În fața mea, în iarbă, e o creangă ruptă din el. Furtuna de azi noapte a lăsat urme peste tot în grădină. Acum e liniște și e dimineață. Soarele a uscat deja pietrele albe ce mărginesc straturile de flori. Se aud numai păsările ascunse printre ramuri. Mă uit la creanga căzută în fața mea. E uscată, acoperită de un fel de mușchi verzui, înflorit într-o spuză de flori alb albastre. Ca o rouă subțire se văd doar pe o parte a crengii, cealaltă, pe jumătate îngropată în iarbă, e încă udă.
Părul e cel mai bătrân copac din curte. Îmi amintesc de ziua în care l-am văzut prima dată, atunci când tata m-a dus să văd și eu terenul cumpărat, unde acum se înalță casa părintească. Părul era singurul copac ce creștea pe locul împrejmuit cu gard de lemn. Părea foarte mare, așa singur, și umbra lui răcoroasă a fost binefăcătoare în după amiaza aceea de vară. După ce-a ocolit de câteva ori bucata aceea de pământ, cu scurte opriri în care s-a uitat când dintr-o parte, când din alta, când de-a lungul, când de-a latul, tata și-a făcut planul și mi-a spus că va înălța casa dincolo de păr. Câtă vreme el a măsurat cu pasul lui mare terenul, câtă vreme a bătut țăruși în câteva locuri, ca să știe meșterii de unde să înceapă săpăturile pentru fundație, eu am așteptat la umbra părului. Țin minte că nu i-am putut cuprinde cu mâinile tulpina și că, din această cauză, mi s-a părut un copac tare mare.
În vara aceea, tata a ridicat casa. Toamna, târziu, într-o zi cețoasă, ne-am mutat din casa bunicii, pe care am părăsit-o cu mare părere de rău. Camerele mari, proaspăt văruite, aveau un ecou ce mi s-a părut străin multă vreme, iar curtea nouă prea goală și părul din mijlocul ei, stingher. Au trecut mulți, mulți ani, până când în curte și-au găsit locul alți pomi, arbuști, tufe de flori, pâlcuri de crizanteme și margarete. Curtea e acum plină, aproape sălbatică în neorânduiala ei, dar casa a rămas goală.
*
Stau pe banca de sub părul cel bătrân. În fața lui, la câțiva pași, sunt doi corni. Unul înalt, maiestuos, cu crengile îndepărtate de trunchi, într-o coroană largă, ca și cum ar vrea să cuprindă în ea tot cerul. Celălalt, în spatele lui, mai pe deal, e mult mai pipernicit, aproape sfrijit, dar are fructe mult mai dulci și mai mari. Coarnele sunt pe jumătate coapte, peste câteva săptămâni vor fi numai bune de pus la borcane sau în butoaiele cu monturi pentru țuică.
Cornii i-am adus cu tata, la câțiva ani după ce ne-am mutat, tocmai din satul Trestia, unde ne-am dus într-o toamnă să-i vedem pe moș Alexandru și pe nevasta lui, Cristina. Ei ne aduceau în fiecare zi de marți lapte și brânză, "groștior", adică smântână groasă de bivoliță și, uneori, pâine făcută din făină de secară. Porneau după miezul nopții din satul lor, cu coșul încărcat în spate, treceau dealurile Tisei, lăsau Bloaja în urmă și ajungeau la noi dimineața, devreme. Câteodată, înainte de a răsări soarele, când de-abia se îngâna ziua cu noaptea. Mă trezeau atunci vorbele molcome, așezate, poveștile cu întâmplări ciudate pe care le aduceau din satul lor pierdut între păduri. Într-un an, am stat la ei vreo două săptămâni, ca să mă înzdrăvenesc după o boală urâtă. M-au culcat în camera "dinainte", cea bună, pentru oaspeți, într-un pat înalt, înalt, în care urcam seara cu ajutorul unui scaun. Pereții încăperii erau vopsiți în albastru închis, închis, și blidele atârnate în cuie păreau niște ochi uriași care mă pândeau, așa că adormeam de fiecare dată foarte greu. Moș Alexandru și lelea Cristina nu au avut copii, m-au cerut pe mine de la tata și de la mama, dar ei nici n-au vrut să audă o asemenea propunere. Nu eram "de dat" și nici "de suflet", eram pruncul lor dintâi, cum ar fi putut cineva gândi că s-ar lăsa înduplecați să mă înstrăineze? Au fost năcăjiți și amărâți bătrânii, dar tot ne-au adus lapte și alte bunătățuri, până când au putut merge peste păduri, mult după ce-au împlinit optzeci de ani. Au murit singuri, în căsuța lor acoperită cu paie, mai întâi moș Alexa și apoi baba Cristina, care avea ochi albaștri, albaștri, ca cerul ce se arcuia peste pădurile de corni.
*
Stau pe banca de sub părul cel bătrân. Umbra lui, umbră blândă, de vară, se prelungește până în via de la capătul grădinii. Strugurii sunt verzi încă, soiul târziu îi face să se coacă din septembrie, încolo. Via am pus-o într-o primăvară. Tata a făcut gropile, eu i-am adus butașii și i-am ținut până când el a adunat pământul în jurul lor. Era încălțat cu cizmele de gumă cu care umbla doar când lucra în grădină. Cu talpa lor mare a bătătorit bine pământul în jurul fiecărui butaș, ca să stea țeapăn, să nu se miște în vânt. Apoi a cărat multe găleți cu apă și a turnat apa încet în jurul lor. Butașii s-au prins. Toți. În câțiva ani, via era deja întinsă pe o rețea de sârme care acoperă acum mai bine de jumătate din curte. Din loc în loc, coardele bătrâne ale viei mai sunt încă legate cu sârme de pe vremea tatii. Primăvara, când via înfrunzește, ies și cârceii, cu care se prinde de sârme atât de tare, încât abia poți să-i desprinzi, când vrei să le guști acreala răcoritoare și fragedă. Acolo unde se termină via, tata a plantat pruni și meri. Anii nu erau la fel de rodnici, unii pomi erau încărcați de roade doar din doi în doi ani. Aceia se chemau "ani bocotani", adică bogați. Anilor în care roadele erau puține li se spunea "ani seci". Nu era nimeni supărat pentru asta, poate doar hapsânii și aceia care nu îngăduiau pământului o pauză de "hodină".
Via avea rod bun aproape în fiecare an. Tata o tundea primăvara și o stropea de mai multe ori, cu zeamă de piatră vânătă. Culegeam via întotdeauna după câte o ploaie care spăla tot praful de pe struguri. Într-o cadă mare de lemn, tata îi zdrobea, îi lăsa câteva zile în repaus și apoi trăgea mustul acela care te pișca la limbă, în butoiul de lemn, ce se desfăcea cu puțin înainte de Crăciun. Ceea ce rămânea era pus într-un butoi mai mic și păstrat pentru Paște.
*
Stau de mai bine de o jumătate de ceas pe banca de sub părul cel bătrân. Vremea a trecut fără să-mi dau seama. Gândurile m-au întors la întâmplări vechi. Din când în când, cade câte o pară și se rostogolește în iarbă. Odată, când eram la masă, o pară a căzut în farfuria tatii și ne-a stropit pe toți cu supă caldă. Am râs, ne-am distrat bine, apoi, râdeam ori de câte ori ne-am amintit figura tatii care-și căuta tăițeii stropiți pe haine și în barbă.
Când era vremea perelor, culegeam dimineața de sub păr câte un coș de pere numai bune de mâncat. Coapte bine, moi, parfumate, un pic acrișoare, gustul lor nu s-a schimbat, chiar dacă părul e acum și mai bătrân. Nici acum nu-i pot cuprinde tot trunchiul în brațe. Oricât mă apropii de el, oricât îmi întind mâinile, rămâne un loc pe care nu am cum să-l ating. Poate acela înseamnă viața lui dinainte să ne cunoaștem, adică dinainte de ziua în care ne-am văzut pentru prima oară. Dac-ar putea povesti, cine știe câte am afla despre ceea ce a văzut el de când e pe lume. Dar poate că e mai bine să nu știm și doar din când în când să trimită el o pară către noi ca să ne aducă aminte de una, de alta din cele petrecute și vechi.
Stau în curtea părintească pe banca de sub părul cel bătrân. Umbra lui binefăcătoare mă apără de văpaia zilei. El, primul stăpân al curții, mă apără încă, deși acum ne vedem tot mai rar. Îl simt mai aproape de mine în dimineața aceasta, în care camerele casei părintești mi s-au părut dintr-o dată prea mari, goale și cu un ecou pustiu. Doar părul îmi dă certitudinea că oricum și oricând m-aș întoarce în locurile natale, învinsă sau învingătoare, aș putea regăsi drumul, calea de înțelegere și comunicare, cu rosturile care mi-au păzit primii ani ai vieții. Și cred că tot de aici vine și siguranța că n-aș putea pierde nicicând legăturile statornicite atunci, la începuturi, în primii ani. Cad perele din părul cel bătrân și se rostogolesc în iarbă printre amintiri.