O fată bolnăvicioasă
Multe se întâmplă în viața unui om, dar nicio încercare nu-i așa teribilă ca aceea în care îți privești moartea în față. Am fost o fire bolnăvicioasă, încă de prin clasa a zecea: răceam destul de des, mai mereu mă durea capul, mă simțeam slăbită și aveam fel de fel de simptome ciudate, însă nu-mi închipuiam că aș putea suferi de vreo boală gravă. Fusesem la policlinică să-mi fac analize și n-au ieșit prea bune, dar nimeni nu m-a îndrumat spre un medic specialist; am primit suplimente de calciu pentru hipocalcemie și cam atât... În clasa a XI-a, starea sănătății mele s-a mai deteriorat puțin: mi s-a descoperit o hepatită cronică activă, cu icter mecanic, și mi s-a spus că sistemul meu imunitar nu funcționează prea bine. Doctorii erau de părere că fusesem afectată, ca mulți alți locuitori din nord-estul țării, de explozia de la Cernobîl... Am luat tratamentul recomandat și am scăpat în câteva luni de problemele la ficat. La sfârșitul clasei a XII-a, în urma unei răceli foarte puternice, după un tratament îndelungat cu antibiotice, mi s-a declanșat o amigdalită acută foarte urâtă, care a fost tratată foarte greu, după mai multe internări la Spitalul din Piatra-Neamț, la secțiile ORL, Interne și Medicală. Trecusem deja prin multe, dar încă nu știam că infernul vieții mele abia urmează...
Condamnată la moarte
În toamna anului 1992, am intrat la Facultatea de Psihologie și Științe Sociale din Iași. Radiam de fericire, râdeam cu noii colegi și-mi făceam planuri de viitor, ca orice tânăr. Infecția puternică din gât mă dăduse peste cap, dar făcusem tratament cu antibiotice puternice vreo alte două săptămâni și parcă eram mai bine. Deodată, prin decembrie, am observat că-mi apar niște umflături la gât, iar într-o zi mi s-a făcut mai rău ca niciodată. Aveam febră foarte mare, 38-39°C, care nu scădea cu niciun tratament, o permanentă stare de somnolență și uneori pur și simplu îmi pierdeam cunoștința - leșinam și cădeam din picioare. M-am gândit inițial că amigdalita recidivează și m-am dus urgent la spitalulul Sfântul Spiridon din Iași. Am făcut alte analize, iar medicii de la ORL m-au trimis la Secția Hematologie, condusă pe atunci de d-na dr. Hanganu. Umflăturile mele (adenopatii latero-cervicale, după numele din buletinele de analize) nu erau cauzate de infecția din gât... Diagnosticul stabilit în urma investigațiilor hematologice (inclusiv biopsia unui ganglion) a avut asupra mea efectul unui trăsnet: Limfogranulomatoză malignă! Parcă cineva îmi retezase aripile pe care nici nu apucasem să le deschid. Eram condamnată la moarte! D-na dr. Hanganu a încercat să mă protejeze: mi-a spus să nu intru în panică, pentru că nu toate cazurile sunt grave. Mi-a făcut mai multe recomandări în privința regimului alimentar și al stilului de viață și m-a programat pentru tratament în ianuarie 1993, pentru că se apropia Crăciunul. Am plecat la Piatra-Neamț în vacanță, le-am dat și părinților mei vestea cea tristă. O cunoștință de familie mi-a propus să fac analize și la București, să vedem dacă diagnosticul se confirmă. Am ajuns la Institutul Clinic Fundeni, la Clinica de Hematologie, în primele zile din ianuarie 1993. De cazul meu s-au ocupat d-na dr. Coliță și d-na dr. Butoianu, care mi-au făcut multe investigații și au cerut inclusiv lamelele cu analizele prelevate la Iași. Într-un final, și dânsele au confirmat diagnosticul: Limfom Hodgkin cu celularitate mixtă, stadiul 3B. Mi-au spus că trebuie să încep urgent tratamentul cu citostatice, pentru că boala e foarte agresivă. Am început cura chiar atunci. Am făcut în total trei cure cu citostatice, iar efectele secundare au fost devastatoare! Nu pot să explic în cuvinte ce înseamnă un astfel de tratament! Începuse să-mi cadă părul, nu mai aveam pic de vlagă, mergeam ținându-mă de pereți, simțeam cum se scurge viața din mine... Pentru reușita curei mi s-a propus chiar și splenectomia (extirparea chirurgicală a splinei), dar am spus că mă mai gândesc. După a treia cură, când am ajuns în Piatra-Neamț, am vorbit cu familia și le-am spus că eu opresc tratamentul. Citostaticele m-ar fi ucis cu siguranță, erau mult prea toxice pentru organismul meu și așa slăbit! Preferam să mor din cauza bolii, nu a tratamentului! Era atât de agresiv, încât eram dispusă să-mi asum orice risc. Bineînțeles că părinții s-au opus, mi-au spus că e singura mea șansă și să n-o ratez, dar eram hotărâtă. Odată ce mi-am asumat alegerea, am anunțat și echipa medicală, să știe că nu mă mai duc la următoarea programare. Am fost certată rău de doamnele doctor - erau revoltate, mi-au spus că sunt inconștientă și că fără tratament mai am de trăit între trei și șase luni...
"Pune-ți viața în mâinile Maicii Domnului"
Singura mea speranță era în bunul Dumnezeu. Mi-am spus că, oricum, nu aveam mari șanse după toate dramele pe care le văzusem în spital, așa că dacă Tatăl Ceresc va dori să trăiesc, va face El o minune, se va întâmpla un miracol în viața mea. Și m-am refugiat în rugăciune, să-mi dea putere să lupt cu boala...
Miracolul s-a întâmplat peste numai trei zile, când o vecină i-a povestit tatălui meu despre d-na SILVIA TEODORESCU din Roman, care tratase mulți bolnavi cu afecțiuni foarte grave, printr-un tratament mai puțin obișnuit, dar incontestabil din punct de vedere al rezultatelor obținute. Am sunat-o plină de speranță și m-a programat imediat. Îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpezi mari, drumurile erau blocate... Ne-a dus cineva cu o mașină de teren până în Roman, pe strada Dragoș Vodă nr. 88, unde locuiește și acum. Îmi era foarte rău, am ajuns dusă pe brațe la dânsa. Casa îi devenise neîncăpătoare, curtea era plină de lume: oameni bolnavi de toate vârstele, le puteai citi pe chip suferința. Mulți dintre ei în cărucioare cu rotile, unii bandajați la cap, după operații, bolnavi de cancer dărâmați de citostatice, ca și mine, copii mici care plângeau în brațele mamelor... Of, multă durere era adunată acolo!
Odată ajunsă în cabinet, părinții m-au pus pe-un fotoliu; nu puteam să stau în picioare. O femeie frumoasă, fără vârstă, care emana bunătate (mi-au rămas întipăriți în amintire ochii ei verzi ca smaraldele) m-a întrebat cu multă blândețe în voce: "Ești credincioasă?". "Da", i-am zis. "Atunci, pune-ți viața în mâinile Maicii Domnului!" N-aș putea să explic în ce constă "tratamentul" doamnei Silvia, pentru că, de fapt, n-are nici puteri magice, nici "bioenergie", cum susțin unii terapeuți. (Am uitat să precizez, eu nici nu cred în așa ceva!) Are însă un dar sfânt, precum călugărul Porfirie Kafsokalivitul din Muntele Athos: este înaintevăzătoare și, cu siguranță, a fost hărăzită cu harul vindecării. În cele cinci minute în care doar m-a privit și și-a apropiat palmele de locurile în care aveam ganglionii, i-am urmărit, fascinată, privirea. Simțeam că raze de lumină umblă prin mine - ceva greu de descris în cuvinte. După cele cinci minute, înainte de plecare, mi-a șoptit: "Să nu-i lași să-ți scoată splina! Nu te-ajută cu nimic!". Am zis: "Doamna Silvia, am mare încredere în dvs. Ajutați-mă măcar să prind primăvara. Să mor când sunt pomii în floare, când renaște natura, să-mi mai bucur odată sufletul!"...
Răul de dinaintea binelui
În mașină, pe drumul spre casă, m-au apucat, deodată, câteva senzații de nestăvilit: o foame "de lup", un tranzit intestinal intens și o stare de vomă puternică. Cu greu am rezistat până acasă, dar odată ajunsă în baie, sprijinită de mama, am vomat în jeturi un lichid portocaliu și am avut scaun negru, foarte urât mirositor. Eliminam, în sfârșit, toxinele care mă otrăviseră atâta vreme! Când m-am spălat pe față, am observat ceva care m-a șocat. După citostatice, nu-mi mai rămăsese decât jumătate din podoaba capilară. (În liceu aveam un păr foarte bogat, lung, șaten și ondulat.) În unele locuri apăruseră zone de alopecie, în altele părul era rar și firav și tot mai cădea în continuare. Când m-am privit în oglindă eram brunetă, cu toate că atunci când plecasem la Roman părul meu era șaten deschis! Eram uimită, nu înțelegeam ce se întâmplă! Un mic detaliu: de la prima "ședință" de terapie un fir de păr nu mi-a mai căzut, iar în zonele cu alopecie a început să se regenereze - creștea creț și brunet!
Acum sar de la una la alta, dar nu știu cum să povestesc totul, să nu uit ceva important. După citostatice, nu mai puteam să înghit nimic, pe de o parte pentru că n-aveam deloc poftă de mâncare, pe de altă parte, pentru că îmi era mucoasa bucală plină de afte și de arsuri. După "ședință", mi-au revenit gustul și pofta de mâncare, aș fi golit frigiderul, așa foame îmi era! Mi se reactivase metabolismul, organismul reacționa pozitiv.
După alte două vizite la doamna Silvia (mergeam o dată pe săptămână), mă simțeam incomparabil mai bine. Mă mai îngrășasem puțin, îmi recăpătasem puterile și-mi revenise pofta de viață. Cum îmi amânasem prima sesiune pe motiv de boală, m-am apucat de învățat, am plecat la Iași și mi-am luat toate examenele. Viața mea intra, în sfârșit, pe făgașul normal...
Când zarzării înfloresc
În total, am făcut doar opt ședințe de terapie. Mă simțeam perfect. Încă nu-mi venea să cred că trăiesc! Deja renăscusem, când zarzării au dat în floare, eram pe picioarele mele și mă întremasem binișor. După a opta ședință, doamna Silvia mi-a spus că sunt bine și m-a sfătuit să mă duc la Fundeni, să-mi repet analizele și să-i aduc copii după ele, să le pună în arhiva personală. Am mers la Fundeni și mi-am făcut din nou toate investigațiile: tomografie, puncție sternală din măduva osoasă, analize hematologice. Toate au ieșit perfect! Medicii care mă certau cu câteva luni înainte se uitau la mine ca la o curiozitate... Mi-au spus că din punctul lor de vedere sunt un caz unic. Mi-au recomandat să repet analizele anual, iar dacă în cinci ani nu mai am nicio recădere, mă pot considera vindecată.
Mama Silvia
De-atunci au trecut multe "cincinale" și, har Domnului, sunt nesperat de bine! Aș minți să spun că n-am mai avut deloc probleme de sănătate; dar au fost banale și mereu m-am dus la "îngerul meu păzitor" când m-a supărat câte ceva. Și de fiecare dată m-am întors acasă sănătoasă și cu sufletul plin de recunoștință, doar m-a vindecat de cancer limfatic, cu puterea dăruită de Dumnezeu!
După "minunea" care m-a întors la viață, am citit tot ce s-a scris despre doamna Silvia și am aflat că mii de alți bolnavi declarați de medici fără șanse de vindecare încă trăiesc. Odată, m-am întâlnit în curtea ei cu o colegă de salon din Fundeni, care azi are familie, copii, serviciu și duce o viață normală. Am întâlnit și sceptici, ce-i drept, chiar și-n rândul bolnavilor ce-și așteptau rândul să intre la doamna Silvia. Mulți întrebau despre "principiile" terapiei ei. Dar eu cred că minunile nu trebuie explicate. E de ajuns să le trăiești, mai ales atunci când știi bine că nu mai ai prea mult de trăit!
Am păstrat o legătură de suflet cu doamna Silvia Teodorescu, mi-e tare dragă și o vizitez deseori. Mi-e ca o mamă, doar mi-a dat viață a doua oară! A mai îmbătrânit puțin, nu mai are atâta putere, face terapie doar joia și sâmbăta, dar curtea ei e de fiecare dată la fel de plină de oameni bolnavi.
Și pentru că n-am apucat să mă prezint, o fac acum: mă numesc Bacoșcă Antoanela Iustina, am 46 de ani, sunt căsătorită și am o fetiță. Sunt psiholog clinician principal și profesor gr. I, locuiesc în Piatra-Neamț și răspund la tel. 0747.359.025.
D-na SILVIA TEODORESCU locuiește în Roman, jud. Neamț, str. Dragoș Vodă nr. 88. Bolnavii interesați de tratament o pot contacta la tel. 0745.919.083.