Mi s-a întâmplat de câteva ori până acum să întâlnesc, întâmplător, bărbaţi de care m-am simţit imediat atrasă într-un mod care m-a uimit. Când am spus "întâmplător", m-am referit la faptul că uneori i-am zărit în mulţimea celor care aşteptau la semafor, alteori, într-o sală de spectacole, într-un magazin sau pe stradă. O asemenea întâlnire m-a tulburat foarte tare şi o ţin minte şi acum. Eram într-un parc dintr-o staţiune renumită pentru apele minerale. Făceam câte o cură anuală, împreună cu soţul meu şi alegeam întotdeauna perioada sfârşitului de toamnă, când orăşelul de munte nu era prea aglomerat. Eram pe o bancă de pe aleea principală a parcului când ne-a apărut în faţă o familie, un bărbat, o femeie şi fata lor adolescentă, plimbându-se detaşaţi, bine dispuşi, vorbind într-o limbă străină. Purtau haine de calitate, simple şi elegante, asortate fiind toate accesoriile, de la pantofi, curea şi geantă, până la pălărioara pe care o purta doamna. Păreau coborâţi dintr-un alt timp, care avea reguli mult mai stricte în ceea ce priveşte comportamentul, viaţa în general. I-am urmărit multă vreme, până când s-au pierdut la o cotitură a aleii. Am simţit dintr-o dată un mare regret. N-aş putea să vă spun acum prea multe despre asta, nici n-aş vrea, pentru că subiectul acestei scrisori pe care v-o trimit este, de fapt, o altă întâmplare la care am fost martoră de curând. Nu vreau să insist, dar nu pot să trec mai departe fără să vă spun că mi-au rămas în minte gesturile detaşate ale acelui bărbat, felul elegant şi prevenitor în care le însoţea pe fiica şi soţia lui, bucuria cu care conversau şi râdeau bine dispuşi, cine ştie din ce motive. Lângă mine pe bancă, bărbatul meu citea. Eu descopeream pentru întâia oară de când eram măritată că în străfundul sufletului meu era ascunsă o realitate tristă. Nu eram perechea cea mai potrivită, ne-au căsătorit părinţii, aşa cum se întâmpla înainte. N-au fost fiori de dragoste între noi, ci doar acceptare a situaţiei şi obişnuinţă. De multe ori, eu şi bărbatul meu păream luaţi din filme diferite. Am simţit brusc că mult mai bine m-aş fi potrivit, din toate punctele de vedere, cu acel bărbat şaten, înalt, uşor grizonat şi atât de diferit de cel care şedea lângă mine. Privindu-l din spate, cum se îndepărta, am simţit că ceva s-a pierdut pentru totdeauna în viaţa mea. Mi-am dat seama că am greşit, dar era prea târziu ca să mai pot repara ceva.
Spitalul
Mi-am adus aminte de întâlnirea aceea cu "familia fericită", cum a rămas catalogată între amintirile mele, de curând, fiind internată pentru nişte analize, la o clinică din oraşul în care locuiesc.
Cred că nu spun o noutate când mărturisesc că am acceptat greu internarea, pentru că, din păcate, condiţiile noastre spitaliceşti sunt precare, dar nu am avut ce să fac. Nu am găsit o altă soluţie, aşadar, iată-mă internată într-un salon cu zece paturi în care femei venite din toată ţara aşteptau intrarea medicului ca pe o nouă gură de oxigen. De ceea ce spunea el depindea tratamentul şi plecarea acasă, sau mai direct spus, el aducea speranţa de viaţă sau condamnarea în cazul unui diagnostic dur, rebel încă la cele mai multe tratamente. Aşteptam cu sufletul la gură rezultatele analizelor, făceam cu colegele de salon o primă "interpretare " a lor, le întrebam şi ceream detalii de la cele cu vechime mai mare în spital, pentru a mă lămuri mai repede şi mai bine. O cifră crescută sau scăzută a unor valori ale sângelui declanşa adevărate "conferinţe", în care intram cele mai multe din salon, cu păreri personale, bineînţeles, nesusţinute de adevărul medical, ci întreţinute doar de amatorisme şi "urechisme." Sporovăiala noastră nu înceta decât atunci când medicul îşi făcea apariţia la vizitele de dimineaţă şi seara. O singură persoană nu a participat niciodată la discuţiile noastre. Era o femeie mărunţică, aşezată în patul de la geam. Era în spital când m-am internat eu. Era foarte tăcută, nu vorbea cu nimeni din salon, plângea aproape tot timpul. Unele femei au încercat s-o liniştească, dar n-au reuşit, pentru că ea nu destăinuia nimănui nimic din ceea ce o frământa.
Câteva zile am crezut că are un diagnostic grav şi că plânge din acel motiv, dar într-o dimineaţă, la vizită, doctorul a venit cu ultimele ei analize şi i-a spus că totul este bine şi că va putea pleca în curând acasă. Plânsul ei însă nu s-a încheiat, a devenit parcă şi mai plin de suferinţă ascunsă. Şi-atunci am îndrăznit s-o întreb direct ce se întâmplă cu ea, într-un moment când a ieşit din salon şi era pe coridorul spitalului.
Mărturisirea
Femeia urma să plece a doua zi din spital şi poate de aceea, după ce s-a încheiat vizita de seară a medicilor, m-a chemat pe coridor să povestim. A simţit cu siguranţă nevoia de a lămuri ceea ce-mi spusese înainte. Poate că trebuia într-un fel sau în altul să înlăture surprinderea şi uluirea care m-au amuţit la prima ei mărturisire. Povestea ei este extrem de simplă. În spital, în salonul vecin, era internat un bărbat de care s-a îndrăgostit de când l-a văzut, purtat în cărucior de o asistentă. "Sunt femeie măritată de treizeci de ani", mi-a spus ea, "am o viaţă de familie împlinită, am copii mari şi un nepot. N-am călcat strâmb niciodată în relaţia cu bărbatul meu. Ne înţelegem bine şi am dus o viaţă bună împreună. Nici nu ştiu cum să explic ce se întâmplă, dar de când l-am văzut pe bărbatul acesta simt că nu mai am linişte. Nu l-am mai văzut niciodată până acum, dar mă simt atât de apropiată de el, atat de atrasă, încât mi-e şi frică să mă gândesc la viitor. E ceva ce nu pot controla, vine şi şterge tot ceea ce ştiam şi simţeam eu ca sigur până acum. Mi-e frică de asta şi nu ştiu cum să reacţionez. Eu nu am mai trăit niciodată aşa ceva până acum, n-am mai fost îndrăgostită şi nu ştiu ce să fac. De două săptămâni, de când sunt în spital, dorinţa de a-l vedea şi de a fi în preajma lui creşte neabătut. Ce să fac? Mâine eu plec, ce voi face mai departe?"
Explicaţii
ANIŞOARA FILIP - Câmpina
Reproduceri după picturi de Ana Roxana Ilfoveanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
