Scăpată de furtunile capricioase din iunie şi de cele dezlănţuite, aduse de Sfântul Ilie, lumea se pregăteşte în august de spectacolul de gală în care splendoarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. E un regal pe care an de an îl aştept cu nerăbdare, dar şi cu un fel de melancolie, ce mă ajută să mă întorc în timp, la vremuri de altădată şi la oameni care au fost. Povestea de azi este despre profesorul de muzică Maieru, care mi-a desluşit, primul, bucuria sunetelor. Un visător singuratic, care nu şi-a găsit locul printre locuitorii de-atunci ai târgului, un neînţeles care şi-a croit zilnic speranţa din cântecul vântului.
Biciclistul cu pătrăţele verzi
A apărut în sat într-o zi de august fierbinte. Călare pe bicicletă, purta pe cap o batistă albă cu pătrăţele verzi, înnodată la cele patru colţuri, ca să se aşeze mai bine pe părul blonziu. Când trecea pe lângă o fântână uda batista, o storcea şi apoi şi-o punea iar pe cap, ca să se răcorească de văpaia zilei. Venea pentru prima oară în acele locuri. Fusese repartizat de curând ca profesor de muzică la şcoala din satul de mineri. A ajuns cam la vremea prânzului în locul acela străin, care părea pustiu. Nişte găini adormite sub un gard şi un câine tolănit în praful drumului au privit cu plictiseală trecerea lui pe uliţa cea mare. Dar a mai fost un martor care l-a pândit de după scândurile înnegrite de vreme ale unui gard înalt. Peste ani, acesta avea să-şi amintească uşor toate detaliile sosirii lui în sat şi, peste alţi ani, avea să lege cap la cap vorbele şi întâmplările care au urmat, încercând să înţeleagă şi să privească prin ferestrele vieţii lui ciudate.
Profesorul şi-a adus în rucsacul spălăcit toată averea: o cămaşă cu guler întărit de "balene" de plastic, o batistă cu monogramă brodată de naşa lui de botez, ca să-i poarte noroc, diapazonul şi atlasul fluturilor de pe întreg cuprinsul lumii. Cămaşa nu era chiar nouă, mânecile aveau pânza rărită în dreptul coatelor. Batista purta încă mirosul de levănţică presărată de mama lui peste lucrurile din lăzi şi dulapuri. Atlasul era nou-nouţ şi îi fusese trimis tocmai de la Viena, cu doar două zile înainte de a pleca în târgul de mineri în care trebuia să-şi înceapă cariera de dascăl. Când l-a văzut, bucuria l-a cuprins ca o apă liniştită. Departe de zgomotul şi aglomeraţia oraşului, cu siguranţă avea să găsească pe dealurile ce înconjurau satul, fluturii desenaţi în atlas cu atâta migală, de păreau adevăraţi, gata-gata să-şi ridice aripile tremurate şi să-şi ia zborul. Iar diapazonul, de care nu se despărţea de când a terminat şcoala, avea să-l ajute să-i pornească pe pruncii de miner în tainele minunate ale muzicii.
După fluturi
Casele minerilor erau aşezate de-o parte şi alta a Văii Albe, ce izvora sus, în munte. În timpul zilei, pe-acasă erau doar femeile, bătrânii şi copiii. Bărbaţii orbecăiau în adâncul pământului, prin galeriile minei bătrâne, scormonind după pietre lucitoare, cu speranţa îmbogăţirii. Seara, când ieşeau din mină, noaptea de afară li se părea mai veselă decât cea de sub pământ şi veselia lor se stingea târziu, în faţa cârciumii ţinute de Rifca.
Profesorul s-a aşezat cu casă şi masă la Reghina lui Mitru şi, până la urmă, s-a însurat cu fata ei, cu Domnica, plăpândă şi bălană, care făcuse şcoală de moaşe. Când era liber, îşi lua bicicleta, lega de ea plasa rotundă de prins fluturi şi pornea pe drumul care intra în pădure şi ieşea dincolo de iazul cel mare. Plasa întinsă pe un cadru rotund de sârmă zbârnâia şi flutura vesel în spatele lui, ca un steag. Acelea au fost cele mai minunate clipe din viaţa lui. Prindea fluturi de toate felurile, ori libelule uriaşe, cu aripi străvezii, le ţintuia de capacul cutiei din care scotea lupa şi apoi le cerceta cu mare atenţie şi gingăşie, ca să nu le provoace vreun rău. Căuta în atlas până găsea pagina în care erau desenaţi fluturi ca cei pe care-i scotea cu grijă din plasă şi făcea un semn pe pagină, ca să ştie că i-a găsit. După fluturi, profesorul alerga în zilele de sărbătoare sau atunci când nu avea ore la şcoală. Nimeni până la el nu mai avusese o asemenea ciudată îndeletnicire, dar sătenii l-au îngăduit, i-au trecut cu vederea "scrânteala", mulţumiţi tare de faptul că profesorul le pregătea pruncii să cânte în fanfara ce nu lipsea de la nicio sărbătoare minerească.
Diapazonul fermecat
Profesorul Maieru îşi începea de fiecare dată ziua lovind diapazonul de colţul noptierei din lemn de nuc, aşezate lângă patul uriaş pe care-l împărţea cu dorita lui soţie, Domnica. Ştiut este că diapazonul, oricum l-ai ţine în mână şi oricum l-ai atinge de vreun lucru de prin preajmă, întotdeauna scoate acelaşi sunet, după care oricare dascăl de muzică îşi poate armoniza apoi vocea. Profesorul Maieru era însă mai mult decât un simplu profesor de muzică dintr-un târg oarecare de mineri. Muzica era pentru el secretul care hrănea armonia lumii înconjurătoare. Taina tainelor pe care încerca s-o desluşească zi de zi, cu aceeaşi atenţie cu care urmărea puful de pe aripile diafane ale fluturilor pe care-i prindea în plasa lui. Chiar dacă diapazonul lui reproducea mereu acelaşi sunet, dimineţile profesorului începeau, nesmintit, ascultându-i "vestirea" despre ziua care începea. Câteodată, după ce lovea uşurel diapazonul de ceva şi-l punea la ureche, putea să audă cum curg apele repezi de munte peste bolovanii împrăştiaţi în albie, alteori, auzea vuietul copacilor prinşi de furtună. De multe ori, i se părea că aude zbaterea peştilor în apele reci de munte, ori spargerea ţurţurilor de gheaţă căzuţi de pe acoperişul clopotniţei aflate lângă biserică. Dar orice ar fi trezit în mintea lui în fiecare dimineaţă sunetul diapazonului, profesorul era mulţumit. Ştia că lumea din jurul lui se poate ordona după cum dicta acel sunet.
Armonia lumii
Oamenii au început să-l ocolească, pentru că cei mai mulţi nu vedeau armonie în vieţile lor amărâte şi nu puteau desluşi vorbele profesorului "ţicnit", care-şi petrecea după-amiezile alergând după fluturi. Îl iubeau, în schimb, elevii, care - atunci când profesorul s-a îmbolnăvit şi s-a îngrăşat peste măsura măsurii, îl aduceau la şcoală într-un căruţ pe care-l trăgeau cu rândul. Profesorul îşi ţinea lecţiile de-acolo, din cărucior, şi fiecare oră începea cu lovirea diapazonului de roata din stânga a căruţului, pentru că profesorul era şi stângaci.
"Astăzi cântăm despre vânt!", zicea el în anumite zile, în care părea mai posomorât şi, deşi era înţepenit în căruciorul sprijinit de catedră, spectacolul pe care-l începea în faţa elevilor cuprindea tot ceea ce trebuia ca să te poţi gândi la vânt. Forţă şi pasiune, dar şi putere şi blândeţe, armonie şi îngăduinţă, dar şi renunţare şi bucurie, şi, mai presus de toate, libertate neîngrădită.
Când cânta despre vânt, profesorul Maieru părea mai trist şi mai obosit decât oricând. Nu-l înveselea, ajuns acasă, nici Domnica, nevasta lui, care-i povestea despre copiii pe care i-a ajutat să se nască în casele minerilor de pe Valea Albă. Se gândea la plânsul lor nestăvilit, la foamea lor neostoită şi, deşi ar fi trebuit să fie interesat de ei, pentru că urma să-i fie elevi, brusc, i se părea că în viaţa lui e prea mare pustiul. Tocmai el, care credea atâta în armonie, şi neobosita lui nevastă, care aducea pe lume atâţia copii de mineri, nu au putut avea un copil al lor. Oricât l-au dorit, oricât l-au visat. Un suflet care să le bucure inimile şi să le facă zilele mai lungi. Care să le ducă speranţele şi numele în veacul următor. Şi dacă armonie nu există, nu este nici muzică adevărată, îşi zicea atunci profesorul Maieru, din ce în ce mai trist, lovind diapazonul de colţul mesei, ca să poată auzi măcar cântecul vântului.
Reproduceri după picturi de RADU DĂRÂNGĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
