Fuga de militărie
Obârșia geografică a lui Ștefan Luchian era moldavă, fiind născut în 1868, într-un sat din Botoșani, ca fiu al unui maior descins dintr-o familie de boieri gălățeni, Dumitru Luchian, însurat cu Elena, fiica unui proprietar agricol din Câmpia Bărăganului. Unionist convins, apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, maiorul moldovean a reeditat în plan conjugal Unirea din 1859, alegându-și drept consoartă o tânără munteancă. Familia s-a mutat în 1873 la București, unde a cumpărat o casă pe str. Popa Soare, din mahalaua Mântuleasa. Copilul a dovedit din școala generală că are talent la desen și pictură, iar în liceu, la Sfântul Sava, făcea temele pentru desen ale colegilor săi. Desigur, îi taxa pentru asta, primind, după propria mărturisire, "treizeci de gologani". Mama, rămasă văduvă în 1877, nu privea cu ochi buni inclinația artistică a pruncului. Un unchi, cunoscut sub numele de "boierul Andrei", ajunsese să picteze biserici, după ce scăpătase. Soarta acelei rude stârnea teamă în inima doamnei Luchian, care își dorea ca fiul ei să îmbrățișeze o carieră militară, întocmai ca tatăl lui, Dumitru. L-a și înscris la examene, pentru Școala de Infanterie, dar băiatul a făcut tot ce i-a stat în putință ca să evite cariera militară pe care nu o dorea câtuși de puțin. Voia să fie artist, și a devenit artist. Mai târziu, în jurul anului 1900, din cauza unor întorsături nefavorabile ale vieții, a ajuns să picteze biserici, întocmai ca ruda lui scăpătată, boierul Andrei. Spaimele mamei deveniseră realitate, dar mama nu mai trăia, murise în 1892. Probabil se împăcase cu destinul de artist al lui Ștefan, care, între timp, absolvise Școala de Belle Arte din București și urmase cursuri de pictură la München și Paris. Moartea mamei, o femeie pragmatică, pricepută să administreze bunurile familiei, oferindu-i lui Ștefan banii necesari unei vieți fără griji, a produs în scurt timp un regres în existența artistului. Acesta își cumpărase o vilă la Șosea, cheltuia bani cu prietenii, ducea o viață de dandy, după cum l-au și calificat unii critici, dar după pierderea mamei, a trebuit să-și vândă casa, să stea în locuințe închiriate și să supraviețuiască datorită slujbei de flautist la Teatrul Național. Da, urmase și cursuri de flaut la Conservator, deși i-ar fi plăcut mult mai mult să cânte la vioară, instrument pe care l-a abandonat, din cauză că - a explicat pictorul mai târziu - "Mi-erau mâinile prea lungi".
Pictor al vieții
Ofițer n-a ajuns, așa cum și-a dorit mama lui, dar Ștefan Luchian a fost, în pictură, un luptător neîmpăcat cu stilul academic profesat în epocă. El căuta ca pictura lui să fie deschisă către lume, nu închisă în viziuni încremenite, didactice. Pictorii care se opuneau stilului academic, dominant atunci, s-au numit "independenți". Exemplul cel mai convingător de pictor independent a fost la noi Nicolae Grigorescu. Tânărul Luchian l-a vizitat în atelier și l-a ales ca maestru. Mai târziu va afirma plin de recunoștință: "Tot ce știu am învățat de la Grigorescu". De altfel, unul dintre primele sale tablouri expuse în București, în cadrul Salonului Oficial, a fost "Păstorița". Convins că pictorii trebuie să-și caute subiectele în lumea vie, din afară, pe străzi sau la periferii, Luchian a imortalizat pe pânzele sale oameni obișnuiți: vânzătoare de flori (Safta Florăreasa), copii în opinci (Prichindeii), o mamă cu un copil umplând găleata cu apă (La fântână), dar și priveliști de la periferia orașului sau din câmp: case înghesuite (Mahalaua Dracului), arbori (Sălciile de la Chiajna), maghernițe sub nămeți (Iarna la Bariera Filantropia) sau o clădire oarecare mascată de vegetație (Casa vecinului). Tablouri cu peisaje și oameni obișnuiți va picta sumedenie în perioadele cât a locuit la Govora, la Techirghiol, la Brebu, la Poiana, în Ialomița, la Moinești, unde a fost trimis de medici pentru recuperare, după ce, în 1901, s-a îmbolnăvit grav. Într-o scrisoare trimisă bunului său prieten, Virgil Cioflec, care i-a și dedicat o carte numită simplu "Luchian", pictorul, aflat la Brebu, povestea că trebuie să meargă într-un car tras de boi, pe un drum lung și greu, ca să poată ajunge în anumite locuri. După primăvara însângerată a anului 1907, a realizat și o serie de desene dedicată țăranilor răsculați, reprimați de armată.
Geniul și politicienii
Boala, scleroza în plăci, l-a afectat rău după 1901. Tudor Arghezi, un admirator nedezmințit al pictorului, a scris în "Poarta neagră" că suferința s-a instalat în timp ce Luchian zugrăvea în casa unui politician. Era o lucrare ordinară, irelevantă artistic, după cum ordinar s-a dovedit și proprietarul, când i-a trimis pictorului paralizat, după câțiva ani, o pereche de pantaloni purtați, ca să-i arate cât de sensibil este față de situația sa. Arghezi descrie cu vervă reacția artistului când a descoperit în pachet cadoul derizoriu al politicianului: "Se înțelege că aducătorul primi îndată și nădragii și scrisoarea ministrului în cap, plus o imprecație vulgară, în care se vorbea retrospectiv, în vederea unei reinstalări, de pântecul ce lepădase României un așa ministru plenipotențiar". Anii treceau, tablourile se înmulțeau, câștigând admiratori, dar boala măcina ireversibil un trup altădată atletic. Luchian fusese renumit pentru prestațiile sale sportive. Era un bun alergător, dar obișnuia să participe și la curse de biciclete, fiind câștigătorul a două concursuri, la București și la Turtucaia, înainte de 1901. Din cauza bolii, a ajuns însă "gălbejit, îmbătrânit înainte de vreme", după cum au spus biografii. Paralizia l-a țintuit în ultimii doi ani din viață în casa din strada Nicolae Bălcescu, nr. 29A, imobil cumpărat în 1912, pare-se, din banii câștigați din vânzarea a numeroase tablouri expuse în 1910 la Ateneu. Într-o seară, târziu, ca să-i bucure spiritul, George Enescu a intrat în casă acoperit cu o pelerină și i-a cântat la vioară două ore, timp în care pictorul l-a ascultat plângând. Căsătorit nu a fost, dragostea sa pentru Cecilia, o fată din Alexandria, a întâmpinat ostilitatea rudelor acesteia și s-a stins, dar a trăit alături de familia unei verișoare primare, Paulina Cocea, măritată cu Ernest Cocea, un funcționar feroviar. Fiica acestora, Laura, alintată Lorica, se regăsește portretizată în câteva tablouri. Vor locui cu toții în căsuța aceasta, situată în apropiere de Piața Amzei. Soțul Loricăi, pictorul Traian Cornescu, a fost aproape de maestru în ultimii ani de viață ai acestuia, când picta anemone în ghiveci. Ucenicul începea tabloul, îl ducea aproape de capăt, apoi îl ajuta pe Luchian să apropie de pânză pensula ca să aplice ultimele tușe. Un astfel de tablou a ajuns la politicianul Take Ionescu. Acesta l-a reclamat pe maestru la Parchet, sub acuzația că a lansat pe piață tablouri realizate de Cornescu, dar semnate Luchian. Pictorul a murit în 28 iunie 1919, în cursul cercetărilor, lăsând posterității o operă născută în mare parte din suferință, fără ca rădăcinile amare ale actului artistic să fie vizibile în splendoarea tablourilor sale. Pentru a-l omagia pe artist, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naștere, Muzeul Național de Artă al României expune, până în 23 septembrie a.c., o serie de tablouri sub genericul "Ștefan Luchian, maestrul artei grafice românești".