ŞTEFAN LUCHIAN

- Pictorul anemonelor a locuit în Bucureşti la mai multe adrese, dar ultimii ani ai vieţii i-a trăit, suferind, în casa din strada Mendeleev, nr. 29A, numită în acele vremuri str. Nicolae Bălcescu. E acolo o casă modestă, fără etaj, săracă în ornamente exterioare, dar îmbogăţită de amintirea celui care a fost unul dintre giganticii pictori români -

Fuga de militărie

Obârşia geografică a lui Ştefan Luchian era mol­­davă, fiind născut în 1868, într-un sat din Bo­toşani, ca fiu al unui maior descins dintr-o familie de boieri gălăţeni, Du­­mitru Luchian, în­surat cu Ele­na, fiica unui pro­prietar agri­col din Câmpia Bă­răganului. Unionist convins, apro­piat al lui Ale­xan­dru Ioan Cu­za, ma­iorul mol­do­vean a reeditat în plan conjugal Unirea din 1859, alegându-şi drept consoartă o tâ­nără mun­teancă. Fa­mi­lia s-a mutat în 1873 la Bucu­reşti, un­de a cum­părat o casă pe str. Po­pa Soa­re, din ma­halaua Mântuleasa. Co­pilul a dovedit din şcoa­la generală că are talent la desen şi pictură, iar în liceu, la Sfântul Sava, făcea temele pentru desen ale colegilor săi. Desi­gur, îi taxa pen­tru asta, pri­mind, după propria mărturisire, "trei­zeci de golo­gani". Mama, rămasă văduvă în 1877, nu privea cu ochi buni inclinaţia artistică a prun­cului. Un unchi, cunoscut sub nu­mele de "boierul Andrei", ajunsese să picteze biserici, după ce scă­pă­tase. Soarta acelei rude stârnea teamă în inima doamnei Luchian, care îşi dorea ca fiul ei să îm­brăţişeze o carieră militară, întocmai ca tatăl lui, Dumitru. L-a şi înscris la examene, pentru Şcoala de Infanterie, dar băiatul a făcut tot ce i-a stat în pu­tinţă ca să evite cariera militară pe care nu o do­rea câtuşi de puţin. Voia să fie artist, şi a devenit ar­tist. Mai târziu, în jurul anu­lui 1900, din cauza unor întorsături nefavorabile ale vieţii, a ajuns să picteze biserici, întocmai ca ruda lui scăpătată, bo­ierul Andrei. Spaimele mamei deveniseră realitate, dar mama nu mai trăia, murise în 1892. Probabil se împăcase cu destinul de artist al lui Ştefan, care, între timp, absolvise Şcoala de Belle Arte din Bucu­reşti şi urmase cursuri de pic­tură la München şi Paris. Moartea mamei, o femeie pragmatică, pri­cepută să administreze bunurile familiei, oferindu-i lui Ştefan banii necesari unei vieţi fără griji, a produs în scurt timp un regres în existenţa artis­tului. Acesta îşi cumpărase o vilă la Şosea, cheltuia bani cu prietenii, ducea o viaţă de dandy, după cum l-au şi calificat unii critici, dar după pierderea ma­mei, a trebuit să-şi vândă casa, să stea în locuinţe închiriate şi să supravieţuiască datorită slujbei de flautist la Teatrul Naţional. Da, urmase şi cursuri de flaut la Conservator, deşi i-ar fi plăcut mult mai mult să cânte la vioară, instru­ment pe care l-a abandonat, din cauză că - a ex­pli­cat pictorul mai târziu - "Mi-erau mâinile prea lungi".

Pictor al vieţii

Ofiţer n-a ajuns, aşa cum şi-a dorit mama lui, dar Ştefan Luchian a fost, în pictură, un luptător neîmpăcat cu stilul academic profesat în epocă. El căuta ca pictura lui să fie deschisă către lume, nu închisă în viziuni încremenite, didactice. Pic­torii care se opuneau stilului academic, dominant atunci, s-au numit "independenţi". Exemplul cel mai convingător de pictor independent a fost la noi Nicolae Grigorescu. Tânărul Luchian l-a vizitat în atelier şi l-a ales ca maestru. Mai târziu va afirma plin de recunoştinţă: "Tot ce ştiu am în­văţat de la Grigorescu". De altfel, unul dintre pri­mele sale tablouri expuse în Bucureşti, în cadrul Salonului Oficial, a fost "Păstoriţa". Convins că pictorii tre­buie să-şi caute subiectele în lumea vie, din afară, pe străzi sau la periferii, Luchian a imortalizat pe pânzele sale oameni obişnuiţi: vânzătoare de flori (Safta Florăreasa), co­pii în opinci (Pri­chin­deii), o mamă cu un copil umplând găleata cu apă (La fântână), dar şi privelişti de la periferia oraşului sau din câmp: case înghe­suite (Mahalaua Dra­cului), arbori (Sălciile de la Chiaj­na), ma­gher­niţe sub nă­meţi (Iarna la Bariera Fi­lantropia) sau o clădire oa­recare mascată de vege­taţie (Casa vecinului). Ta­blouri cu peisaje şi oa­meni obişnuiţi va picta sume­de­nie în perioadele cât a lo­cuit la Govora, la Te­chir­ghiol, la Brebu, la Po­ia­na, în Ialomiţa, la Moineşti, unde a fost trimis de me­­dici pentru recuperare, după ce, în 1901, s-a îm­bolnăvit grav. Într-o scri­soare trimisă bunului său prieten, Virgil Cioflec, care i-a şi dedicat o carte numită simplu "Luchian", pictorul, aflat la Brebu, povestea că trebuie să meargă într-un car tras de boi, pe un drum lung şi greu, ca să poată ajunge în anumite locuri. După primăvara însângerată a anu­lui 1907, a realizat şi o serie de desene dedicată ţăranilor răscu­laţi, repri­maţi de armată.

Geniul şi politicienii

Boala, scleroza în plăci, l-a afectat rău după 1901. Tudor Arghezi, un admi­rator nedezminţit al picto­rului, a scris în "Poarta neagră" că suferinţa s-a instalat în timp ce Luchian zugrăvea în casa unui po­li­tician. Era o lucrare or­di­nară, irelevantă artis­tic, după cum ordinar s-a do­vedit şi pro­prietarul, când i-a trimis pictorului pa­ra­lizat, după câţiva ani, o pereche de pantaloni pur­taţi, ca să-i arate cât de sensibil este faţă de situaţia sa. Arghezi descrie cu ver­vă reacţia artistului când a descoperit în pachet cadoul derizoriu al politi­cia­nului: "Se înţelege că aducătorul primi îndată şi nă­dragii şi scrisoarea ministrului în cap, plus o imprecaţie vulgară, în care se vorbea retrospectiv, în vederea unei reinstalări, de pântecul ce lepă­dase României un aşa ministru plenipotenţiar". Anii treceau, tablourile se înmulţeau, câştigând ad­miratori, dar boala măcina ireversibil un trup altă­dată atletic. Luchian fusese renumit pentru presta­ţiile sale spor­tive. Era un bun alergător, dar obiş­nuia să participe şi la curse de biciclete, fiind câş­ti­gătorul a două concursuri, la Bucureşti şi la Tur­tu­caia, îna­inte de 1901. Din cauza bolii, a ajuns însă "gălbejit, îm­­bătrânit înainte de vreme", după cum au spus biografii. Paralizia l-a ţintuit în ultimii doi ani din viaţă în casa din strada Nicolae Băl­cescu, nr. 29A, imobil cumpărat în 1912, pare-se, din banii câş­tigaţi din vânzarea a numeroase ta­blouri expuse în 1910 la Ateneu. Într-o seară, târ­ziu, ca să-i bucure spiritul, George Enescu a intrat în casă acoperit cu o pelerină şi i-a cântat la vioară do­uă ore, timp în care pictorul l-a ascultat plân­gând. Căsătorit nu a fost, dragostea sa pentru Ce­cilia, o fată din Ale­xandria, a întâm­pinat ostilitatea ru­delor acesteia şi s-a stins, dar a trăit alături de fa­milia unei verişoare primare, Pau­lina Cocea, mă­ritată cu Ernest Cocea, un funcţionar fe­roviar. Fiica acestora, Laura, alintată Lorica, se regăseşte por­tre­­tizată în câteva tablouri. Vor locui cu toţii în că­suţa aceasta, situată în apropiere de Piaţa Amzei. Soţul Loricăi, pictorul Traian Cor­nes­cu, a fost aproa­pe de maestru în ultimii ani de viaţă ai aces­tuia, când picta anemone în ghiveci. Uce­ni­cul în­cepea tabloul, îl ducea aproape de capăt, apoi îl aju­ta pe Luchian să apro­pie de pânză pensula ca să aplice ultimele tuşe. Un astfel de tablou a ajuns la po­liticianul Take Io­nescu. Acesta l-a reclamat pe ma­estru la Parchet, sub acuzaţia că a lansat pe piaţă ta­blouri realizate de Cornescu, dar semnate Lu­chian.Pictorul a murit în 28 iunie 1919, în cursul cercetărilor, lăsând pos­terităţii o operă născută în mare parte din suferinţă, fără ca rădăcinile amare ale actului artistic să fie vizibile în splendoarea ta­blourilor sale. Pentru a-l omagia pe artist, cu ocazia îm­plinirii a 150 de ani de la naştere, Muzeul Na­ţio­nal de Artă al Ro­mâ­niei expune, până în 23 sep­tembrie a.c., o serie de tablouri sub gene­ri­cul "Ştefan Lu­chian, maestrul artei gra­fice ro­mâ­neşti".