Scăpată de furtunile capricioase din iunie și de cele dezlănțuite, aduse de Sfântul Ilie, lumea se pregătește în august de spectacolul de gală în care splendoarea verii se întâlnește cu primele semne, încă timide, ale toamnei. E un regal pe care an de an îl aștept cu nerăbdare, dar și cu un fel de melancolie, ce mă ajută să mă întorc în timp, la vremuri de altădată și la oameni care au fost. Povestea de azi este despre profesorul de muzică Maieru, care mi-a deslușit, primul, bucuria sunetelor. Un visător singuratic, care nu și-a găsit locul printre locuitorii de-atunci ai târgului, un neînțeles care și-a croit zilnic speranța din cântecul vântului.
Biciclistul cu pătrățele verzi
A apărut în sat într-o zi de august fierbinte. Călare pe bicicletă, purta pe cap o batistă albă cu pătrățele verzi, înnodată la cele patru colțuri, ca să se așeze mai bine pe părul blonziu. Când trecea pe lângă o fântână uda batista, o storcea și apoi și-o punea iar pe cap, ca să se răcorească de văpaia zilei. Venea pentru prima oară în acele locuri. Fusese repartizat de curând ca profesor de muzică la școala din satul de mineri. A ajuns cam la vremea prânzului în locul acela străin, care părea pustiu. Niște găini adormite sub un gard și un câine tolănit în praful drumului au privit cu plictiseală trecerea lui pe ulița cea mare. Dar a mai fost un martor care l-a pândit de după scândurile înnegrite de vreme ale unui gard înalt. Peste ani, acesta avea să-și amintească ușor toate detaliile sosirii lui în sat și, peste alți ani, avea să lege cap la cap vorbele și întâmplările care au urmat, încercând să înțeleagă și să privească prin ferestrele vieții lui ciudate.
Profesorul și-a adus în rucsacul spălăcit toată averea: o cămașă cu guler întărit de "balene" de plastic, o batistă cu monogramă brodată de nașa lui de botez, ca să-i poarte noroc, diapazonul și atlasul fluturilor de pe întreg cuprinsul lumii. Cămașa nu era chiar nouă, mânecile aveau pânza rărită în dreptul coatelor. Batista purta încă mirosul de levănțică presărată de mama lui peste lucrurile din lăzi și dulapuri. Atlasul era nou-nouț și îi fusese trimis tocmai de la Viena, cu doar două zile înainte de a pleca în târgul de mineri în care trebuia să-și înceapă cariera de dascăl. Când l-a văzut, bucuria l-a cuprins ca o apă liniștită. Departe de zgomotul și aglomerația orașului, cu siguranță avea să găsească pe dealurile ce înconjurau satul, fluturii desenați în atlas cu atâta migală, de păreau adevărați, gata-gata să-și ridice aripile tremurate și să-și ia zborul. Iar diapazonul, de care nu se despărțea de când a terminat școala, avea să-l ajute să-i pornească pe pruncii de miner în tainele minunate ale muzicii.
După fluturi
Casele minerilor erau așezate de-o parte și alta a Văii Albe, ce izvora sus, în munte. În timpul zilei, pe-acasă erau doar femeile, bătrânii și copiii. Bărbații orbecăiau în adâncul pământului, prin galeriile minei bătrâne, scormonind după pietre lucitoare, cu speranța îmbogățirii. Seara, când ieșeau din mină, noaptea de afară li se părea mai veselă decât cea de sub pământ și veselia lor se stingea târziu, în fața cârciumii ținute de Rifca.
Profesorul s-a așezat cu casă și masă la Reghina lui Mitru și, până la urmă, s-a însurat cu fata ei, cu Domnica, plăpândă și bălană, care făcuse școală de moașe. Când era liber, își lua bicicleta, lega de ea plasa rotundă de prins fluturi și pornea pe drumul care intra în pădure și ieșea dincolo de iazul cel mare. Plasa întinsă pe un cadru rotund de sârmă zbârnâia și flutura vesel în spatele lui, ca un steag. Acelea au fost cele mai minunate clipe din viața lui. Prindea fluturi de toate felurile, ori libelule uriașe, cu aripi străvezii, le țintuia de capacul cutiei din care scotea lupa și apoi le cerceta cu mare atenție și gingășie, ca să nu le provoace vreun rău. Căuta în atlas până găsea pagina în care erau desenați fluturi ca cei pe care-i scotea cu grijă din plasă și făcea un semn pe pagină, ca să știe că i-a găsit. După fluturi, profesorul alerga în zilele de sărbătoare sau atunci când nu avea ore la școală. Nimeni până la el nu mai avusese o asemenea ciudată îndeletnicire, dar sătenii l-au îngăduit, i-au trecut cu vederea "scrânteala", mulțumiți tare de faptul că profesorul le pregătea pruncii să cânte în fanfara ce nu lipsea de la nicio sărbătoare minerească.
Diapazonul fermecat
Profesorul Maieru își începea de fiecare dată ziua lovind diapazonul de colțul noptierei din lemn de nuc, așezate lângă patul uriaș pe care-l împărțea cu dorita lui soție, Domnica. Știut este că diapazonul, oricum l-ai ține în mână și oricum l-ai atinge de vreun lucru de prin preajmă, întotdeauna scoate același sunet, după care oricare dascăl de muzică își poate armoniza apoi vocea. Profesorul Maieru era însă mai mult decât un simplu profesor de muzică dintr-un târg oarecare de mineri. Muzica era pentru el secretul care hrănea armonia lumii înconjurătoare. Taina tainelor pe care încerca s-o deslușească zi de zi, cu aceeași atenție cu care urmărea puful de pe aripile diafane ale fluturilor pe care-i prindea în plasa lui. Chiar dacă diapazonul lui reproducea mereu același sunet, diminețile profesorului începeau, nesmintit, ascultându-i "vestirea" despre ziua care începea. Câteodată, după ce lovea ușurel diapazonul de ceva și-l punea la ureche, putea să audă cum curg apele repezi de munte peste bolovanii împrăștiați în albie, alteori, auzea vuietul copacilor prinși de furtună. De multe ori, i se părea că aude zbaterea peștilor în apele reci de munte, ori spargerea țurțurilor de gheață căzuți de pe acoperișul clopotniței aflate lângă biserică. Dar orice ar fi trezit în mintea lui în fiecare dimineață sunetul diapazonului, profesorul era mulțumit. Știa că lumea din jurul lui se poate ordona după cum dicta acel sunet.
Armonia lumii
De la o vreme, i-a trecut prin cap că datoria lui nu era să-i învețe pe copiii minerilor doar să cânte, ci, mai degrabă, să-i armonizeze, să-i potrivească cu lumea în care trăiau. Așa că în fiecare dimineață își asculta mai întâi diapazonul, și abia apoi pornea către școală. Dacă acesta îi aducea în minte glas de ape, profesorul cânta cu elevii lui în tonuri unduioase, dacă auzea dimineața în urechi pași șovăitori, cânta despre incertitudine și teamă, dacă diapazonul îi transmitea hotărâre și determinare, îi învăța pe copii cântece pe care mulți dintre ei și le-au amintit apoi când au fost cătane în tranșeele războiului. "Muzica e totul!" repeta profesorul din când în când, în drumul lui către școală. "Și totul e armonie divină", mai adăuga apoi, după ce făcea o scurtă pauză, în așa fel încât vorbele lui nu numai să-l surprindă pe cel care le-ar fi auzit, ci să-i și rămână bine întipărite în minte.
Oamenii au început să-l ocolească, pentru că cei mai mulți nu vedeau armonie în viețile lor amărâte și nu puteau desluși vorbele profesorului "țicnit", care-și petrecea după-amiezile alergând după fluturi. Îl iubeau, în schimb, elevii, care - atunci când profesorul s-a îmbolnăvit și s-a îngrășat peste măsura măsurii, îl aduceau la școală într-un căruț pe care-l trăgeau cu rândul. Profesorul își ținea lecțiile de-acolo, din cărucior, și fiecare oră începea cu lovirea diapazonului de roata din stânga a căruțului, pentru că profesorul era și stângaci.
"Astăzi cântăm despre vânt!", zicea el în anumite zile, în care părea mai posomorât și, deși era înțepenit în căruciorul sprijinit de catedră, spectacolul pe care-l începea în fața elevilor cuprindea tot ceea ce trebuia ca să te poți gândi la vânt. Forță și pasiune, dar și putere și blândețe, armonie și îngăduință, dar și renunțare și bucurie, și, mai presus de toate, libertate neîngrădită.
Când cânta despre vânt, profesorul Maieru părea mai trist și mai obosit decât oricând. Nu-l înveselea, ajuns acasă, nici Domnica, nevasta lui, care-i povestea despre copiii pe care i-a ajutat să se nască în casele minerilor de pe Valea Albă. Se gândea la plânsul lor nestăvilit, la foamea lor neostoită și, deși ar fi trebuit să fie interesat de ei, pentru că urma să-i fie elevi, brusc, i se părea că în viața lui e prea mare pustiul. Tocmai el, care credea atâta în armonie, și neobosita lui nevastă, care aducea pe lume atâția copii de mineri, nu au putut avea un copil al lor. Oricât l-au dorit, oricât l-au visat. Un suflet care să le bucure inimile și să le facă zilele mai lungi. Care să le ducă speranțele și numele în veacul următor. Și dacă armonie nu există, nu este nici muzică adevărată, își zicea atunci profesorul Maieru, din ce în ce mai trist, lovind diapazonul de colțul mesei, ca să poată auzi măcar cântecul vântului.
Reproduceri după picturi de RADU DĂRÂNGĂ