Când eram copilă, în satul din județul Gorj în care am crescut, ori de câte ori se stingea câte cineva care nu împlinise 50 de ani, bunica își făcea cruce și zicea: "Ptiu, dar tinăr l-a mai luat Dumnezeu! Avea toată viața-nainte!". Iar eu eram uluită s-aud una ca asta, pentru că nouă, celor mici, toți oamenii trecuți de patru decenii ni se păreau în vârstă. Dar iată că mie, Domnul mi-a hărăzit zile cu carul (luna trecută am împlinit 70 de ani) și, odată cu ele, înțelepciunea de a înțelege ce voia să spună odinioară bunica, Dumnezeu s-o odihnească! Pe scurt, exact după ce am trecut de o jumătate de veac, mi s-au întâmplat poate cele mai neașteptate și interesante lucruri din viață. Și, pentru că ultimele evenimente m-au dat cu totul peste cap, m-am hotărât să vi le povestesc de-a fir a păr aici, în Formula AS, revista mea de suflet. Pe de o parte, pentru că simțeam nevoia să-mi deschid inima în fața cuiva de încredere, iar pe de alta, pentru că trag nădejde că voi primi un răspuns la întrebările care mă macină.
Lacrimi și luptă
Pe când eram tânără, se spunea despre mine că aș fi fost tare frumoasă. Acum, eu nu știu ce să zic. Drept e că eram sveltă și înaltă, cu păr negru și bogat, ochi verzi și sprâncene arcuite. Iar pe flăcăii din sat nu-i răbda inima să treacă pe lângă mine fără să-și întoarcă privirea, ba chiar căutau mereu pretexte să zăbovească prin preajma mea. Frumusețea avea să-mi fie însă mai mult o piedică. De teamă să nu calc strâmb, fiind pusă în fața atâtor ispite, tata - care m-a crescut mai mult singur, fiindcă mama a murit la nici 30 de ani - s-a grăbit să mă mărite devreme, cu un cioban din satul învecinat. Oricât am plâns și mi-am frânt mâinile, oricât l-am rugat să nu mă dea după un om pe care nu-l iubesc, taica nu s-a lăsat înduplecat. Așa că am ajuns să fiu nevastă și apoi mamă la 20 de ani. Mie, însă, de mică îmi plăcuse cartea, iar faptul că bărbatul meu nu îmi înțelegea aplecarea către învățătură (pe care nu mi-am pierdut-o nici când terminasem școala și îmi legănam copilul la sân) a ajuns să mi-l facă dușman. I se părea, cu fiecare carte pe care o împrumutam de la biblioteca din comună, că sunt tot mai departe de el și - așa cum aș interpreta cu mintea de-acum - aș spune că mi se simțea inferior și asta îl scotea din minți. Căsnicia noastră devenise, în scurt timp, un coșmar. Nu că ar fi fost vreodată binecuvântată cu iubire, dar cel puțin ne legau, la-nceput, un fel de prietenie și înțelegere. După o perioadă neagră, de certuri cumplite, a venit, din partea lui, prima palmă. Dăduse și în patima băuturii, iar căminul nostru numai cămin nu mai era. Când mi-a ajuns cuțitul la os, după ani grei în care nu primisem din partea lui decât sudalme și bătăi, mi-am luat fetița și m-am întors acasă la tata. Rușine mai mare pentru el cred că nu a existat! Pentru că, pe vremea aceea, să ți se întoarcă fata acasă, și pe deasupra cu un copil la sân, era ceva de neiertat. Așa că n-am avut viață bună nici în casa părintească. Și, cum nu am fost făcută dintr-o plămadă slabă, ba chiar aș spune că am fost dintotdeauna mai puternică decât mulți oameni pe care i-am cunoscut, mi-am luat inima-n dinți, fetița în brațe și m-am mutat la oraș. Mi-am găsit, mai întâi, de lucru ca femeie de serviciu, răstimp în care m-am înscris și la facultate. Au fost, cred, cei mai grei ani din viața mea, pentru că eram nevoită să mă împart între copil, școală și muncă. În plus, plângeam de dorul zilelor bune de acasă - pentru că, știți cum e, la greu numai pe cele frumoase și bune ți le amintești din trecut! Dar nu asupra acelor ani aș vrea să stărui acum! Cert e că, cu ajutorul lui Dumnezeu, datorită firii mele luptătoare, dar mai ales întărită de iubirea pentru fata mea, am reușit să răzbesc și, pe la 25 de ani, am ieșit la liman. Eram ingineră, aveam un apartament al meu și îmi sorbeam copila din priviri, fericită s-o văd cât de sănătoasă, frumoasă și fericită crește. Anii au trecut apoi în zbor și nu m-am mai întors în sat, decât la înmormântarea tatei. De soțul meu divorțasem de mult și, cum băutura îi luase cu totul mințile, ajunsese să creadă că fata nu e a lui, așa că n-a vrut niciodată să audă de ea, darămite s-o vadă sau s-o crească. Iar, la câțiva ani după moartea tatei, a pierit și el, prin urmare nu mă mai lega de satul natal decât amintirea mamei. La mormântul ei m-am dezlegat de toate relele îndurate, am plâns până n-am mai avut lacrimi și, cu ochii ațintiți la flacăra lumânării pe care i-am aprins-o la căpătâi, mi-am încleștat pumnii și mi-am promis să-i ofer fiicei mele viața pe care eu nu am avut-o. Și, la scurt timp după Revoluție, am plecat, ca inginer, în Germania, unde trăiesc și azi. V-am povestit toate aceste lucruri îndepărtate pentru că, din cât am înțeles, tot ce ni se întâmplă în prezent ar avea rădăcini adânci, puternic înfipte undeva în trecutul nostru. Înainte de a vă dezvălui cum am ajuns să mă îndrăgostesc acum, la bătrânețe și de ce sufăr cumplit din acest motiv, vă mai spun doar atât: Orice s-ar întâmpla, mă consider o norocoasă! Mi-am atins scopul cu care am plecat din țară: fata mea, acum medic stomatolog, a crescut puternică, are o căsnicie împlinită și un copil.
A doua tinerețe
Ca în fiecare an, și în vara aceasta am fost cu flori și candele la mormântul mamei. De cum intru în țară, mereu mă năpădesc tot felul de amintiri frumoase din anii primei copilării. Revăd ulițele satului, așa cum arătau odinioară, pe care alergam liberă și fericită, și umbra bătrânelor ce stăteau neclintite pe podețele de la drum, de parcă niciun necaz n-ar fi avut puterea să le tulbure liniștea. Așa, cu sufletul răscolit de bucuriile de altădată, dar și de nostalgia atâtor lucruri pe care le-am pierdut plecând din țara mea, s-a întâmplat să mă găsească Sabin. Pe o bancă din Parcul Central din Târgu Jiu, pentru că niciodată nu mă întorc în Germania înainte de a mai vedea încă o dată capodoperele lui Brâncuși. Mi-a cerut permisiunea de a se așeza lângă mine, cu toate că aleile, la ora aceea, erau pustii și ar fi putut să se oprească oriunde altundeva. Prima amintire pe care o am despre el este atât de vagă, încât apoi, de multe ori, m-am întrebat dacă nu cumva am visat! Și nu are nimic romantic. Priveam o cioară mare, aproape cât un corb, ce ronțăia ceva, la câțiva pași de mine, în iarbă - parcul acela este, dintotdeauna, populat de sute de ciori. Când un bărbat cu o cămașă roz pal, cu părul alb, sprijinit într-un baston, s-a înclinat, m-a salutat și s-a prezentat. Apoi, ne-am ascuns stânjeneala în spatele unei discuții banale, chiar copilărești, despre pasărea cu penaj negru, strălucitor. De acolo, ni s-au deschis inimile, ni s-au dezlegat limbile, ne-au revenit zâmbetele și... chiar am simțit primii fluturași în stomac. Au urmat seri în care nu puteam să adorm fără să mă gândesc la el, să-l tot răsucesc în minte, ca să zic așa, să-l pun să vină iar și iar să-mi dea binețe, pe bancă. După care îl mutam în viitor, unde mă vedeam fericită alături de el, fără să înțeleg motivul din care mintea mea nu voia sub nicio formă să-i mai dea drumul. Acum, că lucrurile au ajuns mult mai departe între noi, aproape că-mi vine să râd când mi-aduc aminte acea primă întâlnire a noastră! În plus, pot spune că nici cămașa lui nu era roz, nici părul alb. Doar cioara ronțăia, liniștită, ceva în iarbă. Mi se pare curios cum sufletul se joacă întotdeauna cu imaginile și emoțiile din trecut, după cum vrea el, și păstrează mai degrabă detalii lipsite de importanță decât ceea ce contează cu adevărat! De fapt, câteva luni mai târziu, când deja ne mărturisiserăm iubirea, eu purtam o rochie roz pal și, pentru prima dată după zeci de ani, îmi vopsisem părul argintiu într-un castaniu cuminte. Ne țineam de mână, în timp ce treceam pe sub Poarta Sărutului. Deja ne puneam întrebări despre viitorul nostru. Da! Despre viitor! La vârsta noastră, nu mai ai timp. Și vrei ca totul să se deruleze pe repede-nainte. Dar ce viitor putem noi avea împreună - vă întreb eu pe dvs. - atâta timp cât el are copiii și nepoții în România, iar eu am familia mea dragă în Germania? Totodată, trebuie să vă mărturisesc că, adeseori, mă simt rușinată de această îndrăgostire târzie. Mă consider deplasată și chiar egoistă. După cum vedeți, nici nu îndrăznesc să vă destăinui mai mult despre ceea ce simt pentru Sabin. La vârsta mea, astfel de sentimente sunt cam nepotrivite. Cel puțin așa cred eu. Dar, recunosc, de când l-am întâlnit pe el, sunt ușoară ca fulgul, inima-mi cântă continuu și mă simt din nou tânără și frumoasă, mai ceva ca la 20 de ani! Nu știu dacă am reușit să vă fac să-nțelegeți câtă fericire îmi aduce această iubire în amurgul vieții! Cu el sunt veselă, senină, plină de viață. Și, culmea! Mi se pare că abia acum am un viitor! Dar cum ne-am putea trăi noi dragostea de la sute de kilometri distanță? Și oare chiar este creștinește și potrivit să ne purtăm, la vârsta înțelepciunii, ca doi adolescenți? Acum, judecați și dvs.! Vă mulțumesc că mi-ați ascultat confesiunea și m-aș bucura dacă aș primi un răspuns.
ELVIRA - Germania