetri mai lungă decât cea clasică, închisă până sus pe gât, și își ținea părul, de culoarea paiului, strâns în două cozi grele și aspre ca sforile. Nu te privea în ochi, dar îi simțeai curiozitatea de a te cunoaște, pâlpâind în irișii albaștri, plecați sub genele aurii. Cred că trecea drept neatrăgătoare, pentru că timiditatea o făcea să meargă adusă de spate și să se ascundă sub haine croite ca din topor. În plus, după ore nu rămânea niciodată cu noi în curtea școlii sau în parc, ci se ducea direct acasă. Apoi, mereu ne recunoștea după miros, înainte încă să ne vadă, și știa exact pe ce drum ajunseserăm într-un loc sau altul, după aroma florilor ce ne erau așternute în cale, pe care numai ea o simțea. De-aici, și reputația de sălbatică și ciudată pe care și-o câștigase. Pe mine, însă, tot timpul m-a atras ceva la Sofia. Felul ei blând, mângâios, ca-ntr-o rugăciune, de a rosti cuvintele, dar mai cu seamă seninătatea cu care trecea peste toate necazurile noastre de copii. Faptul că o priveam cu simpatie și interes a făcut-o să se apropie de mine. Iar, într-o zi, m-a invitat pe la ea să-mi dezvăluie micul ei univers secret. Imediat ce i-am trecut pragul, am înțeles de ce nu avea Sofia timp de pierdut prin oraș! Creștea, într-o încăpere ca o insulă de lumină - aflată la mansarda casei întunecate și vechi, ce avea ferestre uriașe, în loc de tavan și pereți - sute de soiuri de ierburi aromatice și flori. De îndată ce s-a amestecat printre plante, parcă s-a transformat. Fata urâțică și rușinoasă a devenit dintr-odată strălucitoare și sigură pe ea. O bucurie extraordinară, cum nu mai văzusem, îi reconstruia chipul, ca într-un puzzle, din zâmbete, iar gesturile, altminteri contorsionate, păreau animate de un dans lin, născut dintr-o muzică a liniștii absolute, pe care o auzea numai ea. M-a purtat printre șirurile de mirodenii, îmbiindu-mă să mă las îmbătată de parfumul lor. Și chiar mi-a făcut un buchet din crenguțe de levănțică, rozmarin și busuioc. M-a dus apoi în bucătăria în care mama ei învârtea în mai multe oale ce sfârâiau pe foc, învăluită în aburi și arome. Mă simțeam ca pe un tărâm magic sau, cel puțin, așa mi s-a păstrat în suflet amintirea de-atunci. Ne-am așezat să mâncăm împreună, la măsuța rotundă și scundă din lemn, din vase din lut, frumos pictate, cu tacâmuri din argint. Și totul era delicios! Așa bucate grozave, adevărate minuni gastronomice, eu niciodată nu mai gustasem! În plus, după cum avea să-mi destăinuie Sofia, fiecare fel de mâncare era făcut după o rețetă secretă, creată de străbunica ei. Toate istoriile acestea începeau undeva tare departe, în sămânța din care ierburile s-au născut. Continuau cu vraja stropilor de ploaie sau cu apa curată de fântână ce afânau pământul în care au crescut. Ca să se desăvârșească într-o beție de mirosuri și gusturi, în farfurie. În timp ce Sofia îmi vorbea cu însuflețire despre lumea ei, lumea pe care eu o lăsasem afară se îndepărta tot mai mult. Ambițiile noastre, ale celorlalte fete, de a fi populare, goana după note mari, obținute doar de dragul performanței, strădania de a arăta bine și de a ne îmbrăca elegant se topeau, una după alta. Iar lumea frivolă pe care o construiau toate aceste lucruri neînsemnate rămânea tot mai departe în urmă. Până când, într-o bună zi, nici n-a mai existat. De la Sofia am învățat să mă apropii cu dragoste de oameni și să fac cu pasiune orice aș alege să fac. Tot privind-o pe ea am ajuns să prețuiesc așa cum se cuvine smerenia sau să nu-mi leg fericirea de ceea ce e în afara, ci înăuntrul meu. Și, mai ales, să încerc să dăruiesc întotdeauna bucurie prin tot ce sunt și fac. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, pot spune cu mâna pe inimă că, din clipa în care Sofia m-a primit în casa ei, odată cu fiecare preparat delicios și aromat pe care l-am descoperit, am descoperit și câte ceva important despre mine și viața mea.
***
La câțiva ani de la acele întâmplări, Sofia s-a mutat cu părinții în alt colț de țară. O vreme, ne-am trimis scrisori, iar ea îmi strecura în fiecare plic câte o floare de cimbru, o frunzuliță înmiresmată de mărar sau alte ierburi din noua ei grădină. Eu îi mai recomandam câte o carte, dintre cele pe care le citeam. Apoi, epistolele s-au rărit tot mai mult, până când s-au oprit de tot. Mi s-a mai întâmplat, un timp după aceea, ca, la vederea vreunei plante mai deosebite sau vreunei mirodenii rare, să mă gândesc la Sofia și să zâmbesc, amintindu-mi de zilele atât de frumoase ale copilăriei și adolescenței noastre. Apoi, trebuie să recunosc, am uitat-o aproape complet. Dar, cum lumea e mică, după cum bine se spune, aveam să ne reîntâlnim, la o distanță de trei decenii. Dădusem o fugă la munte, împreună cu soțul meu, și căutam un restaurant la care să mâncăm pe parcursul șederii noastre acolo. Ne-a atras atenția o pensiune a cărei terasă era plină-ochi de turiști. Am întrebat dacă se întâmplă ceva special, dacă are loc vreo conferință sau vreun spectacol. Ni s-a răspuns că oamenii vin zilnic aici cu duiumul, pentru mâncărurile nemaipomenite, cărora li s-a dus vestea în toată țara. Ne-am oprit și noi, în primul rând pentru că ne răzbise foamea, dar și ca să vedem minunea. Sau, mai bine spus, ca s-o gustăm. De la primii aburi ce s-au ridicat, ca niște nori aromați și fierbinți, din farfurie, am înțeles că în spatele acelor minuni nu putea fi decât ea. Numai Sofia ar fi putut să dea un așa parfum mâncărurilor, nemaivorbind despre felul unic, spectaculos în care arătau! Iar când am gustat prima îmbucătură, m-am întors, într-o clipă, în timpul fericit al copilăriei. Mai întâi, la masa rotundă și scundă din lemn, pe vremea când aceleași bucate erau pregătite de mama ei, după rețetele magice, secrete, ale străbunicii. Mi-era limpede, Sofia învățase să le prepare și ea! Ba chiar adăugase ceva din ființa sa sfioasă, dar puternică și plină de energie, în acele fierturi în care recunoșteam una sau alta dintre ierburile pe care le creștea cu dragoste, de mică. Apoi, cu fiecare înghițitură, mi se redeschideau alte și alte cotloane ale sufletului, pe care le crezusem ferecate pe veci. Parcă pășeam din nou pe drumul către școală, mărginit de șiruri de tei înfloriți. Iar, la capăt, mă aștepta ea. Cu cozile ei aspre, ca sforile, fâstâcindu-se în uniforma lungă, scrobită și închisă până la gât, zâmbindu-mi deasupra unui buchet violet de levănțică. M-am ridicat de la masă, m-am scuzat soțului meu că o să lipsesc puțin și m-am dus să întreb de Sofia la recepția pensiunii. "Spuneți-i, vă rog, că o caută o prietenă din copilărie!". După câteva momente, în capul scărilor a apărut o doamnă timidă, plinuță, cu părul numai bucle blonde revărsate peste umeri. Din faldurile rochiei vișinii se revărsa, la fiecare pas, o aromă puternică de mirodenii. Preț de câteva clipe, m-a privit ca pe o străină. Apoi, dintr-odată, a zâmbit și mi-a spus: "Ce mă bucur să te văd! Nu te-ai schimbat deloc! Miroși tot a tipar și a file vechi de carte!".