- Bună dimineaţa, Silvia!
- Bună dimineaţa, de pe insuliţa mea verde din centrul Braşovului. M-aţi prins într-un mic pavilion de grădină, îmbrăcat în verdeaţă de jur împrejur.
- Dar ce faci acolo?
- Acest pavilion are norocul să aparţină unei familii care-şi doreşte să-l reabiliteze. Aşa că sunt aici ca să dau o mână de ajutor în calitate de arhitect. E un loc minunat, dar greu de descoperit, nu ştiam de el, deşi îmi place să cred că cunosc destul de multe din secretele oraşului.
- Nu ne împărtăşeşti şi nouă câteva? Pe unde ne-am putea plimba în dimineaţa asta de vară?
- Faceţi-vă curaj să intraţi în curţile care au porţile deschise şi să gustaţi din şarmul lor. Aţi putea chiar găsi ruina Sinagogii Ortodoxe, de a cărei existenţă ştiu foarte puţini braşoveni şi care, din păcate, e în pericol de dispariţie. E pe strada Castelului, în spatele unei curţi, dar poate fi văzută şi de pe Aleea Tâmpei. Are un fronton splendid, cu reprezentarea Tablelor Legii flancate de lei pe plăci emailate. Intraţi apoi la librăria Humanitas, din Piaţa Sfatului, şi priviţi mai atent frescele dinăuntru, ca să vă imaginaţi cum arătau interioarele acestor clădiri prin secolele 17, 18. Şi la final urcaţi neapărat pe Tâmpa, ca să vedeţi Braşovul de sus.
- Silvia, tu când ai învăţat să priveşti oraşul aşa?
- De foarte mică, de când părinţii îmi interziceau să merg pe "După Ziduri", drumul din afara cetăţii, care era destul de rău famat. Eu încălcam mereu interdicţia, mă fascina locul de întâlnire al freamătului oraşului cu cel al naturii. Nu e de mirare că am ajuns arhitect restaurator, simţeam de atunci că zidurile poartă poveşti. Mai târziu, când a trebuit să mă descriu în trei cuvinte pentru propria pagină de internet, am spus aşa: "arhitect, povestitor şi mama Clarei".
- Ce poveşti poate spune un arhitect?
- Ca să le poată da mai departe, întâi şi întâi, trebuie să le descopere, ascunse sub straturile scorojite de zugrăveală, sau în tot felul de mici detalii, cum e faptul că acest pavilion de grădină măsoară la interior exact 3 m. 3,0 m! Un amănunt care îmi spune multe despre cât de atenţi au fost cei care l-au ridicat. Pe vremuri, când construiau ceva, oamenii o făceau ca să dureze. Meşterii puneau în construcţia aceea toată mândria meşteşugului lor.
- Eşti arhitect, Silvia. Pentru tine ce înseamnă să construieşti o casă?
- Când proiectez case, simt întotdeauna faptul că este vorba de un cuib. Casa trebuie să fie un loc în care să te simţi protejat şi fericit.
- Ai ridicat vreuna şi pentru tine?
- Doar mental. Nouă, arhitecţilor, ne e cam teamă să ne construim propria casă. Nu locuiesc într-o casă ridicată de mine, ci de părinţii mei. Locul este minunat şi mă bucur de o vedere splendidă asupra Braşovului. De fiecare dată când mă întorceam din Anglia, primul lucru, seara, era să deschid fereastra şi să închid ochii ca să aud mai bine sunetul Scheiului. Foşnetul pădurii, lătratul căinilor, cotcodăcelile găinilor - e o linişte plină de zgomote care pentru mine înseamnă acasă.
- Silvia, ce vezi acum în jurul tău?
- Sunt chiar la intrarea în pavilion şi mă uit cum copacii care îl înconjoară par să se îmbrăţişeze unii pe alţii. În locul ăsta a lucrat cândva un artist plastic. Unele schiţe au fost făcute direct pe perete.
- Câte dimineţi din săptămână îţi petreci aici?
- Uneori vin zilnic, alteori fac şi pauze de câteva săptămâni. Când se va încheia proiectul, va trebui să semnez un act adiţional la contract, ca să fiu lăsată să mai vin de câteva ori pe an, să vizitez pavilionul... aşa, ca pe un prieten vechi. Când am îndoieli dacă din punct de vedere financiar e bine ceea ce fac, e suficient să vin într-un loc ca ăsta să-mi amintesc de ce am ales să mă implic în proiecte mici, nu să stau să desenez complexe uriaşe de apartamente, care mi-ar fi putut aduce averi.
- Cum arată dimineaţa unui arhitect?
- A mea începe cu o luptă interioară, dacă să-i stric somnul fiicei mele, de 4 ani, şi să o duc la grădiniţă, sau să mai lenevim un pic amândouă. Nu e timp de cafea, nu e timp de nimic altceva. Câteodată, abia după ora 14, când am deja mulţumirea că am rezolvat destul de multe lucruri, îmi permit să mă aşez undeva. Am un loc care-mi place mult, pe care nu-l divulg, e sus, pe o clădire. Mă duc acolo, scot o carte din geantă, îmi iau un Café Frappé şi stau şi privesc Braşovul de sus.
- Acum câţiva ani, aveai în grijă porţile Braşovului...
- Deşi proiectul a început cu mai bine de şapte ani în urmă, încă mai are ecouri, şi lumea încă mă mai sună să mă roage să o ajut să-şi recondiţioneze porţile. Acum suntem în negocieri cu Direcţia de Cultură şi cu Primăria Braşov prin intermediul Asociaţiei Pentru Comunitate Împreună, să pornim faza a doua a acestui proiect, care să cuprindă nu doar porţile, ci şi ferestrele tradiţionale ale braşovenilor. În cadrul "Grupului de Lucru Rural" al Ordinului Arhitecţilor din România, din care fac parte, am editat şi nişte ghiduri de bune practici, despre cum ar trebui să se construiască în zonele rurale, cu exemple concrete de "aşa da, aşa nu", prin care sperăm să ajutăm la păstrarea specificului fiecărei zone în parte şi să-i convingem pe cei care-şi construiesc case să o facă sustenabil, ecologic.
- E arhitectura ecologică un model viabil al zilelor noastre sau e mai degrabă un moft?
- Nu e deloc moft. Arhitectura ecologică, aparent o modă apărută peste noapte, nu e altceva decât un strigăt de disperare care atrage atenţia că nu putem şi nu trebuie să ignorăm tradiţia. Locul în care trăim nu ne reconfigurează doar sufletul, ci şi starea de sănătate. Gândiţi-vă numai la numărul îngrijorător al celor care suferă de alergii şi afecţiuni respiratorii. Suntem o generaţie indoor. Trăim din ce în ce mai mult în spaţii etanşe, unde uneori e mai multă poluare ca afară. Or, arhitectura ecologică exact asta ne învaţă, că la o casă totul contează, de la aşezare pe sit, până la felul în care o faci să respire sau să se ventileze natural.
- Ce te leagă de Braşov, Silvia? Până la urmă, ai fi putut rămâne în Anglia sau te-ai fi putut muta în Bucureşti...
- Am călătorit foarte mult la viaţa mea, ajutată de faptul că am practicat ski de performanţă, şi de studiile pe care le-am făcut. Dar în jurul vârstei de 40 de ani, am început să îmi simt mult mai puternic rădăcinile. Am simţit că e nevoie de mine şi de meseria pe care o fac aici, la Braşov. Am trecut, bineînţeles, şi prin faze de dezamăgire, când îmi părea rău că m-am întors. Dar de fiecare dată când a apărut posibilitatea să plec din nou, am refuzat. Mi-am dat seama că sunt bine împământenită la Braşov, că deocamdată acasă e pentru mine aici.
- Şi-apoi, Braşovul are munţi...
- Sportul nu-ţi lipseşte?
- Ba da, enorm. Pentru un sportiv de performanţă, momentul renunţării la sport e o adevărată dramă. Din păcate, nu prea mai am timp să ajung pe pârtii sau pe munte, dar încă mă simt în formă. Faptul că merg la dans, că încă mai sunt în stare să dansez cinci-şapte ore fără întrerupere înseamnă că încă nu e totul pierdut (râde).
Foto: 123 RF (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
