"Eu cred că minunile nu trebuie explicate. E de ajuns să le trăieşti, mai ales atunci când doctorii nu-ţi mai dau nici o şansă!"

M-am hotărât să-mi povestesc experien­ţa, cu speranţa că le va fi de folos şi altor oameni, pe care boala îi con­dam­nă la moarte. Este vorba de o formă de terapie gene­tică unică, noninvazivă, realizată de d-na SILVIA TEODORESCU din Roman, jud. Neamţ. Rezulta­tele terapiei sunt impresionante şi sfidează orice logică medicală sau ştiinţifică, mai ales în cazul bolilor incurabile şi al afec­ţiunilor grave, cu prognostic rezervat.

O fată bolnăvicioasă

Multe se întâmplă în viaţa unui om, dar nicio încercare nu-i aşa teribilă ca aceea în care îţi priveşti moartea în faţă. Am fost o fire bolnăvicioasă, încă de prin clasa a zecea: răceam destul de des, mai mereu mă durea capul, mă simţeam slăbită şi aveam fel de fel de simptome ciudate, însă nu-mi închipuiam că aş putea suferi de vreo boală gravă. Fusesem la policlinică să-mi fac analize şi n-au ieşit prea bune, dar nimeni nu m-a îndrumat spre un medic specialist; am primit suplimente de calciu pentru hipocalcemie şi cam atât... În clasa a XI-a, starea sănătăţii mele s-a mai deteriorat puţin: mi s-a descoperit o hepatită cronică activă, cu icter mecanic, şi mi s-a spus că sistemul meu imunitar nu funcţionează prea bine. Doctorii erau de părere că fusesem afectată, ca mulţi alţi locuitori din nord-estul ţării, de explozia de la Cernobîl... Am luat tratamentul recomandat şi am scăpat în câteva luni de problemele la ficat. La sfârşitul clasei a XII-a, în urma unei răceli foarte puternice, după un tratament îndelungat cu antibiotice, mi s-a declanşat o amigdalită acută foarte urâtă, care a fost tratată foarte greu, după mai multe internări la Spitalul din Piatra-Neamţ, la secţiile ORL, Interne şi Medicală. Trecusem deja prin multe, dar încă nu ştiam că infernul vieţii mele abia urmează...

Condamnată la moarte

În toamna anului 1992, am intrat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe Sociale din Iaşi. Radiam de fericire, râdeam cu noii colegi şi-mi făceam planuri de viitor, ca orice tânăr. Infecţia puternică din gât mă dăduse peste cap, dar făcusem tratament cu antibiotice puternice vreo alte două săptămâni şi parcă eram mai bine. Deodată, prin decembrie, am observat că-mi apar nişte umflături la gât, iar într-o zi mi s-a făcut mai rău ca niciodată. Aveam febră foarte mare, 38-39°C, care nu scădea cu niciun tratament, o permanentă stare de somnolenţă şi uneori pur şi simplu îmi pierdeam cunoştinţa - leşinam şi cădeam din picioare. M-am gândit iniţial că amigdalita recidivează şi m-am dus urgent la spitalulul Sfântul Spiridon din Iaşi. Am făcut alte analize, iar medicii de la ORL m-au trimis la Secţia Hematologie, condusă pe atunci de d-na dr. Han­ganu. Umflăturile mele (adenopatii latero-cervicale, după numele din buletinele de analize) nu erau cau­zate de infecţia din gât... Diagnosticul stabilit în urma investigaţiilor hematologice (inclusiv biopsia unui ganglion) a avut asupra mea efectul unui trăs­net: Limfogranulomatoză malignă! Parcă cineva îmi retezase aripile pe care nici nu apucasem să le deschid. Eram condamnată la moarte! D-na dr. Han­ganu a încercat să mă protejeze: mi-a spus să nu intru în panică, pentru că nu toate cazurile sunt grave. Mi-a făcut mai multe recomandări în privinţa regimului alimentar şi al stilului de viaţă şi m-a programat pentru tratament în ianuarie 1993, pentru că se apropia Crăciunul. Am plecat la Piatra-Neamţ în va­can­ţă, le-am dat şi părinţilor mei vestea cea tristă. O cunoş­tinţă de familie mi-a propus să fac analize şi la Bucureşti, să vedem dacă diagnosticul se con­firmă. Am ajuns la Institu­tul Clinic Fundeni, la Clinica de Hematologie, în primele zile din ianuarie 1993. De ca­zul meu s-au ocupat d-na dr. Coliţă şi d-na dr. Butoianu, care mi-au făcut multe investi­gaţii şi au cerut inclusiv lame­lele cu analizele prelevate la Iaşi. Într-un final, şi dânsele au confirmat diagnosticul: Lim­fom Hodgkin cu celularitate mixtă, stadiul 3B. Mi-au spus că trebuie să încep urgent tratamentul cu citostatice, pentru că boala e foarte agresivă. Am început cura chiar atunci. Am făcut în total trei cure cu citosta­tice, iar efectele secundare au fost devastatoare! Nu pot să explic în cuvinte ce înseamnă un astfel de tratament! Începuse să-mi cadă părul, nu mai aveam pic de vlagă, mergeam ţinându-mă de pereţi, sim­ţeam cum se scurge viaţa din mine... Pentru reuşita curei mi s-a propus chiar şi splenectomia (extir­parea chirurgicală a splinei), dar am spus că mă mai gândesc. După a treia cură, când am ajuns în Piatra-Neamţ, am vorbit cu familia şi le-am spus că eu opresc tratamentul. Citostati­cele m-ar fi ucis cu sigu­ranţă, erau mult prea toxice pentru organismul meu şi aşa slăbit! Preferam să mor din cauza bolii, nu a tratamentului! Era atât de agresiv, încât eram dis­pusă să-mi asum orice risc. Bineînţeles că părin­ţii s-au opus, mi-au spus că e sin­gura mea şansă şi să n-o ratez, dar eram hotărâtă. Oda­tă ce mi-am asumat alegerea, am anunţat şi echipa medi­cală, să ştie că nu mă mai duc la următoarea programare. Am fost certată rău de doam­nele doctor - erau re­voltate, mi-au spus că sunt incon­ştien­tă şi că fără tratament mai am de trăit între trei şi şase luni...

"Pune-ţi viaţa în mâinile Maicii Domnului"

Singura mea speranţă era în bunul Dumnezeu. Mi-am spus că, oricum, nu aveam mari şanse după toate dramele pe care le văzusem în spital, aşa că dacă Tatăl Ceresc va dori să trăiesc, va face El o mi­nune, se va întâmpla un miracol în viaţa mea. Şi m-am refugiat în rugăciune, să-mi dea putere să lupt cu boala...
Miracolul s-a întâmplat peste numai trei zile, când o vecină i-a povestit tatălui meu despre d-na SILVIA TEODORESCU din Roman, care tratase mulţi bolnavi cu afecţiuni foarte grave, printr-un tratament mai puţin obişnuit, dar incontestabil din punct de vedere al rezultatelor obţinute. Am sunat-o plină de speranţă şi m-a programat imediat. Îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpezi mari, drumu­rile erau blocate... Ne-a dus cineva cu o maşină de teren până în Roman, pe strada Dragoş Vodă nr. 88, unde locuieşte şi acum. Îmi era foarte rău, am ajuns dusă pe braţe la dânsa. Casa îi devenise neîncă­pă­toare, curtea era plină de lume: oameni bolnavi de toate vârstele, le puteai citi pe chip suferinţa. Mulţi dintre ei în cărucioare cu rotile, unii bandajaţi la cap, după operaţii, bolnavi de cancer dărâmaţi de cito­statice, ca şi mine, copii mici care plângeau în braţele mamelor... Of, multă durere era adunată acolo!
Odată ajunsă în cabinet, părinţii m-au pus pe-un fotoliu; nu puteam să stau în picioare. O femeie frumoasă, fără vârstă, care emana bunătate (mi-au rămas întipăriţi în amintire ochii ei verzi ca smaral­dele) m-a întrebat cu multă blândeţe în voce: "Eşti credincioasă?". "Da", i-am zis. "Atunci, pune-ţi viaţa în mâinile Maicii Domnului!" N-aş putea să explic în ce constă "tratamentul" doamnei Silvia, pentru că, de fapt, n-are nici puteri magice, nici "bioenergie", cum susţin unii terapeuţi. (Am uitat să precizez, eu nici nu cred în aşa ceva!) Are însă un dar sfânt, precum călugărul Porfirie Kafsokali­vitul din Muntele Athos: este înaintevăzătoare şi, cu siguranţă, a fost hărăzită cu harul vindecării. În cele cinci minute în care doar m-a privit şi şi-a apro­piat palmele de locurile în care aveam ganglionii, i-am urmărit, fascinată, privirea. Simţeam că raze de lumină umblă prin mine - ceva greu de descris în cuvinte. După cele cinci minute, înainte de ple­care, mi-a şoptit: "Să nu-i laşi să-ţi scoată splina! Nu te-ajută cu nimic!". Am zis: "Doamna Silvia, am mare încredere în dvs. Ajutaţi-mă măcar să prind primăvara. Să mor când sunt pomii în floare, când renaşte natura, să-mi mai bucur odată sufle­tul!"...

Răul de dinaintea binelui

În maşină, pe drumul spre casă, m-au apucat, deodată, câteva senzaţii de nestăvilit: o foame "de lup", un tranzit intestinal intens şi o stare de vomă puternică. Cu greu am rezistat până acasă, dar odată ajunsă în baie, sprijinită de mama, am vomat în je­turi un lichid portocaliu şi am avut scaun negru, foarte urât mirositor. Eliminam, în sfârşit, toxinele care mă otrăviseră atâta vreme! Când m-am spălat pe faţă, am observat ceva care m-a şocat. După cito­statice, nu-mi mai rămăsese decât jumătate din po­doaba capilară. (În liceu aveam un păr foarte bogat, lung, şaten şi ondulat.) În unele locuri apăruseră zone de alopecie, în altele părul era rar şi firav şi tot mai cădea în continuare. Când m-am privit în oglin­dă eram brunetă, cu toate că atunci când plecasem la Roman părul meu era şaten deschis! Eram uimită, nu înţelegeam ce se întâmplă! Un mic detaliu: de la prima "şedinţă" de terapie un fir de păr nu mi-a mai căzut, iar în zonele cu alopecie a început să se regenereze - creştea creţ şi brunet!
Acum sar de la una la alta, dar nu ştiu cum să povestesc totul, să nu uit ceva important. După citostatice, nu mai puteam să înghit nimic, pe de o parte pentru că n-aveam deloc poftă de mâncare, pe de altă parte, pentru că îmi era mucoasa bucală plină de afte şi de arsuri. După "şedinţă", mi-au re­venit gustul şi pofta de mâncare, aş fi golit frigi­derul, aşa foame îmi era! Mi se reactivase metabo­lismul, organismul reacţiona pozitiv.
După alte două vizite la doamna Silvia (mer­geam o dată pe săptămână), mă simţeam incompa­rabil mai bine. Mă mai îngrăşasem puţin, îmi recă­pătasem puterile şi-mi revenise pofta de viaţă. Cum îmi amânasem prima sesiune pe motiv de boală, m-am apucat de învăţat, am plecat la Iaşi şi mi-am luat toate examenele. Viaţa mea intra, în sfârşit, pe făgaşul normal...

Când zarzării înfloresc

În total, am făcut doar opt şedinţe de terapie. Mă simţeam perfect. Încă nu-mi venea să cred că tră­iesc! Deja renăscusem, când zarzării au dat în floare, eram pe picioarele mele şi mă întremasem binişor. După a opta şedinţă, doamna Silvia mi-a spus că sunt bine şi m-a sfătuit să mă duc la Fun­deni, să-mi repet analizele şi să-i aduc copii după ele, să le pună în arhiva personală. Am mers la Fundeni şi mi-am făcut din nou toate investigaţiile: tomografie, puncţie sternală din măduva osoasă, ana­lize hematologice. Toate au ieşit perfect! Medi­cii care mă certau cu câteva luni înainte se uitau la mine ca la o curiozitate... Mi-au spus că din punctul lor de vedere sunt un caz unic. Mi-au recomandat să repet analizele anual, iar dacă în cinci ani nu mai am nicio recădere, mă pot considera vindecată.

Mama Silvia

De-atunci au trecut multe "cincinale" şi, har Domnului, sunt nesperat de bine! Aş minţi să spun că n-am mai avut deloc probleme de sănătate; dar au fost banale şi mereu m-am dus la "îngerul meu păzitor" când m-a supărat câte ceva. Şi de fiecare dată m-am întors acasă sănătoasă şi cu sufletul plin de recunoştinţă, doar m-a vindecat de cancer lim­fatic, cu puterea dăruită de Dumnezeu!
După "minunea" care m-a întors la viaţă, am citit tot ce s-a scris despre doamna Silvia şi am aflat că mii de alţi bolnavi declaraţi de medici fără şanse de vindecare încă trăiesc. Odată, m-am întâlnit în curtea ei cu o colegă de salon din Fundeni, care azi are familie, copii, serviciu şi duce o viaţă normală. Am întâlnit şi sceptici, ce-i drept, chiar şi-n rândul bolnavilor ce-şi aşteptau rândul să intre la doamna Silvia. Mulţi întrebau despre "principiile" terapiei ei. Dar eu cred că minunile nu trebuie explicate. E de ajuns să le trăieşti, mai ales atunci când ştii bine că nu mai ai prea mult de trăit!
Am păstrat o legătură de suflet cu doamna Silvia Teodorescu, mi-e tare dragă şi o vizitez deseori. Mi-e ca o mamă, doar mi-a dat viaţă a doua oară! A mai îmbătrânit puţin, nu mai are atâta putere, face terapie doar joia şi sâmbăta, dar curtea ei e de fie­care dată la fel de plină de oameni bolnavi.
Şi pentru că n-am apucat să mă prezint, o fac acum: mă numesc Bacoşcă Antoanela Iustina, am 46 de ani, sunt căsătorită şi am o fetiţă. Sunt psiho­log clinician principal şi profesor gr. I, locuiesc în Piatra-Neamţ şi răspund la tel. 0747.359.025.

D-na SILVIA TEODORESCU locuieşte în Roman, jud. Neamţ, str. Dragoş Vodă nr. 88. Bolnavii interesaţi de tratament o pot contacta la tel. 0745.919.083.