Era în primăvara lui 2007 și trecuse un an de când ne hotărâserăm să cumpărăm o casă la țară. După multe căutări, am găsit un loc foarte prietenos, în satul Cândeasca, comuna Belciugatele. Ceva special ne-a atras în acel loc, nu aș putea spune ce anume, dar am simțit că ne aparține. Pe atunci mai trăia Adriana, fina și prietena mea cea mai bună. Eram colege de serviciu, de vârstă apropiată, și ne înțelegeam foarte bine. Din păcate, ea suferea de un cancer, cu care lupta, însă, plină de optimism. Ne făcuserăm deja un obicei ca la fiecare sfârșit de săptămână să petrecem timpul la noua noastră proprietate. Era în luna martie, pe la sfârșit, o zi frumoasă, de primăvară, când am hotărât să mergem din nou la Cândeasca. Deși casa nu era locuibilă la acea vreme, ne bucuram de aerul curat și petreceam câteva ore la un grătar. În curtea neamenajată încă, creșteau iarbă și trifoi. Desigur, văzând trifoiul, el ne-a ademenit, pe mine și pe Adriana, să-l căutăm pe cel cu noroc, trifoiul cu patru foi. L-a găsit Adriana, și ne-am bucurat împreună, copilărește.
La scurtă vreme, am început lucrările pentru amenajarea locului și a casei. Muncitorii și-au instalat șantierul lângă tufele de trifoi. De teamă că "norocul" Adrianei va fi acoperit de moloz, mi-a venit ideea să scot trifoiul și să-l replantez în altă parte, pe un loc luminos. Pentru mine, plăntuța aceea firavă devenise o preocupare, o îngrijeam, o udam, o mângâiam, stăteam de vorbă cu ea și îi mergea destul de bine. Spre capătul verii, Adriana și soțul ei au venit din nou la Cândeasca. De fiecare dată, Adriana avea sticla ei cu apă plată, de 1/2 litru. Când a plecat, și-a uitat-o la noi. Sub un impuls ciudat, m-am repezit să torn apa din sticlă la rădăcina trifoiului. Ce s-a petrecut nu-mi pot da seama, dar în decurs de o săptămână, planta mea era arsă, aproape moartă. M-am întristat și am început să plâng din răsputeri. Dar uitându-mă atent la tufa veștejită, am văzut un lăstar ce dădea încă semne de viață și, cu o speranță venită de nu știu unde, m-am apucat să-l îngrijesc și să-l readuc la viață. Creștea frumos. Știam că este "Norocul" Adrianei și mă angajasem să am grijă de el. Apoi, a venit toamna și nu m-am îndurat să-l las afară, s-ar fi prăpădit peste iarnă, așa că l-am scos de unde era, l-am pus într-un ghiveci și i-am găsit un loc cu multă lumină, pe pervazul de la bucătărie. Eram tare temătoare să nu-l pierd din nou. L-am scos din iarnă cu chiu cu vai, și când a venit primăvara, l-am replantat în grădinița mea cu flori. Doamne, a crescut o tufă de trifoi cu patru foi așa de frumoasă!, era rotundă ca o coroană, cu un diametru de vreo 30 cm. De la o săptămână la alta, găseam tufa tot mai mare și mai viguroasă. Curățam iarba din jurul trifoiului să-i fac loc să crească în voie, îl udam, îl mângâiam, îl admiram. Eram tare mândră de investiția mea sufletească și, bineînțeles, Adriana știa și se bucura împreună cu mine, și era tare încrezătoare că se va face bine și va învinge boala. Eu o încurajam foarte mult și, cu adevărat, în vara aceea s-a simțit foarte bine. Adriana își făcuse obicei să vină mai des pe la curtea noastră, ca să vadă trifoiul de care își legase nădejdea că va trăi.
În tot anul 2008, trifoiul norocos m-a răsplătit cu prisosință, era ca din poveste, și Adrianei i-a mers foarte bine cu sănătatea. În anul următor, trifoiul meu s-a stins, însă, tot așa cum înviase în trecut, au mai rămas doi-trei lăstari care se târau pe pământ, ca în cele din urmă să moară. Nu am mai reușit să-l recuperez și, în martie 2009, și Adriana, prietena mea dragă, a plecat în lumea de dincolo. Ce v-am spus nu este invenție, ci o poveste foarte reală, care pe mine m-a marcat profund.
Cam în acea vreme am văzut un film cu Sfântul Patrick, care a creștinat Irlanda, un film tare interesant, din care am aflat că denumirea de trifoi vine de la Sfânta Treime.
Țin la această poveste. Este a mea și trebuie să trăiască cu mine. Martori că este adevărată sunt fata mea, Patricia, soțul meu, Ștefan, și finul Cornel, soțul Adrianei.
GEORGETTE GAN