- Herghelia dumneavoastră de cai Lipiţani se numără printre marile surprize ale Vămii Buzăului, acest sat de la poalele Muntelui Ciucaş, cu o dezvoltare uluitoare, care ştie să se înnoiască fără să-şi schimbe tradiţia. Creşterea cailor e o îndeletnicire moştenită din trecut?
- Aici, în satele de sub Ciucaş, ţăranii au avut întotdeauna cai, a fost modul lor de a-şi câştiga existenţa, de a supravieţui. Dacă au avut doar un pumn de mălai, l-au împărţit cu animalul de lângă ei. Calul le-a fost mai degrabă un partener, un tovarăş de viaţă, şi nu doar sprijin la muncă. În această zonă, fără cal nu puteai să supravieţuieşti. Îl foloseai la aproape toate muncile, făcea parte din familie: cu el urcau ciobanii în munte, cu el îşi duceau marfa în Regat, cu el făceau muncile câmpului. Probabil, aşa se şi explică multele toponime din zonă, legate de cal.
- Dumneavoastră vă îngrijiţi de o herghelie întreagă, doar că sunt cai de rasă, cai Lipiţani. De ce aţi făcut această alegere?
- I-am ales pentru că este singura rasă crescută în România, la nivel înalt. Ţara noastră este în topul european la caii Lipiţani, aşa că am o herghelie tot de interes european. Apoi, Lipiţanul este un cal multifuncţional, care se pretează şi la munci agricole şi la Şcoala spaniolă de dresaj de la Viena. Lipiţanul poate să fie folosit şi la trăsură, şi la călărie, şi la hipoterapie.
O istorie veche
- Lipiţanul este o rasă formată în Slovenia de azi, la Lipiţa, la graniţa cu Italia, lângă Trieste. În 1560, au fost aduşi acolo 30 de cai de origine spaniolă. Austriecii îşi aduceau din Spania caii albi pentru ofiţeri şi paradă, şi pentru a nu fi mereu la mâna spaniolilor, s-au gândit să îşi facă propria rasă. Aşa au început creşterea Lipiţanului. La un moment dat, herghelia imperială austriacă s-a aflat lângă Făgăraş, la Sâmbăta de Jos. Austriecii au urmărit acolo formarea unui cal care să fie folosit şi la trăsuri rapide, uşoare, dar să aibă şi cai rezistenţi, cu mers întins, buni pentru călărie şi pentru ofiţeri. În 1914, austriecii au desfiinţat herghelia de la Sâmbăta. A fost reînfiinţată în 1920. Acum, în România, stăm destul de bine, pentru că avem o bază genetică foarte bună. Majoritatea cailor sunt cu pedigree nobil, care coboară până în 1560. Suntem la nivelul de sus în Europa. Marea noastră problemă rămâne infrastructura: ca să vezi un cal în România, ai nevoie de trei zile de la aeroport. În alte ţări, e de ajuns o zi să îl vezi şi, dacă vrei, să îl şi cumperi.
- Vindeţi şi dvs. cai? Este asta o afacere sau îi ţineţi doar de plăcere?
- În România nu este o afacere. Eu îi cresc de plăcere, mă bucur să îi văd şi mă bucur să îi văd pe oameni fericiţi în preajma lor. Sunt cai plecaţi de la mine în Olanda, Germania, Danemarca. Unul dintre mânjii de aici a ajuns chiar în naţionala Belgiei, la concursul de atelaje cu doi cai, dar nu este o afacere. Din România am avut şi o pereche de iepe duse în Ungaria, una dintre ele, din familia Maiestuoso, a câştigat 11 medalii de aur la campionatele internaţionale, fiind un record. Dacă am avea un hipodrom, poate lucrurile ar sta altfel.
- În perioada interbelică exista şi la noi tradiţia hipodromului, un loc unde domnii şi doamnele mergeau să îşi etaleze toaletele şi să strălucească în protipendadă...
- Din păcate, România este una dintre puţinele ţări din Europa care nu are astăzi un hipodrom de galop. Unde este acum Casa Scânteii, acolo era cândva hipodromul. Toată lumea crede că un hipodrom e doar un loc unde aleargă caii, când, de fapt, este un complex extraordinar, unde se întâmplă multe lucruri şi unde ar putea munci foarte mulţi oameni. Un hipodrom ar însemna şi o mie de cai, o mie de boxe, 500 de îngrijitori, hotel, medici veterinari, antrenori, restaurante etc. S-a făcut proiect pentru hipodromul de la Ploieşti, dar încă nu s-a hotărât nimic concret, din păcate. Înainte am avut hipodrom, pentru că în Ţările Române existau cai foarte buni, erau renumiţi în Europa. Baza formării raselor în Ungaria au fost iepele moldoveneşti şi cele din Ţara Românească. În 1915, Nicolae Filip a scris o carte în care descria hergheliile Ţărilor Române. Una dintre cauzele decăderii cailor în Ţările Române a fost "prea deasa schimbare a conducătorilor hergheliilor, din cauza implicării politicului". Deci, nimic nou...
Terapie cu cai
- Mi-aţi spus că folosiţi caii şi la hipoterapie, o practică occidentală de mare succes. A ajuns şi la noi?
- Terapia cu animale a luat tot mai mare amploare în Europa şi, din fericire, şi noi putem să oferim aici hipoterapie. La capitolul ăsta, România nu e chiar fruntaşă, dacă ne uităm, de exemplu, la Italia, unde Ministerul Sănătăţii are un departament special pentru hipoterapie. La noi lucrurile sunt abia la început şi puţini oameni cunosc acest gen de terapie, care dă rezultate fantastice. Am avut copii cu sindrom Down, care au venit la tratament, sau paraplegici, cu afecţiuni locomotorii. Cu ajutorul calului, un paraplegic, de exemplu, nu mai are nevoie nici de cărucior cu rotile, nici de un asistent să îl ajute - se poate deplasa singur! Şi asta le dă un sentiment extraordinar, emoţii pozitive, ce au un efect direct asupra stării lor generale de sănătate. Apoi, prin mişcarea calului se activează muşchii pe interiorul picioarelor, care altfel sunt greu de activat. Dar, ca un cal să ajungă la asemenea performanţe, să poată fi călărit de oricine şi să fie un ajutor în astfel de terapii, se lucrează cu el timp de 3-4 ani, cu antrenament zilnic, cu grijă zilnică. Cheltuielile sunt mari, dar am făcut-o ca un gest pentru oamenii cu nevoi speciale. Îi ducem şi cu trăsura, îi punem şi călare. Sunt tineri care nu pot sta singuri pe cal, sau nici nu pot vorbi, însă vezi în ochii lor şi în felul în care se agită că sunt entuziasmaţi şi fericiţi de ceea ce se întâmplă, de experienţa pe care o trăiesc. Pentru momentele lor de fericire merită orice efort, te bucuri când vezi că ai putut să faci un om atât de fericit.
- Calul pare un animal care rezonează uşor cu oamenii. Este adevărat?
- Doar dacă stai în preajma calului sau lucrezi pe lângă el îţi creează o stare de bine. Are o influenţă pozitivă extraordinară, te încarcă fantastic cu energie pozitivă! Calul îţi răspunde imediat la afecţiune. Dacă te porţi frumos cu el, simte şi îţi răspunde la fel. Cred că de-asta şi există aceste legături speciale între cal şi călăreţ. Se ataşează foarte uşor şi sunt foarte prietenoşi. Caii cu probleme, ca şi la oameni, sunt cei cu deficienţe de creştere sau cu o copilărie în care au suferit abuzuri. Se aseamănă foarte mult cu oamenii din acest punct de vedere. În zona noastră, ţăranii manifestă o mare bunătate faţă de cal, pentru că au împărţit cu el totul, era partenerul şi tovarăşul lor de viaţă, din copilărie şi până în anii târzii. Caii nu se bucură neapărat când te revăd, aşa cum fac câinii, de exemplu. Dar simţi că sunt fericiţi când îi scoţi la aer, să alerge şi să se joace. Totuşi, ca să păstrăm comparaţia cu câinele, câinele a fost un animal de haită şi ascultă de lider, de personalitatea alfa din jurul lui, acceptă treptele ierarhice. La cai nu există acest sentiment de ierarhie, ci un parteneriat cu cel de lângă el, câtă vreme îl respectă.
- Ce vă bucură cel mai mult la caii dumneavoastră Lipiţani?
- În afară de faptul că sunt nişte animale superbe, care te încarcă cu energie pozitivă, numai cât îi priveşti sau stai în preajma lor, mă bucură faptul că în domeniul Lipiţanilor, România nu stă la masa săracilor în lume. Şi mă mai bucură faptul că am şansa de a le explica celor ce ajung la Vama Buzăului ce înseamnă să te apropii şi cum să înţelegi aceste animale fantastice.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
