Lascăr Catargiu - Casa din strada Biserica Amzei nr. 30

- Lascăr Catargiu, unul dintre cei mai activi şi mai cunoscuţi oameni politici români din sec. al XIX-lea, a locuit într-o casă care nu are măreţia reşedinţelor altor potentaţi ai vremii. Boierul a fost, în pofida rangului său, un om cumpătat, lipsit de ostentaţie, lucru mai rar printre boierii valahi. Clădirea a rezistat până în zilele noastre, a fost restaurată şi transformată într-un bar, fără a-i fi alterată arhitectura interioară -

Moldoveni cu obârşie muntenească

Intru pe strada Biserica Amzei. Dintr-o curte mascată de arbori înalţi şi arbuşti decorativi răzbate o muzică discretă, de club cu terasă. E sâmbătă di­mineaţa, mesele sunt goale sub umbrelele larg desfăcute. Un şef peste chel­­neri mă lasă să foto­grafiez din curte. Ba încă mă invită să vizitez şi in­terioarele. Ca­sa a fost renovată şi or­namentica păs­trată. Un lu­cru bun. Consultând planul cadastral din 1911, des­co­păr că proprietar al casei era Eu­fro­sina Lascăr Ca­tar­giu, soţia eminentului om politic. În 1911, însă, erau morţi amândoi, Lascăr decedase în 1899, iar Eu­frosina în 1907. Probabil, muni­ci­palitatea nu actua­li­zase încă datele suc­ce­so­rale. Catargiu a fost o ve­che familie boierească din Mol­dova, cu obârşie în Ţa­ra Românească. Unii ge­nea­logi consideră că la începutul începuturilor ar fi fost un neam de tătari, alţii cred că numele li s-ar fi tras de la comerţul cu catâri. Cert este că un Ca­targiu valah a luptat împotriva lui Matei Ba­sarab, dar fiind învins împreună cu ortacii săi, au fost nevoiţi să se re­fugieze în Moldova, la curtea lui Vasile Lupu. Bo­ierul muntean a prins rădăcini în pământul moldav. Istoricii susţin că a inter­mediat căsătoria unui fiu al voievodului moldovean cu fata unui cazac. Mai târziu, un Ştefan Catargiu a ajuns om politic şi ministru, înainte de unirea princi­patelor. Lascăr a fost unul dintre fiii lui şi a reuşit să devină mult mai faimos şi să joace un rol decisiv în politica româ­nească de după 1859, ajungând şef de guvern, lider al Partidului Conservator şi preşe­dinte al Camerei Deputaţilor.

Un erou conjugal

Printre cei care au tras sforile şi s-au implicat direct pentru îndepărtarea lui Cuza din scaunul dom­nesc, s-a numărat şi Lascăr Catargiu. Con­ser­va­tor redutabil, a urzit, împreună cu liberalul C.A. Rosetti şi moderatul Ion Ghica, "monstruoasa coa­liţie", care a dus, în final, la îndepărtarea dom­ni­torului român. Politicianul conservator a făcut apoi parte din locotenenţa care a condus ţara după abdi­care. Unii susţin că boierul ar fi nutrit înainte am­biţia de a fi fost ales domn al Moldovei, în ianuarie 1859, şi că i-ar fi purtat pică lui Cuza, care a avut atunci mai mult succes. Sunt însă memorialişti care resping o astfel de ipoteză, susţinând că dacă au exis­tat astfel de ambiţii, au aparţinut mai degrabă Eu­frosinei, soţia lui Lascăr, născută Ventura. De­scri­erea făcută de scriitorul Radu Rosetti în cartea "Din prima tinereţe. Amintiri", ed. Hu­ma­nitas, este destul de explicită: "În schimbul bogăţiei sale, cucoana Frosa era urâtă şi, fără a fi rea, de un caracter absolut nesuferit. (...) Incultă, va­nitoasă, capricioasă la culme, meschină, inte­re­sată, zgâr­cită, neurastenică, alcătuia un ansamblu al tuturor însuşirilor ce o soţie nu trebuie să le ai­bă". Mai departe, autorul se pune chezaş că, în ciu­da acestor trăsături negative, Lascăr i-a fost cre­din­cios soţiei sale, în cei patruzeci de ani de căs­nicie! Pe doamna Catargiu o regăsim şi într-o scurtă notă semnată de I.L. Ca­ra­giale, cu titlul "Sub ce regim trăim!". Po­trivit unei ştiri, doam­­nei îi fusese furat un geamantan în timpul călătoriei cu tre­nul, pri­lej pen­tru scri­itor să se în­trebe şugu­băţ: "Da­că bagajul so­ţiei pri­mu­lui ministru, care stă la putere prin vo­inţa regală, este ex­pus la aşa accidente, ce tre­bue să sufere pe că­ile noastre ferate ba­ga­jele damelor din opo­ziţie, şi mai ales ale re­pu­blicanelor?".

"Se pierde ţara"

Credincios i-a fost Lascăr şi regelui Carol I, colaborarea dintre po­litician şi monarh fiind de notorietate în epocă. Politicianul con­­servator era mem­bru al locotenenţei care con­ducea ţara după abdi­carea lui Cuza şi i-a înmânat puterea prin­­­ţului german sosit să inaugureze în România o epocă de dezvoltare economică şi culturală. Chiar în anul urcării pe tron a noului prinţ, 1866, Catargiu a devenit şeful Consiliului de Miniştri, dar şi-a dat de­misia după numai două luni din cauza neîn­ţe­legerilor avute cu unii lideri liberali. Câţiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanşate de li­berali, criză care era gata să-l facă pe prinţ să-şi ia lu­mea în cap şi să părăsească ba­lamu­cul politic de la Bucureşti, politicia­nul conser­va­tor, Lascăr Catargiu, a re­uşit un mi­racol: l-a convins pe Ca­rol I să-şi scoa­tă lu­cru­rile din gea­man­tane şi să le pună la loc în dulap. Au rămas ce­lebre cu­vintele spuse de omul politic în acele momente: "Aiasta nu se poa­te, Mă­ria Ta, fi­indcă se pierde ţara". Carol I l-a ascultat, şi-a scos din min­te gândul abdicării şi s-a în­tors la trebu­rile de­loc uşoare ale ţării. Con­du­ce­rea gu­ver­nului a fost pre­lua­tă de con­ser­vatori, cu Lascăr Catar­giu în frun­te. Guvernarea conser­va­toare a durat pâ­nă în 1876. Acelaşi memo­ria­list ci­tat mai sus ne asigură că "ni­ciunul din miniştri n-a ieşit din guvern bucu­rându-se de o stare materială mai bu­nă decât aceea ce o avea când a intrat într-însul". Din 1876 până în 1888, la putere fiind libe­ralii, Ca­targiu s-a retras la ţară, în Moldova, fără să renunţe însă la politică. A fost depu­tat şi senator, ranguri care, pare-se, nu i-au adus câştiguri fi­nan­ciare mul­ţu­mitoare, fiindcă i-a cerut un împrumut chiar lui Carol I, "cu dobânzi mo­derate şi cu facul­tate să-l ramburseze în mai multe rate". Omul po­litic îi era dator Majestăţii Sale cu bani, dar majes­ta­tea sa îi era datoare moral omului politic, care in­sis­tase, în 1871, să rămână pe tron. În­tr-un fel, noi, românii, îi suntem datori lui Las­căr Catargiu, fi­ind­că ră­mâ­nerea pe tron a lui Ca­rol I în 1871 a a­dus ulte­rior beneficii i­men­se na­ţiunii noastre. Să nu evo­căm decât ob­ţinerea inde­pendenţei de stat şi ar fi de ajuns.

O casă cu noroc

În 1889, Lascăr Ca­tar­giu a venit din nou pe val, liberalii intrând în opoziţie. A fost şi şef de ca­binet, şi ministru de in­terne, iar în plan politic, a condus Partidul Conser­va­tor între 1881-1895. În ti­nereţe a fost un pro­testatar, semnând, la Iaşi, o procla­ma­ţie împotriva re­gimului despotic al dom­­nitorului Mihail Sturdza. A intrat apoi în graţiile următorului dom­nitor şi a ajuns şef al Po­liţiei din Iaşi! Mai târziu, din postura de ministru de interne, la Bucu­reşti, va declara, în contextul unor proteste de stra­dă, că "nu voi permite ca uliţa să facă legi". Cam asta spun şi actualii guvernanţi şi parlamen­tari ai puterii, când se trezesc cu mul­ţi­mile de protestatari pe străzi. Spre deosebire de păpuşarii jocului po­li­tic actual, Lascăr Catargiu a fost însă un om cum­pătat, cinstit, "dispreţuitor al luxului, sobru în mân­care, simplu în îmbrăcă­min­tea lui încă din tine­reţe", după cum ne asigură me­morialistul citat mai sus. Descrierea este susţinută şi de as­pectul casei din strada Bi­se­ri­ca Amzei, nr. 30, casă proiectată de arh. Ale­xan­dru Săvulescu şi cons­truită în 1883, când omul po­litic era în opo­ziţie şi mai plătea încă rate Majes­tăţii Sale. Din fericire, această casă a rămas în pi­cioa­re şi a fost restaurată, devenind... restaurant. Uno­ra, mai con­ser­vatori, s-ar putea să nu le con­vi­nă, imaginându-şi mai degra­bă un mu­zeu în me­mo­ria lui Lascăr Catargiu, dar haideţi să vedem partea plină a paharului: în timp ce alte reşedinţe bucu­reştene au dispărut, casa aceasta parcă îşi tră­ieşte o nouă tinereţe, în straie noi. A avut mână bu­nă boierul!