RĂSPUNSURI DE LA CITITORI: "În iubire şi căinţă vei găsi salvarea"

(Scrisoarea: "Aştept un ajutor la frământările mele" - Marin, Bucureşti, F. AS nr. 1323)

Dragă Marin,
Îngăduie-mi să-ţi răspund fără ocolişuri şi din toată inima, aşa cum le-aş vorbi copilului sau nepoţilor mei. În cei 85 de ani de viaţă cu care m-a binecuvântat Dumnezeu, mi-a fost dat să văd şi să îndur multe. Şi pot spune că nu e chin mai mare decât acela de a-l fi trădat pe omul drag. Pentru că, în durerea asta, eşti singur, copleşit de vinovăţie, ruşine şi remuşcări. Ţi-am citit spovedania pe nerăsuflate, aşa cum, de altminteri, citesc fiecare pa­gină din Formula AS, revistă la care am abo­na­ment de la începuturile sale. Nu aprob ce ai făcut, însă m-a impresionat sinceritatea cu care ţi-ai des­chis sufletul în faţa noastră, a unor străini şi, mai ales, m-au mişcat regretele şi hotărârea ta de a-ţi reapropia soţia, după ce ai înşelat-o şi rănit-o. Iar eu am să-ţi răspund tot cu o spovedanie. Doar tim­pu­rile erau altele pe când s-au petrecut faptele pe care am să le povestesc. Însă inima oamenilor era întocmai ca acum, cu aceleaşi dorinţe, nevoi şi slă­biciuni. Din istoria ce urmează, trage învăţămintele ce se cuvin, fiindcă sunt mai preţioase decât orice povaţă!

Băsmăluţa portocalie

Aveam 8 ani când tăicuţu' a fost luat pe front. Am doar o amin­tire ca un fum din ziua aceea. Măicuţa, cu o băsmăluţă porto­ca­lie pe cap, se agăţa de gâtul lui şi plângea. Tata a des­prins-o de lân­gă el, m-a mân­gâ­iat pe creştet şi a plecat. Apoi, casa noastră, aşe­­zată chiar la stradă, a rămas goală şi tristă fără el. (Pentru că tata mereu râdea, dansa cu mine în braţe, o lua pe sus pe mama şi o în­vârtea şi o pupa, iar ea chicotea şi era fe­ricită.) Ştiu că multă vreme după aceea l-am aşteptat la fereastră. De cum mă tre­zeam, întrebam da­că a venit tăi­cuţu' sau când o să vină. Iar ma­ma îmi tot repeta că "dis­tanţa nu desparte oamenii, că tata ne iubeşte şi o să se întoarcă acasă curând". În prima iarnă de după plecarea tatei, ninsoarea a aşternut troiene până la pervazul fe­restrei şi a blocat uşile şi poarta. Mama era încă o fetişcană pe atunci, cu nişte cosiţe roşcate ce îi ie­şeau de sub batic şi-i ajungeau până aproape de brâu. Trebuie să se fi speriat rău când şi-a dat seama că am rămas prizonierele nămeţilor. N-avea pe nimeni în Craiova, pentru că venise în Oltenia după ce se măritase cu tata - boiangiu ce se trăgea din­tr-un vechi neam de meşteşugari -, care o cu­noscuse în Maramureş şi o luase de nevastă pentru că "e frumoasă foc, blândă şi roşeşte tot timpul". Ru­dele ta­tei nu au văzut-o însă niciodată cu ochi buni (poa­te pentru că era pe jumătate unguroaică) şi, odată ce el n-a mai fost să ţină neamul unit, ai lui au lă­sat-o de izbelişte. Mi-amintesc că, sărmana de ea, într-ade­văr o fire blândă, încerca să le intre în voie, dar nu izbândea în strădania ei. Nămeţii şi gerul nă­prasnic au prins-o, aşadar, fără niciun suflet la care să ceară ajutor. Deja începuserăm să simţim şi să­răcia. Mâncam tot mai puţin şi mai prost, în ciuda brumei de avere lăsate de tata şi cu toată pri­ceperea mamei de a face din puţin mult. În seara potopului alb, a fost a doua oară în viaţă când am văzut-o plân­gând, cu faţa în mâini, cu buclele roşcate şi lungi luminând în asfinţit. Şi-a întors privirea când m-a simţit în uşă, mi-a zâmbit, apoi m-a luat lângă ea pe pat, m-a învelit cu plapuma şi m-a legănat pâ­nă am adormit. În zori, Iovan (un prieten vechi al tatei, care nu fusese luat la război pentru că avea un beteşug la picior) ne-a eliberat din muntele de ză­padă. A apărut în uşă dis-de-dimineaţă, cu obra­jii roşii, scoţând aburi la fiecare respi­ra­ţie. Zâmbea şi muta o lopată mare dintr-o mână într-alta. Mi-amintesc că măicuţa s-a făcut şi ea roşie, dintr-odată, la fel ca buclele ei şi obrajii lui. Timpul a trecut, iar bărbatul acela avea să fie tot mai prezent în viaţa noas­tră. Găsea mereu ceva de făcut prin preajma casei sau o ajuta la treburi pe Onica, aşa cum îi spu­nea mamei numai tăicuţu', iar, de la o vreme, şi el. În­tr-o primăvară, când ne-au dat drumul mai de­vre­me de la şcoală, rupsesem o crenguţă de salcâm şi aler­gasem cu ea acasă, cu gândul să i-o dau măi­cuţei. În poartă, m-am ciocnit de Iovan. Nici măcar nu m-am întrebat ce căuta acolo, într-atât mă obiş­nu­isem să-l văd peste tot. Am căutat-o pe mama prin toate odăile, dar nu era nicăieri. Despletită, frământând băsmăluţa portocalie şi acoperindu-şi faţa cu ea, plângea şi se legăna în faţă şi-n spate, prăbuşită pe treptele din spatele casei, de la ieşirea ce dădea spre coşare. Când m-a văzut, a izbucnit într-un hohot groaznic, s-a ridicat şi a început să-şi tot aranjeze rochia, de parcă ar fi vrut s-o sfâ­şie sau s-o cureţe de noroi. Apoi şi-a acoperit buclele roşii cu basmaua portocalie, şi-a şters la­cri­mile, m-a tras de mână în casă şi mi-a pus să mă­nânc.

Frontul de acasă

Din ziua aceea, nu l-am mai văzut pe Iovan. După câteva luni, s-a ter­minat şi războiul, iar tata s-a întors acasă. Teafăr, dar piele şi os, cu faţa pă­mântie şi ochii afundaţi în orbite. Abia dacă l-am re­cunoscut. "Onică, iar­tă-mă că te-am lăsat să duci singură tot greul! Dar de-acum sunt cu voi şi o să ne fie bine din nou!" În loc să se bucure, mama s-a zguduit de un hohot de plâns. Eu mă obişnuisem să o văd aşa în ultima vreme, însă tăicuţu tare s-a mai mirat. N-a întrebat-o nimic atunci, poate pentru că s-a gândit că s-a eliberat de tot chinul îndurat sau că sunt lacrimi de bucurie. Zilele treceau însă şi cred că tata începuse să intre la idei văzând-o mereu abătută şi cu ochii plecaţi. Încerca tot mai des să scape de mine ca să rămână singur cu ea şi s-o des­coasă. Până când, într-o seară, după ce m-au trimis la culcare, i-am auzit pentru prima dată certându-se, apoi el a strigat minute în şir şi ea nu s-a mai au­zit deloc, după care s-au făcut ţăndări mai multe farfurii, iar în final s-a trântit uşa de am crezut că s-a rupt din ţâţâni, a scârţâit poarta, apoi s-a aşternut liniştea. Preţ de câteva luni după aceea, tata n-a mai dat pe-acasă, iar mama mi-a spus că e la fratele lui, la Calafat. Ori de câte ori încercam să-i pun alte întrebări, îmi zicea că o să-mi explice când mai cresc. Într-o dimineaţă, ne-am trezit la poartă cu bu­na, care nu ne mai trecuse pragul de dinainte de răz­boi. S-a minunat de cât de mare mă făcusem şi cât de mult semăn cu Onica, iar eu m-am mirat că şi-a amintit, în sfârşit, că mai trăim. S-a închis cu mama în bucătărie, iar pe mine m-au expediat în curte. Au stat mai multe ore înăuntru, răstimp în care m-am furişat de mai multe ori pe hol şi am încercat să trag cu urechea. N-am desluşit nicio vorbă măcar, doar şoapte, apoi sughiţuri de plâns, apoi tăceri, apoi iar şoap­te. Într-un târziu, a ieşit, a schimbat câteva cuvinte cu mine şi m-a poftit să trec pe la ea. Chiar de a doua zi, mama a început să se împartă între ca­să şi biserică. Mergea la slujbe şi se spovedea. În fie­care seară, o auzeam spunând mereu aceeaşi ru­găciune: "Doamne, iartă-mă! Doamne, facă-se voia Ta!" Iar, o dată la câteva zile, se aşeza la măsuţa din odaia ei şi îi scria tatei. Umplea pagină după pagină, plângea şi suspina. Tare mult mi-am dorit în pe­rioa­da aceea să pun mâna măcar pe una dintre epistole, să aflu ce o tulbura atât şi ce aşternea pe hârtie. Eram deja îndeajuns de mare încât să-mi dau seama că tăicuţu' plecase pentru că ea îi greşise cu ceva. Iar când am ajuns femeie în toată firea şi am înţeles şi cu ce, l-am admirat o dată în plus pe tata, pentru în­ţe­lepciunea, toleranţa şi forţa iubirii de care dă­duse dovadă iertându-i rătăcirea. E drept că mama, la rândul ei, n-a renunţat, cât el a fost la Calafat, să-i tri­mită dovezi de îndreptare, de căinţă şi de dra­gos­te. Cu ce cuvinte mai exact l-a adus înapoi n-am cum să ştiu, pentru că tăicuţu' trebuie să fi distrus plicurile acelea şi, odată cu ele, episodul negru din viaţa lor. Mi-amintesc limpede ziua în care s-a în­tors. Onica era la fântâna din curte când el a stri­gat-o din poartă. A scăpat lanţul din mână când l-a auzit şi apa s-a prăvălit peste ea ca într-un botez, iar zalele au scrâşnit, izbind ciutura de pereţii de piatră ai puţului. Mama a fost din câţiva paşi lângă el, tăicuţu' a strâns-o la piept, iar Onica i-a răspuns la îmbrăţişare fără să se mai înece în lacrimi. Şi, odată cu îmbrăţişarea din poartă, s-a întors şi bucuria la noi în casă. Din clipa aceea, n-aveam s-o mai văd pe mama plângând decât zece ani mai târziu, când l-a vegheat pe tata pe patul de moarte. Îi pupa mâi­nile galbene şi uscate, hohotea şi se sufoca printre suspine. Nu s-a dezlipit de la căpătâiul lui până în ceasul din urmă, când i-a închis ochii. Apoi, după nici o jumătate an, s-a stins şi măicuţa. Pentru că, în ciuda a ceea ce se întâmplase între ea şi Iovan, în­tr-un moment de slăbiciune, singurătate şi rătă­cire, inima ei numai pentru tăicuţu' a bătut mereu. Iar când el nu i-a mai fost alături, pur şi simplu a în­cetat să mai bată.
În final, dragă Marin, îţi mai mărturisesc un sin­gur lucru. Am ales să-ţi spun această poveste văzută prin ochii mei de copil, iar nu cu ochii mei de acum, fiindcă numai aşa puteam să o privesc pe mama cu îngăduinţă şi inocenţă, fără să o judec pentru răul făcut. Şi tot cu înţelegere am ales să te privesc şi pe tine - ca pe un rătăcit ce îşi regretă amarnic greşeala şi vrea să se îndrepte. (Ia însă aminte, se poate ca alţi oameni să nu te privească la fel!) Şi, pentru că mama l-a adus înapoi pe tăicuţu' prin iubire şi căinţă, înclin să cred că tot astfel ţi-ai putea salva căsnicia şi tu. Dragostea profundă şi curată are să-ţi deschidă inima într-atât încât să vezi, la adevărata lui dimensiune, răul pe care l-ai pricinuit cu trăda­rea ta. Iar căinţa sinceră are să te cureţe, prin lacri­mi­le vărsate, de o parte din păcatul tău. Şi nu uita ni­cio clipă o vorbă înţeleaptă din bătrâni: noi nu sun­­­tem totuna cu faptele noastre. Ele reprezintă roadele a ceea ce suntem la un moment dat. Dacă ne dorim ca faptele noastre să ne facă onoare şi să-i bucure pe cei din jur, nu trebuie decât să ne stră­duim să devenim mai puternici şi buni.
IOSEFINA, medic pensionar - Craiova

Picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU