În faţa mea, în iarbă, e o creangă ruptă din el. Furtuna de azi noapte a lăsat urme peste tot în grădină. Acum e linişte şi e dimineaţă. Soarele a uscat deja pietrele albe ce mărginesc straturile de flori. Se aud numai păsările ascunse printre ramuri. Mă uit la creanga căzută în faţa mea. E uscată, acoperită de un fel de muşchi verzui, înflorit într-o spuză de flori alb albastre. Ca o rouă subţire se văd doar pe o parte a crengii, cealaltă, pe jumătate îngropată în iarbă, e încă udă.
Părul e cel mai bătrân copac din curte. Îmi amintesc de ziua în care l-am văzut prima dată, atunci când tata m-a dus să văd şi eu terenul cumpărat, unde acum se înalţă casa părintească. Părul era singurul copac ce creştea pe locul împrejmuit cu gard de lemn. Părea foarte mare, aşa singur, şi umbra lui răcoroasă a fost binefăcătoare în după amiaza aceea de vară. După ce-a ocolit de câteva ori bucata aceea de pământ, cu scurte opriri în care s-a uitat când dintr-o parte, când din alta, când de-a lungul, când de-a latul, tata şi-a făcut planul şi mi-a spus că va înălţa casa dincolo de păr. Câtă vreme el a măsurat cu pasul lui mare terenul, câtă vreme a bătut ţăruşi în câteva locuri, ca să ştie meşterii de unde să înceapă săpăturile pentru fundaţie, eu am aşteptat la umbra părului. Ţin minte că nu i-am putut cuprinde cu mâinile tulpina şi că, din această cauză, mi s-a părut un copac tare mare.
În vara aceea, tata a ridicat casa. Toamna, târziu, într-o zi ceţoasă, ne-am mutat din casa bunicii, pe care am părăsit-o cu mare părere de rău. Camerele mari, proaspăt văruite, aveau un ecou ce mi s-a părut străin multă vreme, iar curtea nouă prea goală şi părul din mijlocul ei, stingher. Au trecut mulţi, mulţi ani, până când în curte şi-au găsit locul alţi pomi, arbuşti, tufe de flori, pâlcuri de crizanteme şi margarete. Curtea e acum plină, aproape sălbatică în neorânduiala ei, dar casa a rămas goală.
*
Stau pe banca de sub părul cel bătrân. În faţa lui, la câţiva paşi, sunt doi corni. Unul înalt, maiestuos, cu crengile îndepărtate de trunchi, într-o coroană largă, ca şi cum ar vrea să cuprindă în ea tot cerul. Celălalt, în spatele lui, mai pe deal, e mult mai pipernicit, aproape sfrijit, dar are fructe mult mai dulci şi mai mari. Coarnele sunt pe jumătate coapte, peste câteva săptămâni vor fi numai bune de pus la borcane sau în butoaiele cu monturi pentru ţuică.
Cornii i-am adus cu tata, la câţiva ani după ce ne-am mutat, tocmai din satul Trestia, unde ne-am dus într-o toamnă să-i vedem pe moş Alexandru şi pe nevasta lui, Cristina. Ei ne aduceau în fiecare zi de marţi lapte şi brânză, "groştior", adică smântână groasă de bivoliţă şi, uneori, pâine făcută din făină de secară. Porneau după miezul nopţii din satul lor, cu coşul încărcat în spate, treceau dealurile Tisei, lăsau Bloaja în urmă şi ajungeau la noi dimineaţa, devreme. Câteodată, înainte de a răsări soarele, când de-abia se îngâna ziua cu noaptea. Mă trezeau atunci vorbele molcome, aşezate, poveştile cu întâmplări ciudate pe care le aduceau din satul lor pierdut între păduri. Într-un an, am stat la ei vreo două săptămâni, ca să mă înzdrăvenesc după o boală urâtă. M-au culcat în camera "dinainte", cea bună, pentru oaspeţi, într-un pat înalt, înalt, în care urcam seara cu ajutorul unui scaun. Pereţii încăperii erau vopsiţi în albastru închis, închis, şi blidele atârnate în cuie păreau nişte ochi uriaşi care mă pândeau, aşa că adormeam de fiecare dată foarte greu. Moş Alexandru şi lelea Cristina nu au avut copii, m-au cerut pe mine de la tata şi de la mama, dar ei nici n-au vrut să audă o asemenea propunere. Nu eram "de dat" şi nici "de suflet", eram pruncul lor dintâi, cum ar fi putut cineva gândi că s-ar lăsa înduplecaţi să mă înstrăineze? Au fost năcăjiţi şi amărâţi bătrânii, dar tot ne-au adus lapte şi alte bunătăţuri, până când au putut merge peste păduri, mult după ce-au împlinit optzeci de ani. Au murit singuri, în căsuţa lor acoperită cu paie, mai întâi moş Alexa şi apoi baba Cristina, care avea ochi albaştri, albaştri, ca cerul ce se arcuia peste pădurile de corni.
*
Via avea rod bun aproape în fiecare an. Tata o tundea primăvara şi o stropea de mai multe ori, cu zeamă de piatră vânătă. Culegeam via întotdeauna după câte o ploaie care spăla tot praful de pe struguri. Într-o cadă mare de lemn, tata îi zdrobea, îi lăsa câteva zile în repaus şi apoi trăgea mustul acela care te pişca la limbă, în butoiul de lemn, ce se desfăcea cu puţin înainte de Crăciun. Ceea ce rămânea era pus într-un butoi mai mic şi păstrat pentru Paşte.
*
Când era vremea perelor, culegeam dimineaţa de sub păr câte un coş de pere numai bune de mâncat. Coapte bine, moi, parfumate, un pic acrişoare, gustul lor nu s-a schimbat, chiar dacă părul e acum şi mai bătrân. Nici acum nu-i pot cuprinde tot trunchiul în braţe. Oricât mă apropii de el, oricât îmi întind mâinile, rămâne un loc pe care nu am cum să-l ating. Poate acela înseamnă viaţa lui dinainte să ne cunoaştem, adică dinainte de ziua în care ne-am văzut pentru prima oară. Dac-ar putea povesti, cine ştie câte am afla despre ceea ce a văzut el de când e pe lume. Dar poate că e mai bine să nu ştim şi doar din când în când să trimită el o pară către noi ca să ne aducă aminte de una, de alta din cele petrecute şi vechi.
Stau în curtea părintească pe banca de sub părul cel bătrân. Umbra lui binefăcătoare mă apără de văpaia zilei. El, primul stăpân al curţii, mă apără încă, deşi acum ne vedem tot mai rar. Îl simt mai aproape de mine în dimineaţa aceasta, în care camerele casei părinteşti mi s-au părut dintr-o dată prea mari, goale şi cu un ecou pustiu. Doar părul îmi dă certitudinea că oricum şi oricând m-aş întoarce în locurile natale, învinsă sau învingătoare, aş putea regăsi drumul, calea de înţelegere şi comunicare, cu rosturile care mi-au păzit primii ani ai vieţii. Şi cred că tot de aici vine şi siguranţa că n-aş putea pierde nicicând legăturile statornicite atunci, la începuturi, în primii ani. Cad perele din părul cel bătrân şi se rostogolesc în iarbă printre amintiri.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
